LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Probele specifice dreptului comercial român


  extrase din Libertatea probelor în materie comercialã

Adina ŞUFANĂ, consilier juridic, Timişoara

Descarcă fişierul pdf

Facturile acceptate .Noţiune

Factura comercială este un înscris sub semnatură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale[1].

Prin factură se înţelege înscrisul privitor la mărfurile vândute, în care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul şi modalităţile executării contractului, cheltuieli etc., alături de datele de identificare ale părţilor. Întocmirea facturii este guvernată de regula pluralităţii de exemplare: facturile se trimit destinatarului o dată cu marfa, acesta restituind emitentului duplicatul facturii acceptate[2].

Emiterea unei facturi este legată, de cele mai multe ori, de operaţiunile de vânzare-cumpărare. Factura se întocmeşte de vânzător şi se trimite cumpărătorului. Se admite însă că o factură se poate emite în toate cazurile când actul juridic încheiat implică predarea unui bun (de exemplu: depozit, garanţie, etc.) sau prestarea de servicii către un comerciant.

Facturile trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile contractante.

Cerinţa facturării mărfurilor nu contravine regimului libertăţii probei, factura neavând decât rolul de a înlesni controlul preţurilor[3].

Din punctul de vedere al importanţei facturii acceptate pentru circulaţia mărfurilor trebuie semnalată dispoziţia art. 814 din Codul comercial aplicabilă în cazul falimentului beneficiarului unor mărfuri expediate când expeditorul mărfii poate revendica sau gira marfa expediată[4].

Forţa probantă a facturii

Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă împotriva emitentului (vânzătorului), în privinţa tuturor elementelor din cuprinsul ei, şi în favoarea destinatarului ei (cumpărătorul). Indiferent de poziţia pe care o va adopta cumpărătorul, dacă o va accepta sau nu, ea are valoarea unei declaraţii unilaterale de voinţă a vânzătorului. Astfel, de exemplu factura emisă de vânzător constituie în mâna cumpărătorului, dovada obligaţiei vânzătorului de a-i preda bunurile mobile indicate în ea.

Factura nu face probă în contra destinatarului decât dacă este acceptată, întrucât nimeni nu îşi poate preconstitui mijloacele de probă împotriva unui terţ fără concursul acestuia. Pentru ca factura să fie opozabilă ca instrument probator, cumpărătorul mărfurilor trebuie să restituie vânzătorului factura acceptată. Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită.

Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea este expresă şi în cazul când destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă etc.[5].

Acceptarea facturii este tacită în cazul în care ea rezultă din manifestări de voinţă neândoielnice care atestă voinţa de a accepta factura, de exemplu: revânzarea mărfii, emiterea unei cambii pentru plata preţului etc. Simpla tăcere a destinatarului nu poate avea valoarea unei acceptări tacine a facturii. Este posibil ca părţile prin contractul încheiat să convină ca tăcerea destinatarului să valoreze acceptare, dacă într-un anumit termen de la primirea facturii acesta nu face nici o obiecţie.

Acceptarea expresă sau tacită a facturii reprezintă un act juridic care obligă pe comerciantul acceptant la plată. Astfel, acceptarea facturii trebuie să fie manifestarea voinţei persoanei care angajează pe comerciantul persoană juridică în raporturile cu terţii. În cazul în care factura este primită de o persoană care nu are această calitate este o simplă operaţiune materială şi nu are valoarea unei acceptări a facturii.

Corespondenţa comercială. Noţiune

Prin corespondenţă, în sens comercial, se înţelege orice fel de scrisori, note, telegrame etc., schimbate între comercinaţi şi între aceştia şi clientele lor, adică expediate şi primite[6].

Înscrisurile primite şi expediate de către comerciant, care alcătuiesc corespondenţa comercială, fac parte din categoria actelor sub semnătură privată şi fac dovada împotriva aceluia de la care emană, iar în unele cazuri au natura juridică numai a unei mărturisiri extrajudiciare.

Încheierea unui cotract comercial poate să rezulte dintr-un schimb de scrisori, adrese, telegrame, note, fax, e-mail etc. În acest caz manifestările de voinţă ale părţilor care concură la realizarea acorduluide voinţă, adică la încheiere contractului, nu sunt materializate într-un singur înscris, ci în două înscrisuri, care cuprind oferta şi acceptarea ofertei[7].

Aceste tipuri de înscrisuri sunt folosite şi pentru modificare sau stingerea unor obligaţii comerciale.

Forţa probantă

Ca o particularitate, trebuie menţionat că nu numai originalul scrisorii are forţa probantă, ci şi copia ei trecută în registrul copier, care face dovada potrivit regulilor care guvernează proba cu registrele comerciale. Copia scrisorii poate face dovada numai asupra conţinutului scrisorii, nu şi asupra împrejurării dacă ea a fost expediată sau primită. Astfel, dacă destinatarul neagă primirea scrisorii, expeditorul trebuie să probeze faptul predării scrisorii la poştă, nefiind suficient să prezinte copia scrisorii împreună cu extrasul din registrul de ieşire[8].

Proba trasă din corespondenţă poate stabili nu numai existenţa convenţiilor, ci a tuturor faptelor susceptibile de a produce efecte juridice.

Expeditorul scrisorii este în drept  să invoce ca probă scrisoarea aflată la destinatarul comerciant, care este obligat să o prezinte în instanţă. Refuzul acestuia de a prezenta scrisoarea poate da naştere la o prezumţie în defavoarea lui, prezumţie care în temeiul art. 46 din Codul comercial, poate servi ca probă. Articolul 46 din Codul comercial a conferit putere probatorie corespondenţei fără nici o restricţie.

Telegrama. Noţiune

În ceea ce priveşte telegrama, aceasta reprezintă copia unei declaraţii de voinţă, predată unui oficiu poştal, în formă scrisă, al cărei cuprins este transmis prin intermediul telegrafului la oficiul de destinaţie şi retrimis destinatarului[9].

Telegrama prin structura sa, de act scris, face parte din categoria corespondenţei comerciale, dar este reglementată separat în Codul comercial (art. 47-49 din Codul comercial) datorită condiţiilor speciale în care are loc transmiterea şi schimbul declaraţiilor de voinţă.

Forţa probantă

Telegrama are aceeaşi forţă probantă ca şi un înscris sub semnătură privată pe motivul că un original semnat de expeditor există depus la oficiul poştal de expediere. Legea prezumă că între original şi reproducere există perfectă concordanţă, prezumţie juris tantum care poate fi combătută dovedindu-se contrariul[10].

În situaţia în care se constată culpa funcţionarului poştal pentru contrafacere conţinutului telegramei, acesta va răspunde pe temei delictual, conform art. 998 din Codul civil. În caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame, se aplică principiile generale asupra culpei. Cu toate acestea trimiţătorul unei telegrame se prezumă afară de orice culpă dacă a îngrijit a o colationă sau recomandă conform dispoziţiunilor regulamentelor telegrafo-poştale (art. 48 din Codul comercial).

În concluzie, telegrama este  copia unei declaraţii de voinţă predată de oficiul poştal, sub forma scrisă, care la rândul său o transmite destinatarului prin mijloace mecanice.

Valoarea probatorie a telegramei depinde de natura juridică a înscrisului predat la oficiul poştal de expediere.  Telegrama face proba, ca act sub semnătura privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimitatorul ei. Ea face aceeaşi probă, chiar dacă această persoană este subscrisă de o altă mână, când ar fi probat ca originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre a i se predă, de însăşi acea persoană [art. 47 Codul com. alin. (1)].

Dacă subscrierea originalului este autentificată de autoritatea competentă, atunci se aplică principiile generale. În caz când identitatea persoanei care a subscris sau predat originalul telegramei s-a stabilit prin alte moduri prevăzute de regulamentele telegrafo-poştale, proba contrarie este admisă [art. 47 Codul com. alin. (2)].

Data telegramelor stabileşte, până la proba contrarie, ziua şi ora în care ele au fost în adevăr expediate de oficiurile telegrafice [art. 47 Codul com. alin. (3)].

 

 

 

 

 

Pentru oricare utilizare non-comercială indicaţi sursa:

http://www.dreptprivat.wordpress.com


[1] S. D. Cărpenaru, op. cit., pag. 395

[2] R. I. Motica, L. Bercea, op. cit., pag. 238

[3] S. Deleanu, op. cit., pag. 39

[4] R. Petrescu – “Drept comercial”, Editura Oscar Print, 1998, pag. 316

[5] S. D. Cărpenaru, op. cit., pag. 396

[6] S. Angheni, M. Volociu, C. Stoica – “Drept comercial”, Editura Universitară, 2006, pag. 357

[7] S. D. Cărpenaru, op. cit., pag. 397

[8] G. Boroi, op. cit., pag. 108

[9] R. I. Motica, L. Bercea, op. cit., pag. 239

[10] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pag. 358

3 responses to “Probele specifice dreptului comercial român

  1. vidua 7 Aprilie 2011 la 17:46

    o. despre probe. ) mulţumesc

  2. Alexandra 25 Mai 2011 la 20:05

    buna. as dori si eu daca se poate propuneri de lege ferenda sau de drept comparat pșentru pșrobele in materie comerciala. multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: