LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Semnele distinctive. Moment istoric


Descarcă articolul în format pdf

Folosirea unor semne caracteristice pentru a identifica produsele se situează în antichitate. Arheologii şi istoricii de artă semnalează existenţa lor atât în bazinul mediteranean, cât şi în Orientul îndepărtat.

În peşterile Europei de sud-est au fost descoperite desene ale unor animale care erau marcate semne diferite, desene ce datează sfârşitul epocii de piatră[1].

Arheologii au mai descoperit şi alte semne ce vin să ne demonstreze că marca ca semn de protecţie a proprietăţii a existat din cele mai vechi timpuri. În insula Creta au fost descoperite vase de ceramică ce datează cu 3500 – 2000 î.e.n. care purtau semne de distincţie.

În imperiul Roman, locuitorii provinciilor îndepărtate, datorită semnelor aplicate pe lămpile de ulei, puteau repeta comenzile de fabricare a acelor lămpi  care s-au recomandat de sine stătător, datorită calităţilor deosebite comparativ cu lămpile similare produse de către ceilalţi meşteşugari[2].

De asemenea în Roma Antică au fost găsite cărămizi ce purtau un anumit marcaj, acesta includea de regulă numele producătorului, locul şi data fabricaţiei. Scopul principal al acestor mărci era de garantare a calităţii precum şi de promovare a produselor, deoarece meşteşugarul din cărămizile căruia erau ridicate cele mai trainice construcţii deveneau cei mai solicitaţi.

Interesant e de menţionat că cele mai cunoscute construcţii din Roma Antică sunt clădite din cărămizi ce nu sunt marcate în nici un fel.

În Pompeia se vindea chiar şi pâine marcată. Odată cu căderea Imperiului Roman dispar pentru o perioadă destul de îndelungată semnele verbale deoarece oamenii erau analfabeţi şi doar în nordul Europei şi anume Norvegia spadele continuau să fie marcate cu înscrieri[3].

În Evul Mediu semnele constau în marea lor majoritate din monograme şi desene. In acea perioadă problema contrafacerii devine foarte acută, un editor chiar preîntâmpina în prefaţa la cartea sa că semnul lui este foarte des copiat de către concurenţi.

Dacă utilizarea unor semne distinctive în antichitate pare a fi incontestabilă, apare întrebarea dacă acestea şi-au păstrat aceiaşi semnificaţie şi funcţiile de mai târziu a mărcilor.

Semnificativ în acest sens este părerea unor autori care susţin că în lucrările jurisconsulţilor romani lipsesc orice menţiuni din care să rezulte că semnele în discuţie ar fi îndeplinit o funcţie similară mărcilor de astăzi. Aplicate pe diferite produse şi în special pe obiectele de ceramică, aceste semne aveau drept scop „să afirme proprietatea unui obiect corporal produs de un artizan, oferindu-i astfel o satisfacţie de amor propriu[4].

Alţi autori combat această teză de inexistenţă a mărcilor în antichitate cu funcţiile ei de concurenţă şi garanţie a calităţii, astfel într-o lucrare special dedicată acestei teme G. Chiesi, citat de Y. Eminescu, semnalează unele cazuri de contrafacere a mărcii „FORTIS”, relatate de arheologi. Această marcă aparţinea în sec. II e.n. unei fabrici de lămpi situată între Padova şi Aquilina. La un moment dat, ea a fost descoperită pe numeroase produse care proveneau din diferite provincii ale imperiului. „Contrafacerea” a fost dovedită prin faptul folosirii unei tehnici diferite de fabricaţie şi a unui material diferit[5].

Dacă apariţia mărcilor, cu semnificaţia lor actuală, în antichitate rămâne controversată, în schimb, toţi autorii sunt de acord în a considera evul mediu drept o perioadă de înflorire a lor, o perioadă în care s-au precizat funcţiile mărcilor şi regimul lor juridic. Spre exemplu, în Germania etichetarea regulată a produselor a fost introdusă în anul 1723 pentru ceramică, în momentul în care fabrica Meissen a anunţat un brand pentru produsele sale, combinaţia din litere KPM, reprezentând prescurtarea Königliche Porzellan Manufaktur şi imaginea unei săbii încrucişate, care este un element al stemei din Saxonia[6].

Autorii semnalează transformarea foarte evidentă a mărcilor editorilor care din embleme cu funcţie ornamentală au devenit semne distinctive, în sensul modern al cuvântului. în această perioadă alături de marca individuală apare şi marca corporativă sau colectivă aceeaşi pentru un corp de meşteşugari, lucrând în acelaşi domeniu. In sistemul corporativ medieval, aplicarea semnului distinctiv însemna atestarea faptului că regulile de exercitare a meşteşugului în cadrul fiecărei corporaţii au fost respectate. De remarcat că aceste semne corporative aveau un caracter obligatoriu. Tot în această perioadă se pun bazele regimului juridic al mărcilor în acest sens poate fi citat statutul din Bologna (1256) care stabilea regula: „Nimeni să nu facă şi nici să nu pună să se facă, ceea ce altul face prin meşteşugul său”.

Funcţia distinctivă a mărcii a apărut ceva mai târziu, ca rezultat al unei evoluţii, în momentul în care, prin garanţia de calitate pe care o reprezintă, marca a devenit un mijloc de atragere a clientelei. Evident că această funcţie n-a apărut decât atunci când condiţiile pieţei făceau posibilă, pentru consumator o alegere.  Odată cu această funcţie uzurparea sau imitarea mărcii altuia începe să fie sancţionată nu numai ca un act neloial în raporturile dintre cei care execută acelaşi meşteşug dar şi ca mijloc de apărare a consumatorului înşelat prin asemenea practici.

E. Pouilet citează[7] edictul unui elector palatin din sec. 14, care pedepsea cu spânzurătoarea pe cârciumarul care vindea vin ordinar, drept vin de calitate superioară, precum şi un edict al lui Carol Quinlul din 1544 care pedepsea cu tăierea mâinii (după prealabila excludere din meşteşug pe cel care a imitat, falsificat sau şters marca altuia).

Până la revoluţia industrială nu existau legi consacrate special mărcilor, ele apar în Europa doar în a doua jumătate a sec. 19. Unul din motivele apariţiei acestora, sigur că a fost dezvoltarea producţiei în serie, care a determinat trecerea pe primul plan a mărcii individuale şi extinderea ei la diferite domenii.

În acest sens sunt editate legi speciale care reglementau mărcile şi anume: legea franceză din 23 iunie 1857, legea engleză din 7 august 1862, legile din 8 iulie 1870 şi 14 august 1874 din SUA, legea germană din noiembrie 1874, legea română din 15 aprilie 1879, legea rusească din 1896[8].

În Republica Moldova, nu putem afirma că mărcile au format o tradiţie, aşa cum am văzut mai sus, în cazurile ţărilor vestice, cu toate acestea prima consacrare normativă a mărcilor, efectuată relativ devreme, a reprezentat Regulamentul provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în Republica Moldova[9].


[1] Gorodov Oleg Aleksandrovich, PRAVO NA SREDSTVA INDIVIDUALIZACII, Edit. Wolters Kluwer, Moscova 2006; pag. 11

[2] Melinikov V.M., Tovarnye znaki za rubezhom v kanun XXI veka, Moscova, 2002; pag. 3

[3] N. Mogol, V. Jalbă, Mărci, denumiri de origine, indicaţii geografice şi specialităţi tradiţionale garantate, AGEPI, Chişinău 2009; pag. 3

[4] Yolanda Eminescu, Regimul Juridic al Mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996;  pag. 14

[5] Idem

[6] Gorodov Oleg Aleksandrovich, PRAVO NA SREDSTVA INDIVIDUALIZACII, Edit. Wolters Kluwer, Moscova 2006; pag. 13

[7] Idem

[8] Vezi Ibidem şi Elizebeth A. Martin, A Concise Dictionary of Law, Edit. Oxford Univrsity Press, Londra 1983; pag. 119

[9] Aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 456 din  26.07.1993 publicat în M.Of. nr. 7 din Publicat 30.07.1993. Actualmente abrogat integral.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: