LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Valenţa juridică a clasificării contractelor civile


 

Cimil Dorin, doctor în drept, conferenţiar universitar

Avocat, Biroul Asociat de Avocaţi „Facultatea de Drept” 

 Bot Alexandru, licenţiat în drept, masterand

Jurist, Cabinetul Avocatului „Gheorghe Golubaş”

 

Partea I

 In this study we tried to render a practical content for the theoretical subject of contract classification. We managed to analyze the particular juridical effects of a certain type of contracts, depending on the specific clauses that they have embraced by the will of the parties or even the legislator. Thus, our scientific approach was oriented to the understating of complex contractual constructions that unify under a unique form elements considered to be antagonistic. 

 Clasificarea legală elementară a contractelor civile este expusă în art. 666 Cod Civil al Republicii Moldova, iar importanţa juridico-practică a acesteia rezidă în faptul că stabilirea caracteristicilor esenţiale ale unui contract face posibilă încadrarea lui juridică. Astfel, procedeul de clasificare reprezintă o treaptă a calificării contractelor, care semnifică identificarea regimului juridic al acestora. Aflarea regimului aplicabil unor categorii de contracte este strict condiţionată de mai mult criterii de grupare şi în funcţie de abordarea teoretică a problemei distingem clasificări tradiţionale, recente, legale, precum şi doctrinale.

Cu titlu de enumerare neexhaustivă, Codul Civil al Republicii Moldova prevede posibilele variaţii ale clivajelor contractuale: gratuite – oneroase, unilaterale – sinalagmatice, negociate – standarde, comutative – aleatorii, numite – nenumite, consensuale – reale, preliminare – de bază, generale – speciale, complexe – mixte etc.

În cele ce urmează ne propunem să analizăm categoriile în parte, încercând a face o incursiune practică în efectele juridice ale fiecărei varietăţi de contracte civile:

I.                   Contractele oneroase şi gratuite:

Conform art. 197 alin. (1) şi (2) al Codului Civil al RM actul juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial, gratuitatea în schimb presupune aducerea unei valori patrimonial fără reclamarea unei contraprestaţii reciproce.

Spre deosebire de cel oneros, gratuitatea unui contract are o valenţă binară: contractele dezinteresate şi liberatorii (de liberalităţi).  Prin contractele dezinteresate, dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple pot servi: comodatul, mandatul neremunerat (art. 1030, 1033 Cod Civil), fidejusiunea gratuită (art. 1146 Cod Civil). Liberalitățile sunt contractele prin care se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului. La categoria de liberalităţi sunt atribuite, în special, contractele de donaţie.[1]

Importanţa existenţei unui „antagonism juridic” între contractele oneroase şi dihotomia celor gratuite poate fi analizată prin prisma a ceea ce s-ar numi specificul fiscalităţii naţionale. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (3) al Codului Fiscal al RM persoana care face o donaţie sub formă de mijloace băneşti se consideră drept persoană care a obţinut venit în mărimea sumei mijloacelor băneşti donate, or, venitul acesteia este impozabil în ordinea descrisă de art. 15 Cod Fiscal al RM.[2] Prin normele citate se ajunge într-un cerc vicios când donatorul, de rând cu donatarul, va fi obligat să achite impozite deductibile din valoarea mijloacelor pecuniare donate. Astfel, deşi cel dintâi pierde o parte din activele sale patrimoniale, conform legii fiscale acesta obţine un venit… Substratul logic a unei asemenea reglementări contradictorii rămâne a fi o dogmă legislativă, deoarece există o vădită disonanţă dintre efectele de drept privat şi de drept public a donaţiei de mijloace financiare.

Dacă e să revenim în albia naturii civile a gratuităţi şi onerozităţii unui contract, atunci trebuie să specificăm cu titlu de analiză comparativă că în situaţia în care din conţinutul contractului nu se poate stabili cu certitudine preţul sau remuneraţia creditorului atunci contractul se prezumă a fi unul oneros[3]. O atare normă este prezentă în art. 423 pct. 3 din Codul Civil al Federaţiei Ruse şi nu-şi găseşte o reflectare expresă în legislaţia naţională. Însă, din interpretarea sistemică a prevederilor Codului Civil e uşor deductibilă concluzia conform căreia gratuitatea unui contract este o excepţie, derivată expres din acordul părţilor, or, onerozitatea acestuia este regula general aplicabilă raporturilor civile de drept relativ. Totuşi, agreăm ideea lipsei unei prezumţii de acest gen, deoarece în lumina reglementărilor procesuale ale art. 118 Cod de Procedură Civilă al RM fiecare parte litigantă trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale. Astfel, cel ce invocă existenţa unui contract cu titlu gratuit sau, dimpotrivă, oneros va fi ţinut la administrarea unor probe direct pertinente alegaţiilor sale. Per a contrario definirea pentru un subiect a unei prezumţii de onerozitate a unui contract ar genera situaţia în care statutul drepturilor procesuale ar fi  ab initio superioar celor aparţinând persoanei pentru care prezumţia este defavorabilă (art. 123 alin. (4) Cod de Procedură Civilă al RM).

La fel din perspectiva naturii actului civil, putem constata că doar unicul element al gratuităţii contractului poate determina în unele condiţii pentru acesta un statut juridic total diferit de cel aparent în cazul unor raporturi oneroase. De exemplu, art. 980 alin. (2) Cod Civil prevede că transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu excepţia cazului când este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoana care oferă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate pentru contractul de transport şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligenţă. Excepţia instituită de legiuitor derivă din obiectul specific al contractului de transport, care presupune obligaţia cărăuşului de a transporta bunurile sau persoana; obligaţie corelativ condiţionată de îndatorirea clientului de a achita remuneraţia cuvenită. Astfel, cu titlu general accentuăm că lipsa obligaţiei de remunerare a transportatorului echivalează cu acordarea de servicii pe temeiuri de filantropie, sponsorizare sau oricare altă instituţie ce-i incumbă gratuitatea relaţiilor între subiecţi. Altfel spus, nu poate fi constatată prezenţa unor raporturi de transport în sens juridic, ci doar sub aspect economic.

Gratuitatea uneori condiţionează însăşi obligativitatea  unui contract, aceasta fiind dictată din raţiuni de dezvoltare a conţinutului anumitor drepturi fundamentale, precum dreptul la informare. De exemplu, conform Deciziei Consiliului Coordonator al Audiovizualului cu privire la condiţiile de retransmisie a serviciilor de programe, nr. 41 din 30 martie 2010, distribuitorii de servicii de programe sunt obligaţi să contracteze cu radiodifuzorii aflaţi sub jurisdicţia Republicii Moldova în cazul în care aceştia oferă gratuit propriile programe audiovizuale.[4]

În literatura de specialitate[5], de altfel, se discută problema existenţei simultane într-un contract a elementelor oneroase şi gratuite. Părerea majorităţii autorilor în acest sens este orientată spre exemplul când debitorul în baza unui singur contract donează bunul şi prestează în acelaşi timp donatarului servicii primind remuneraţia nu pentru bun ci pentru serviciul prestat. Segmentul donaţiei astfel este unul gratuit, iar cel prestaţiei concomitente – oneros. Această situaţie poate fi examinată la nivel ipotetic, deoarece într-un raport gratuit conjugat cu cel oneros este imperativ important de a păstra celeritatea raportului dat, pentru a nu admite ca plata ce a avut loc pentru prestaţia subsecventă să concretizeze în însăşi transmiterea bunului donat.

Conchidem prin a spune că importanţa distincţiei dintre actele gratuite şi oneroase în general, nu numai a contractelor în particular, se vădeşte sub mai multe aspecte:

–       Actele cu titlu gratuit sunt făcute, în general, în considerare persoanei care este beneficiara, pe când actele cu titlu oneros au rareori în vedere, cu caracter determinant, persoana contractantă;

–       Sub aspectul condiţiilor de formă cerute pentru valabilitatea actelor, acestea sunt mai severe în privinţa actelor cu titlu gratuit;

–       În situaţia actelor cu titlu oneros obligaţiile şi răspunderile părţilor sunt mai sever reglementate decât în cazul actelor cu titlu gratuit;

–       Regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă în funcţie de caracterul oneros sau gratuit al actelor.[6]

II.                Contractele consensuale şi reale:

Reprezintă o clasificare tradiţională în dreptul civil, însă e de reţinut că problema identificării contractelor reale este deja depăşită în dreptul civil, contractele fiind recunoscute ca fiind încheiate odată ce părţile ajung la un consens asupra clauzelor esenţiale, în forma cerută de lege. Astfel, în cazul contractelor consensuale conţinutul lor generic ţine de modul de încheiere a lor, determinant fiind momentul liberei exprimării a voinţei subiecţilor contractanţi. Or, în doctrină persistă regula conform căreia orice excepţie de la principiul consensualismului are o aplicabilitate redusă, presupunând o interpretare strictă a clauzelor contractuale.

Contractele reale sunt recunoscute acele contracte care pe lângă voinţa părţilor reclamă şi transmiterea de facto a bunului de la subiect la altul, exemplele cele mai relevante fiind contractul de transport de mărfuri[7] sau donaţia.

În această ordine de idei, apare problema schimbării prin acordul părţilor a formulei contractului consensual în real, precum şi incidenţa acestei schimbări asupra raportului dintre părţi. Din punct de vedere al principiului libertăţii contractuale (art. 667 Cod Civil), părţile pot construi orice formă a contractului: reală sau consensuală. Astfel, dacă e să facem o retrospectivă istorică în analele dreptului vom afla că dreptul privat roman admitea posibilitatea existenţei unor contracte reale nenumite.

Totodată, trebuie să specificăm că în cazul în care părţile încheie un contract de împrumut, plasându-i un caracter real, divergenţele apărute între contractanţi vor fi soluţionate de instanţa de judecată în sensul neîncheierii lui dacă se probează circumstanţa netransmiterii bunurilor. Însă o atare soluţie poate fi considerată ca fiind una eronată pe motiv că transmiterea banilor sau bunurilor fungibile, reprezintă doar o executare reală a înţelegerii, pe când însăşi înţelegerea dintre părţi nu poate fi decât una de natură consensuală, deoarece raportul contractuale în substanţa sa pură se poate naşte numai din acordul prealabil dintre contractanţi vizavi de drepturile şi obligaţiile lor mutuale.

Alt aspect al problemei ţine de transformarea unui contract consensual în unul real în virtutea anumitor acţiuni concludente ale unuia din subiecţii contractului. Dilema ţine de situaţia în care vânzătorul înainte de a accepta oferta efectuează anumite acte orientate spre transmiterea mărfii către cumpărător, iar acesta o recepţionează, achitând preţul, atunci se impune întrebarea: vom fi în prezenţa unui contract real? Soluţia juridică aparentă se pare că poate fi identificată în conţinutul art. 687 alin. (2) Cod Civil, care prevede că în virtutea ofertei acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificare ofertantului, iar acceptarea produce efecte din momentul săvârşirii acţiunilor. Însă, trebuie să specificăm că invocarea unei asemenea norme nu este determinantă pentru a califica un contract ca fiind real. Astfel, suntem de părerea că în cazul normei citate definitoriu este însăşi conţinutul ofertei. Dacă acesta evocă o acceptare şi, deci o încheiere de contract, doar sub condiţia unei acţiuni de transmitere în natură a unui bun, ea presupune existenţa unui contract real. Per a contrario, acceptarea sub forma unei acţiuni reale nu condiţionează în mod univoc şi un asemenea caracter pentru contract.

Importanţa juridică a clasificării contractelor în reale şi consensuale se manifestă în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii lor, din punct de vedere a formei de încheiere. [8] Aşadar, în dacă în  cazul unui contract real acordul părţilor este anterior remiterii bunului, atunci el are doar valoare unei promisiuni de a încheia un contract. Într-o astfel de interpretare, contractul real perfectat prin remiterea materială a bunului este un contract unilateral.[9]

III.             Contractele negociate, de adeziune şi forţate:

Negociate sunt recunoscute acele contracte încheiate în baza liberei exprimări a voinţei părţilor în partea clauzelor esenţiale ale contractului, precum şi vizavi de acordurile unde persistă faza precontractuală a negocierilor şi încheierii contractului prin acceptarea integrală a ofertei.

Negocierea contractului presupune şi posibilitatea redactării conţinutului acestuia. Există, însă, situaţii când părţile duc negocieri, semnând acorduri de colaborare prin care poate fi stabilită obligativitatea părţilor de a negocia un contract. O asemenea categorie de acorduri conţin şi alte obligaţii accesorii precum clauza de exclusivitate a negocierilor, de confidenţialitate, precum şi de asumare a cheltuielilor legate de negocieri. Nerespectarea acordului de negociere, atrage răspunderea civilă contractuală a părţii aflate în culpă. Astfel, conform art. 515 alin. (2) Cod Civil al RM o parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat. Complementar putem invoca şi conţinutul art. 701 alin. (2) Cod Civil al RM care presupune că la etapa negocierilor cel ce încalcă obligaţia de confidențialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat.

Înţelegerea conţinutului contractelor negociate trebuie în mod obligatoriu analizată în contrast cu cele de adeziune, care se concretizează în aderarea unei părţi mai slabe la un contract prestabilit. Partea mai puternică poate face abstracţie de normele dispozitive sau supletive ale Codului Civil şi să-i impună celuilalt subiect unele condiţii separate, care deseori pot fi caracterizate ca fiind abuzive.

Astfel, trăsăturile specifice ale contractelor de adeziune sunt:

a)    Inegalitatea economică a părţilor – semnifică că ab initio subiectul ofertant va avea o poziţie dominantă faţă de aderent, pe motiv de superioritate şi influenţă financiară;

b)   Oferta de a contracta e una generală, deoarece se adresează tuturor doritorilor, enunţând în detaliu toate clauzele la care se va consimţi prin aderare, precum şi temeiurile răspunderii contractuale ale părţilor;

Contractele de adeziune au o largă aplicabilitate în sfera relaţiilor dintre comercianți şi consumatori. La acest capitol se impune precizarea conform căreia Codul Civil prin prisma reglementărilor dedicate clauzelor contractuale standard, şi anume în baza art. 714, stabileşte că prevederile negociate ale unui contract au superioritate faţă de cele de standard, iar judecătorul poate interveni expres în aprecierea caracterului disproporţionat (contrar bunei-credinţe) al acestor clauze. Astfel, acele clauze ce contravin principiilor de echitate, nediscriminare, bunei-credinţe etc. nu au efect juridic.

Revenind în albia contractelor de adeziune trebuie să specificăm că textele acestora sunt opera doar a unei părţi contractante, autorul fiind cel ce dictează conţinutul şi refuză negocierea. Această circumstanţă de altfel generează regula conform căreia orice interpretare a contractului se realizează în defavoare celui ce l-a oferit aderentului spre semnare.

Contractele de adeziune nu trebuie confundate cu cele forţate, care presupun obligaţia unei părţi de a contractata dacă ea obţine o poziţie dominantă pe piaţă. Însă, în afară de această situaţie legea prevede că însăşi încheierea contractului reprezintă o obligaţie a unui subiect, ce deţine o calitate profesională specială sau o anumită categorie de bunuri. Astfel, pot fi citate exemplele asigurărilor de răspundere civilă auto, a răspunderii profesionale a executorilor judecătoreşti, a notarilor sau a auditorilor.

Reglementarea prin lege a conţinutului unor contracte are ca scop îngrădirea persoanelor de anumite consecinţe negative şi ele urmează a fi privite drept contracte obligatorii, a căror neîncheiere e susceptibilă a condiţiona aplicarea unor sancţiuni de drept public.

IV.              Contractele comerciale şi cu participarea consumatorului:

Codul Civil al Republicii Moldova reglementează cu titlu unic atât relaţiile dintre consumatori, cât şi dintre comercianţi. Astfel sistemul de drept naţional nu recunoaşte dualismul reglementărilor în ramurile dreptului comercial şi a celui civil, or, aceasta nu e decât una doctrinală şi ideologică.

În această ordine de idei, demersul nostru e cu preponderenţă interesant de analiza variaţiei reglementărilor în domeniul contractelor oneroase, cărora le incumbă participarea consumatorului.

Art. 1 din Legea privind protecţia consumatorului, nr. 105 din 13.03.2003, reglementează noţiunea de consumator prin următorul conţinut: orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională. Astfel, persoana juridică nu va putea dobândi niciodată calitatea de consumator şi nici nu se va putea subroga în drepturile acestuia. Totodată, calitatea de consumator a unei persoane fizice poate apărea doar ca efect al încheierii contractului cu un comerciant ce vinde un bun sau prestează un serviciu. Deci, consumatorul este a priori persoana economic defavorizată, iar comerciantul, având o poziţie superioară, deţine deprinderile şi abilităţile profesionale pentru a stabil, în esenţă unilateral, condiţiile contractării.

Însă, simpla calitate de persoană fizică nu-i acordă în mod automat şi exhaustiv drepturi de consumator, ci aceasta poate fi supusă şi regulilor aplicabile întreprinzătorilor, chiar şi în lipsa unui act administrativ special, atribuitor de un atare statut. În această ordine de idei, art. 26 alin. (2) Cod Civil prevede că persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca lipsa calităţii de întreprinzător.[10]

Din perspectiva efectelor juridice persoana fizică ce a folosit bunul sau serviciul procurat cu titlu de activitate comercială nu va putea invoca, în caz de încălcare a prevederilor contractuale, incidenţa penalităţilor legale exorbitante, prescrise expres de lege.[11] Astfel, interesul practic al clasificării contractelor în comerciale şi cu participarea consumatorului constă în faptul că persoana fizică consumatoare contractează în vederea obţinerii unor bunuri, servicii sau lucrări în scopul folosirii lor exclusiv pentru satisfacerea cerinţelor personale, familiale sau casnice, fără intenţia de ulterioară de a le utiliza în scopul dobândirii de profit.

Contractele între comercianţi se caracterizează prin stabilirea unor condiţii reciproce avantajoase negociate, răspundere sporită şi obiectivă, precum şi mecanismul de protejare a drepturilor civile speciale. Însă legea, cât şi viaţa cotidiană demonstrează că între comercianţi la fel există o anumită ierarhie de poziţii economice care oferă unora o poziţie dominantă în raport ceilalţi, chiar şi în contextul în care raporturile contractuale au fost negociate. În contextul raporturilor de creditare, art. 1240 Cod Civil prevede că părţile contractului de credit pot negocia asupra constituirii unor garanţii reale sau personale. Totuşi, dacă creditorul apreciază că garanţiile rambursări creditului sunt insuficiente, atunci el are dreptul să ceară constituirea de garanţii suplimentare. Or, dacă debitorul refuză efectuarea acestor acţiuni, atunci creditorul are dreptul unilateral de a reduce suma creditului oferit.

În final putem conchide că operaţiunile juridice generate de contractele comerciale şi de consumaţie, având acelaşi scop economic, nu diferă în esenţă. Astfel, vânzarea-cumpărarea realizată între comercianţi sau pentru un consumator este şi rămâne un contract de vânzare-cumpărare. Acestui contract i se aplică normele generale de drept comun şi, după caz, cu titlu suplimentar, normele imperative ce protejează interesele consumatorilor.

V.                 Contractele numite şi nenumite:

Numite reprezintă acele care sunt expres reglementate de prevederile Codului Civil şi alte acte normative, fiind calificate prin denumiri speciale ce determină cu titlu supletiv un spectru exhaustiv de operaţii juridice valabile în limita normelor dedicate acestora. Astfel, o atare categorie de contracte apare ca urmare a încadrării lor normative de către legiuitor, care de altfel îşi rezervă şi dreptul de a le atribui o denumire specifică.

Norma dedicată contractelor nenumite este inserată în art. 667 alin. (3) Cod Civil, fiind generic calificate drept nereglementate de lege. Astfel, acestea reprezintă o categorie sui generis, însă conţinutul are o construcţie uniformă cu un obiect bine definit, însă neconcretizat într-un act normativ. De pe această poziţie contractele nenumite trebuie diferenţiate de contractele complexe sau mixte.

În această ordine de idei, acelaşi alin. (3) al art. 667 Cod Civil prevede că acele acte civile care conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege sunt calificate ca fiind complexe. Astfel, pentru această categorie de contracte legea reglementează prezenţa unui obiect neomogen sintetizat din construcţia simbiotică dintre mai multe contracte numite.

În doctrina juridică persistă părerea că toate contractele complexe ar urma să includă un element necunoscut (nedefinit) de lege. Însă această circumstanţă e un temei de a invoca diferenţa dintre contractele complexe şi cele mixte.

Contractele mixte, spre deosebire de cele complexe, trebuie să cuprindă cel puţin un obiect contractual nenumit coroborat cu alte elemente de acelaşi sorginte nedefinit sau, dimpotrivă, direct reglementate de legislaţia civilă. Contractul complex însă poate îngloba doar elemente expres prevăzute de legiuitor sub forma unor entităţi relative bine-conturate.

În aceeaşi ordine de idei, reiterăm ideea enunţată în debutul acestui capitol conform căreia caracterul numit al unui contract depinde în mod exclusiv de voinţa legiuitorului, astfel încât prezenţa complexităţii juridice în relaţiile de societate civilă, de factoring sau franchising nu ne permite să statuăm asupra caracterului mixt al acestuia şi, deci, nu pot fi grevate de regimuri juridice separate pentru fiecare categorie de raporturi ce le includ.

În viaţa cotidiană pot fi întâlnite şi contracte complexe ce îmbracă denumiri originale: tolling, outsourcing, marketing, engineering etc. Însă aceste entităţi nu au decât o individualitate economică şi ţine, iarăşi, de intenţia legiuitorului de a le reda o unicitate juridică sub forma unor reglementări dedicate. Or, în cazul unui litigiu pe marginea acestora, instanţa de judecată urmează să dea o apreciere clară apartenenţei de tip şi gen a respectivelor şi să aplice normele corespunzătoare ale legii civile.

Doctrina juridică reieşind din practica civilă s-a văzut nevoită să formuleze noi concepte de clasificare a contractelor, reieşind nu atât din complexitatea contractelor, ci a relaţiilor sociale transpuse în conţinutul lor. Astfel, a fost generată astfel ipoteza grupurilor de contracte[12]. Această expresie presupune existenţa a două sau mai multe contracte legate între ele, fiind încheiate în vedere realizării unui scop final. Totuşi, acestea îşi conservă propria individualitate şi spre deosebire de contractele complexe sau mixte nu formează entităţi juridice noi. Co-raportate unele la altele, ele descriu o structură liniară, deoarece obiectul material al acestora vizează acelaşi bun. Astfel, structura liniară e prezentă în caz de vânzare succesivă a mărfii în raportul economic: producător – angrosist – comerciant cu amănuntul – consumator.

Structura liniară, în aceeaşi ordine de idei, e una omogenă, astfel încât analiza ei e cel mai lesne perceptibilă în prezenţa aceleiaşi categorii de contracte (ex. vânzarea-cumpărarea), ce înglobează acelaşi bun, de altfel, fiind irelevant dacă anterior acesta s-a materializat ca un element al unei universalităţi sau cu titlu unei entităţi separate.

Totuşi, cele enunţate mai sus trebuie coroborate şi cu situaţia în care acelaşi bun face obiectul mai multor contracte de sorginte diferit (ex. cumpărarea materialelor de construcţie, contratul de antrepriză a construcţiei, vânzarea construcţiei către client). Structura liniară în acest caz se explică prin faptul că debitorul din ultimul contract devine creditor în cel de al doilea, fără ca între creditorul din primul contract şi debitorul din ultimul să se nască un raport juridic.[13]

Pentru acest ultim caz Codul Civil reglementează şi anumite situaţii când legătura liniară va deţine o autentică valoare juridică, având capacitatea de a evolua într-o singură entitate juridică relativă. Astfel, 591 alin. (1) Cod Civil prevede: Contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdependent) când creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate economică mai ales atunci când cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau la încheierea contractului de creditare, de colaborarea vânzătorului. Importanţă acestei reglementări este redată în alin. (2) din acelaşi articol şi constă în aceea că într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea creditului în măsura în care excepţiile decurgând din contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar îndreptăţi la refuzul prestaţiei faţă de vânzător.

Norma citată este greu asimilată de către practica naţională. Astfel, ne propunem să analizăm următorul exemplu: la data de 9 noiembrie 2007 între I. A. şi banca SA „B.” a fost încheiat un contract în temeiul căruia primul a obţinut un credit în valoare de 1.869.700 MDL, destinat finanţării construcţiei şi procurării unui apartament din mun. Chişinău, antreprenorul general al lucrării fiind SRL „Av.”. Banii acordaţi în baza creditului contractat au fost viraţi direct pe contul curent al SRL „Av.”, iar aceasta nu a executat construcţia pe care s-a obligat să o predea lui I. A. Instanţa de judecată la soluţionarea pricinii de încasare a datoriei, formată pe marginea creditului nerambursat, a decis încasarea în mod solidar a sumei formate atât de la I. A., cât şi de la de SRL „Av.”. Or, motivaţia acestei dispoziţiuni instanţa judecată o vede consemnată în alin. (1) a art. 591 Cod Civil.[14]

Critica acestei hotărâri poate nici nu merită a fi dezbătută pe motiv că e pur şi simplu e de neînţeles unde în conţinutul art. 591 Cod Civil este identificat temeiul răspunderii solidare a consumatorului şi a vânzătorului faţă de banca creditoare… La acest capitol, art. 531 Cod Civil prevede expres că o obligaţie nu se prezumă a fi solidară, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci când prestaţia este indivizibilă. Cu atât mai mult, reiterăm că însăşi alin. (2) a art. 591 Cod Civil, prevede dreptul consumatorului I. A. de a refuza prestaţia faţă de bancă pe motiv că SRL „Av.” nu a executat lucrarea pentru care a asimilat banii în cauză. Astfel, legea, spre deosebire de hotărârea comentată, îi oferă un grad sporit de protecţie persoanei consumatoare.

Totuşi, un litigiu de acest tip generează o altă întrebare neelucidată de conținutul Codului Civil: dacă contratul de creditare şi cel de vânzare-cumpărare reprezintă o unică entitate de drept relativ, care atunci este conţinutul raportului obligaţional dintre banca creditoare şi vânzătorul bunului? Precum am menţionat anterior acesta din urmă nu se prevala de drepturile şi obligaţiile persoanei fizice derivate din contractul de credit. Cu absolută certitudine nu se poate statua nici asupra aplicării faţă de vânzător a regulilor generale de neexecutare a contractului, fiindcă însăşi obiectul obligaţiei asumate faţă de bancă este nedefinit. Or, în această situaţie considerăm că pe deplin drept e posibilă aplicarea art. 1399 Cod Civil, care prescrie posibilitatea uzării de reglementările destinate obligaţiilor delictuale şi pentru raporturile contractuale. Deci, în limita existenţei temeiurilor de dezvinovăţire a consumatorului I. A. faţă de SA „B.”, răspunderea SRL „Av.” urma a fi angajată în baza art. 1398 Cod Civil, prezumând în acest sens posibilitatea recuperării de către bancă a valorii prejudiciului material şi a venitului ratat (dobânzile) de la vânzător.

Structura liniară nu e unică în specia sa, astfel încât doctrina identifică şi grupul contractelor cu o structură radiantă.[15] Respectiva presupune că un anumit număr de contracte sunt legate sub aspect accesoriu unul faţă de altul, înglobând acelaşi obiect contractual, dar nu şi aceleaşi părţi creditoare sau debitoare. Astfel, în acest context, contractele succesive nu au o existenţă juridică separată de contractul principal, încât nulitatea sau încetarea actului iniţial produce aceleaşi efecte şi pentru actele accesorii. Structura radiantă e cu preponderenţă prezentă în cazul sublocaţiunii şi subantreprizei, fiind, de altfel, generic consemnată în art. 300 alin. (1) Cod Civil.

O altă grupă de contracte o reprezintă ansamblurile contractuale[16]. În acest caz contractele sunt legate între ele prin intermediul scopului unic, indiferent de natura actului sau obiectului lor. În acest caz putem furniza exemplul unui contract de împrumut şi acordului prin care în favoarea împrumutătorului se constituie o garanţie personală sau reală contra insolvenţei împrumutatului (gaj, ipotecă, fidejusiune etc.). Astfel, ambele acte civile servesc cauzei rambursării efective a împrumutului.

În unele cazuri legea expres reglementează anumite consecinţe juridice atunci când este identificat un ansamblu de contracte reunite printr-o unică cauza. Astfel, art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134 din 1997, prevede că o tranzacţie de proporţii este o tranzacţie sau câteva tranzacţii legate reciproc, efectuate direct sau indirect, în ceea ce priveşte achiziţionarea sau înstrăinarea, gajarea sau luarea de către societate cu titlu de gaj, darea în arendă, locaţiune sau leasing ori darea în folosinţă, darea în împrumut (credit), fidejusiune a bunurilor sau a drepturilor asupra lor a căror valoare de piaţă constituie peste 25% din valoarea activelor societăţii, conform ultimului bilanţ. Importanţa practică a acestei reglementări rezidă în faptul că posibilitatea încheierii unor tranzacţii de proporţii sub forma unui act unic sau într-o serie succesivă de acte diferite e posibilă doar în prezenţa unanimităţii consiliului societăţii şi, după caz, a adunării generale a acesteia. În partea efectelor juridice a nerespectării procedurii de autorizare a tranzacţiilor de proporţii Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134 din 1997, nu prevede o careva sancţiune. Însă, prisma reglementărilor Codului Civil, în esenţă, putem constata aplicabilitatea nulităţii relative în materie de tranzacţii de proporţii. Astfel, art. 226 Cod Civil dispune că în cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sunt limitate prin contract, iar împuternicirile organului persoanei juridice – prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate prin mandat, lege sau cu cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat fără respectarea limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări.

Interesele care se ataşează noţiunii de grup de contracte sunt multiple. Ele determină intensitatea legăturii care există între contractele care formează grupul respectiv. În funcţie de această intensitate se va rezolva şi problema incidenţei nulităţii ori a rezoluţiunii unuia dintre contracte asupra celorlalte care alcătuiesc grupul.[17]

În partea concluziilor evidenţiem că miza ştiinţifică în limita celor relatate a fost pusă pe relevarea cuprinsului specific al fiecărei categorii de contracte, urcând până la analiza conţinutului complex al unor tipologii ale acestora. Valoarea juridică a respectivei examinări este concretizată în definirea concisă şi concretă a anumitor probleme de sorginte teoretic şi practic, care grevează subiectul clasificării contractelor. Anume din perspectiva enunţată am realizat respectiva cercetare cu titlu neexhaustiv, astfel încât ne propunem să revenim asupra temei în publicaţiile următoare.


[1] Sergiu Baieş, Victor Volcinschi, Aurel Băieşu, Valentina Cebotari, Ion Creţu, Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, Volumul II, Ediţia 2-a, ed. ÎSFEP „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2005, p. 285.

[2] Suma totală a impozitului pe venit se determină:

a) pentru persoanele fizice în mărime de:

– 7 % din venitul anual impozabil ce nu depăşeşte suma de 25200 lei;

– 18 % din venitul anual impozabil ce depăşeşte suma de 25200 lei;

b) pentru persoanele juridice – în mărime de 0% din venitul impozabil.

c) pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier) şi întreprinzătorii individuali – în mărime de 0% din venitul impozabil.

[3] М. А. Рожкова, Сделки: проблемы теории и практики, изд. Статут, Москва, 2008, p. 322.

[5] М. А. Рожкова, op. cit., p. 322-323.

[6] Emil Poenaru, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, p. 109-110.

[7] Gh. Filip, C. Roditis, L. Filip, Dreptul transporturilor, ed. Şansa, Bucureşti, 1998, p. 66-67.

[8] Gheorghe Beleiu, Drept Civil Român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 123.

[9] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. II, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 122.

[10] Judecătoria Ialoveni, Dosar nr. 3-309/2009, I.I. către SRL „A.T.G.” privind schimbarea mărfii procurate şi repararea prejudiciului moral.

[11] Art. 27 alin. (1) din Legea privind protecţia consumatorului, nr. 105 din 2003, prevede că pentru încălcarea termenelor de remediere a deficienţelor bunului vânzătorul achită consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) depăşită o penalitate în mărime de 5% din preţul produsului în vigoare la data examinării reclamaţiei consumatorului.

[12] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 91 citat de Liviu Pop, op. cit., p. 133.

[13] Liviu Pop, op. cit., p. 134.

[14] Hotărârea Judecătoriei Râşcani a mun. Chişinău din 22 noiembrie 2010, dosar nr. 2-675/10, cauza civilă SA „B.” către I. A. şi SRL „Av.” privind încasarea solidară a datoriei.

[15] Liviu Pop, op. cit., p. 134.

[16] Idem.

[17] Ibidem, p. 134-135.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: