LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Instituţia calificării contractelor civile


Dorin Cimil, doctor în drept,  conferenţiar universitar

Catedra drept civil, USM

Through this article we tried to develop the theoretical basis of contract qualification, regarded as the authentic math of dynamic civil relations. Thus, our scientific approach is built on the idea that the complexity of human interactions inevitably is reveled in the content of a certain contract entity. This juridical construction usually retains some specific elements that justify a more difficult perception of the will of the parties. In this situation the main priority of the legal adviser or even the judge needs to regard the particular direction of the contract will to the realization of a proper cause, which is the key to understanding the specific interest of any subject of contract relations.

 

Dreptul constituie un ansamblu limitat de reguli, pe când viaţa suscită a varietate de fapte de diferită natură şi provenienţă. Pentru a aplica dreptul faptei, este necesar ca fapta să fie calificată, adică să se determine categoria juridică la care se raportează fapta. Termenul  calificare în jurisprudenţa civilistică[1] este definită drept o operaţiune intelectuală prin care se raportează un caz concret, act juridic, fapt juridic de un concept juridic abstract recunoscut de o autoritate normativă pentru a-i oferi un anumit regim juridic.

Limitele juridice ale calificării contractului în calitate de entitate juridică sunt stabilite de noţiunea uniformă, aplicabilă tuturor contractelor civile, legal încheiate între părţi, dată contractului prin prisma art. 666 CC RM şi anume, acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice. Însă, nu oricare acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane poate fi recunoscut în calitate de contract în sensul juridico-civil al noţiunii respective. Legea civilă indică către un criteriu calificativ al actului juridic civil, ce permite transformarea lui în contract este anume, direcţionarea[2] voinţei părţilor contractante spre stabilirea,  modificarea sau  stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.

Calificarea juridică a contractelor în calitate de instituţie a dreptului civil urmează a fi analizată, ținând cont de faptul că contractele reprezintă în sine şi fapte juridice, care constituie obiectul calificării juridice. Contractul civil se încheie între părţi pentru ca în viitor aceştia să săvârșească acţiuni producătoare de efecte juridice în corespundere cu condiţiile contractului. La rândul sau, condiţiile contractuale, nu numai că reglementează comportamentul părţilor obligate, dar şi reprezintă un temei pentru aprecierea (calificarea) acestuia. Fiecare parte contractantă îşi coordonează acţiunile sale viitoare în cadrul segmentului contractual în corespundere cu prevederile stabilite şi, respectiv, apreciază acţiunile cocontractantului în funcţie de faptul corespunderii lor aceloraşi prevederi. Procedura de apreciere juridică a contractului rezidă în co-raportarea comportamentului real al părţilor contractante cu cel cerut şi posibil, fixat în contract[3]. Acest procedeu de comparare permite stabilirea corespunderii sau necorespunderii criteriilor de comportament real al părţilor cu prevederile contractuale, care ar reprezenta un comportament ideal (model) al acestora.

Instituţia calificării în calitate de procedeu de cunoaştere şi aplicare a normelor contractuale trebuie studiată în raport cu noţiunile instituţionalizate de interpretare şi clasificare a contractelor civile pentru a evidenţia condiţionările şi interdependențele reciproce în sistemul general de aplicare a normelor civile. Discutabilă în literatura de specialitate rămâne, totuşi, ordinea efectuării acestor procedee şi anume, interpretarea şi apoi calificarea sau calificarea urmată de interpretare. Un răspuns fix la această întrebare găsim în literatura juridică franceză[4] ,, uneori, pentru a califica, trebuie interpretat contractul, căutând ceea ce au dorit părțile … judecătorul nu poate interpreta un contract clar, riscând să fie sancţionat de Curtea de casaţie pentru denaturare: numai un contract obscur poate fi interpretat. Judecătorii fondului au, în această privinţă, o putere suverană,,. Interpretarea contractului ca şi calificarea trebuie să traducă voinţa reală a părţilor, deci ambele procedee, într-un final, pe cercetarea factorilor de ordin psihologic, adică pe intenţia comună a părţilor de a produce anumite efecte juridice. În acest context de analiză, calificarea merge mai departe, stabilind puntea de unire a acestora cu norma aplicabilă.

Clasificarea contractelor este menită să analizeze mecanismul reglementării juridice, care la rîndul său, răspunde la întrebarea ce fel de mijloace juridice sunt utilizate pentru a soluţiona reflectarea adecvată în normele legii ale unor sau altor particularităţi ale relaţiilor sociale. Analiza sistemei contractelor în acest aspect, permite cunoaşterea limbajului juridic prin intermediul căruia se descrie esenţa relaţiilor economice[5].

În legătură cu acest demers ştiinţific, una din cele mai importante sarcini ale aplicabilităţii normelor de drept, constă în stabilirea faptului, care raporturi sociale, din punctul de vedere al legiuitorului, urmează să fie reglementate de anumite norme de drept, precum şi elaborarea în acest sens, a unor criterii de evidenţiere a acestora, care să corespundă cu criteriile de  calificare normativă ale legiuitorului.

Sistemul de drept civil reglementează relaţiile sociale prin intermediul unui mecanism anumit, ce include conţinutul contractului (drepturile şi obligaţiile părţilor), componenţa subiecţilor, obiectul obligaţiei, forma, condiţiile şi ordinea încheierii, executării şi rezilierii contractului, răspunderea părţilor. Dacă una din particularităţile relaţiei sociale îşi găseşte oglindirea în norma de drept, sau în alt mod interacţionează cu elementele mecanismului juridic, atunci această particularitate a relaţiei sociale are valoare pentru drept, şi ea urmează să fie recunoscută în calitate de criteriu de sistemă[6]. Astfel, criteriul de sistemă se prezintă a fi o categorie civilistică,  elaborată de către legiuitor, pentru condiţionarea formării unui regim juridic deosebit, pus la baza construcţiei legale a unui sau altui institut de drept, după caz, contractual.

Din punctul de vedere al analizei metodologice a instituţiei de calificare savanţii civilişti[7] propun calificarea unui contract, făcând ,, … apel şi la o distincţie tradiţională, tripartită,,. Autoarea se referă la noţiuni fundamentale ca esenţa, natura juridică şi cauza contractului civil. Desigur că această abordare ştiinţifică a metodologiei analizei instituţiei calificării este una corectă, deoarece cuprinde multiaspectual entitatea de contract civil, dar problema calificării judiciare rămâne una dificilă, deoarece legea civilă conţinea doar noţiunea legală de cauză a actului juridic civil, esenţa şi natura juridică, rămânând în afara acoperirii legale, fapt ce ar permite judecătorului să denatureze aceste categorii fundamentale, şi respectiv să evite o corectă calificare a contractului civil.  Esenţa şi natura juridică a unui contract civil reprezintă categorii ce nu pot fi supuse interpretării din partea judecătorului, ele nu pot fi modelate arbitrar de către părţi şi îşi găsesc originea în interiorul mecanismului de reglementare a relaţiilor economice.

În aspect normativ şi doctrinar, calificarea şi-a găsit amprenta în ştiinţele şi legislaţia penale, mai exact în art. 113 Cod Penal al Republicii Moldova, care stabileşte, că “se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârșite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală”. La fel, în materia penală persistă acelaşi mecanism de încadrare a acţiunilor culpabile a unor persoane prin determinarea normei concrete stabilite de legea penală. Civiliştii ca şi penaliştii trebuie să fie în mod normal cazuişti, ceea ce înseamnă cercetarea circumstanţelor de fapt din fiecare contract, cât şi determinarea elementelor juridice caracteristice unui tip de contract. Un contract special nu este un contract individual, deoarece două vânzări de mărfuri nu  pot fi identice: cel puţin părţile contractante trebuie să determine obiectul contractului şi preţul. În mod normal, legea nu poate fixa conţinutul fiecărui contract în parte, acest lucru trebuie să rezulte din voinţa individuală a părţilor.

În materia dreptului privat, calificarea este prevăzută de normele Codului Civil al Republicii Moldova, cartea a V-a, art. 1577, care e denumit “Calificarea conceptelor juridice”, însă în materia dreptului internaţional privat calificarea se face pentru a stabili norma conflictuală aplicabilă situaţiei de fapt la care se referă părţile, precum  persistă reguli speciale de calificare ca: lex fori, lex causae, lex rei sitae, lex locus delicti ş.a. Din perspectiva dreptului privat internaţional calificarea reprezintă o operaţiune de subsumare a situaţiilor de fapt noţiunilor utilizate de norma conflictuală sau o problemă de interpretare, alegere sau aplicare a normei conflictuale[8].

Din punctul de vedere al procedurii civile, calificarea este o problemă de drept, care poate forma, în sensul art.365 alin.1 p.(d) în coroborare cu art.386 alin.1 p.(a), (b), (c) CPC temei de apel, pentru calea de atac prevăzută de lege cu apel, sau recurs, prevăzut de Secţiunea 1 al capitolului XXXVIII al CPC  în temeiul art.400  alin.1 p.(a), (b), (c) CPC . Aceste prevederi procesuale, permit părţilor litigante să invoce în calitate de temei legal de apel sau, respectiv, recurs, calificarea incorectă a raportului contractual efectuată de către judecător în soluţionarea fondului cauzei civile, fie prin faptul că n-au elucidate pe deplin circumstanţele de fapt, importante pentru soluţionarea pricinei, sau au fost aplicate eronat normele dreptului material prin aplicarea unei legi ce nu trebuia să fie aplicată sau neaplicarea legii, care trebuia să fie aplicată.

La fel,  în cadrul raporturilor civile cu element de extraneitate există calificarea primară a noţiunilor utilizate de conţinutul şi legătura normei conflictuale,  şi calificarea secundară care este recunoscută ca o problemă de drept intern, iar relevanţa ei poate condiţiona soluţionarea conflictelor de calificări.

Interesul studiului nostru reprezintă calificarea secundară, care este ulterioară momentului determinării dreptului aplicabil şi se face întotdeauna după regula lex cause.

Abordarea calificării în materia teoriei generale a dreptului reprezintă una condiţionată de interpretarea contractului şi se specifică că calificarea juridică fiind legată organic de interpretare serveşte o a doua treaptă de cunoaştere a raportului respectiv. Operaţia calificării reprezintă o analiză a posteriori a  conţinutului contractului său, atunci când sunt deja cu certitudine stabilite intenţia reală, producătoare de efecte juridice a părţilor.

La rîndul său calificarea poate fi de mai multe categorii în funcţie de etapa la care se produce aprecierea intelectuală a contractelor civile.

Deosebim şi acţiuni de recalificare ulterioară a contractelor în cazul în care părţile au convenit după încheierea contractului, deja la etapa executării acestuia, la unele modificări a conţinutului contractului, care ar influenţa calificarea iniţială.

Novaţia reprezintă cea mai frecventă metodă de recalificare convenţională prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting prin comun acord o obligaţie civilă existentă, înlocuind-o în cadrul aceluiaşi raport juridic cu o nouă obligaţie civilă de o altă natură juridică (art.665 CC RM).

În acest context de idei, am putea menţiona, că dacă obligaţia contractuală alternativă influenţează determinativ asupra fondului (esenţei juridice) a contractului, atunci ea poate fi văzută ca o metodă de recalificare a contractului (art.550 CC RM).

Un procedeu de tehnică contractuală reprezintă decalificarea contractelor, care se  efectuiază în cazul calificării actului juridic simulate (alin.2 art.221 CC RM) sau contractelor juridice simulate, unde instanţa de judecată aplică normele juridice referitoare la actele juridice pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului respectiv.

De obicei calificarea contractelor civile parcurge patru etape succesive.

Prima etapă reprezintă cercetarea acordului de voinţă a părţilor şi valoarea sa juridică pentru a stabili dacă acest acord juridic este generator de efecte juridice.

A doua etapă constă în stabilirea categoriei generale căreia îi poate fi ataşat contractul dat prin elementele sale principale. La această etapă părţile, sau eventual instanţa de judecată, pot opera cu noţiunea cunoscută de calificare a contractelor civile, care reprezintă un procedeu ajutător calificării pentru a determina formula juridică generală a regimului juridic, şi anume a contractelor sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu gratuit sau oneros, comutativ sau aliatoriu, liberal sau dezinteresat ş.a.

La această etapă se apreciază numai elemente calificative de bază care determină esenţa şi natura juridică a raporturilor contractuale.

Deobicei elementele calificative ale unui raport juridic contractual îşi găsesc reflectarea în noţiunea legală a contractului sau în aprecierea obiectului şi conţinutului contractului dat de către părţi. Importanţa practică a etapei respective de calificare se reduce la identificarea direcţionării obligaţiilor contractuale în calitate de criteriu de sistemă de bază al calificării oricărui contract civil. Alţi factori de sistemă, ce pot participa la calificarea efectivă a contractului civil cum ar fi, obiectul, componenţa subiecţilor, neechivalenţa economică a părţilor pot fi utilizaţi numai după stabilirea apartenenţei obligaţiei contractuale civile la o anumită grupă de obligaţii civile pe baza criteriului direcţionării. În principiu, este incorectă calificarea contractului în baza altor criterii de sistemă, nestabilind direcţionarea contractului[9]. Ne raliem la părerea autorului citat precum că, nerespectarea ordinei de calificare ar duce la faptul că particularităţile de bază a raportului juridic stabilit, şi respectiv elementele mecanismului juridic ce le reflectă, vor fi strâmtorate de cele secundare, iar ultimele vor fi în calitate de barieră artificială în aplicarea principiilor şi normelor, condiţionate de direcţionarea generală, fapt ce în ultimă instanţă, va reduce eficienţa mecanismului juridic de reglementare la nivel normativ, cît şi la nivelul jurisprudenţei.   

Etapa a treia a calificării presupune stabilirea speciei juridice a contractului prin reliefarea unor norme speciale de fond sau procedurale, care sunt sau nu sunt de ordine publică, după caz: vânzare-cumpărare de drept civil sau comercială, vânzare-cumpărare sau antrepriză, precum şi vânzare-cumpărare obişnuită sau pentru achiziţii publice.

Calificarea corectă a unui contract înseamnă aplicarea faţă de el a acelor norme de drept, special create de legiuitor pentru aceste categorii de contracte, în baza criteriilor de sistemă identificate din conţinutul acestuia. Atribuirea contractului, în urma unei aprecieri juridice, la un anumit grup de contracte cunoscute, nu reprezintă un final realizat, fără soluţionarea problemei despre valabilitatea sau nulitatea actului juridic civil (contract civil).

Analiza logică a procesului de calificare a contractelor civile ne permite să conchidem, că cea de-a patra etapă a acestui proces reprezintă stabilirea valabilităţii juridice a contractului.

După subiectul efectuării calificării deosebim calificarea normativă şi calificare judiciară.

În mod ideal, calificarea judiciară trebuie să corespundă cu calificarea normativă pentru a se ajunge la efectul unui mecanism de reglementare juridică uniformă, bazat pe principiile egalităţii şi libertăţii contractuale.

Pentru a stabili elementele contractului cu valoare de criterii de calificare pot fi stabilite calitatea părţilor, noţiunea obligaţiilor născute din contract, iar după caz forma contractului.

Natura obligaţiilor născute e un criteriu de fond necesar şi permanent şi se bazează pe analiza obligaţiilor principale şi accesorii.

Numai obligaţiile principale ale părţilor contractante, care reies din imperativul legii civile sau din natura contractului valabil încheiat, pot constitui criteriul de calificare judiciară sau convenţională de bază, deoarece alte criterii accesorii de calificare cum ar fi obiectul contractului, componenţa subiecţilor, inegalitatea economică a părţilor contractante sau altele, nu pot influenţa de sine stătător procesul de calificare a contractelor civile.

Legiuitorul are prioritatea şi puterea de a stabili prin intermediul normelor juridice obligațiile principale ale fiecărei categorii de obligaţii contractuale (contract) în parte.

În privinţa contractelor numite, de exemplu: obligaţiile principale în contractul de vânzare-cumpărare constă în predarea bunului şi răspunderea pentru evicţiune şi viciile bunului, iar obligaţia principală a cumpărătorului constă în plata preţului în ziua şi locul stabilit în contract.

În cazul contractelor nenumite stabilirea obligaţiei principale ce determină calificarea contractelor ţine de competenţa judecătorului.

Instanţa de judecată trebuie să determine conform principiilor anterior stabilite bazându-se pe voinţa părţilor şi cauza contractului actuală, care sunt obligaţiile contractuale principale şi accesorii. Pentru a stabili acestea judecătorul trebuie să cerceteze toate împrejurările obiective existente la momentul încheierii contractului, precum şi voinţa părţilor după încheierea în faza executării judecătorul trebuie să analizeze elementele sau condiţiile esenţiale, neesenţiale şi accesorii în ansamblu, în coeziunea lor pentru a stabili cu precizie esenţa raportului contractual.

La acest capitol şi structura contractului reprezintă un anumit reper în funcţie de care se poate determina dacă contractul este numit sau nenumit.

O problemă de drept ce s-a iscat în jurisprudenţă constă în calificarea contractelor cu denumire originală. În special, jurisprudenţa trebuie să deosebească noutatea construcţiei şi conţinutului contractului, caracteristică contractelor nenumite, precum şi originalitatea sumară a denumirii acestora[10]. Problema calificării juridice constă în faptul, că în realitate aceste contracte cu denumiri originale de investiţionalede marketing, consulting, distribuţionale sunt mai degrabă contracte complexe, decât nenumite. Se întâmplă cazuri, când părţile reproduc mecanic, fără o analiză juridică elementară, categoriile economice de investiţie, bussines-proiect, stabilind condiţii contractuale în baza categoriilor juridică-civile. Într-un final, acţiunile de executare a acestor contracte se reduc la nimic altceva, decât la contractele civile, tradiţionale, cunoscute, iar mecanismul juridic al contractului complex permite calificarea acestora fără a periclita interesele economico-juridice ale părţilor.

Pentru ilustrarea unui caz de calificare incorectă a raportului contractual este necesar să analizăm, din punct de vedere ştiinţifico-aplicativ, fabula unui litigiu[11], iscat în cazul procurării biletelor de avion pe ruta tur-retur  or. Chişinău – or. Puerto Vaiarta (Mexic).

La data de 29.08.2010 când a venit timpul să facă returul spre Chişinău reclamanţii au fost informaţi, că începând cu data de 28.08.2010 compania „Mexicana”  şi-a sistat activitatea şi a încetat orice zboruri în orice direcţie, prezentându-le Reclamanţilor în scris informaţia respectivă redactată în limba engleză. Compania „Mexicana” a informat că în momentul în care compania şi-a întrerupt activitatea, toate companiile cu care a avut relaţii contractuale de vînzare a biletelor au fost anunţate prin reţeaua electronică automatizată globală despre ziua în care compania îşi va înceta temporar activitatea, şi respectiv agenţiile de vânzări bilete cu care s-a contractat pentru a ne presta serviciile de transport urmau să anunţe Reclamanţii în mod obligatoriu şi să întreprindă careva măsuri în acest sens.

Instanţa, ce a soluţionat fondul cauzei a  calificat raportul juridic de procurare a biletelor în calitate de prestări servicii oneroase, cu referinţă la art.970 CC RM, astfel limitând atribuţiile agenţiei de vânzare a biletelor doar la perfectarea, vânzarea, rezervarea, primirea, înlocuirea biletelor de transport aerian. Şi din moment ce a realizat aceste atribuţii (obligaţii) compania de vânzare a biletelor  se consideră că şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă de clienţi.  La fel, instanţa stabileşte faptul că casa de vânzare a biletelor nu are calitate juridică de transportator (cărăuş) şi de aceea nu este obligată să asigure întreg procesul de transportare a pasagerilor, inclusiv informarea acestora despre suspendarea rutei în procesul returului. Instanţa conchide, că anume compania aeriană „Mexicana” a anulat cursa retur din 29 august 2010 şi anume ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat pasagerilor prin neinformarea de anularea a acestei rutei.

Finalmente, considerăm că instanţa de fond greşit a calificat raportul contractul, stabilit între călători şi agenţia de vânzări bilete drept prestări servicii oneroase. După mine, acest raport contractual reprezintă un contract complex de vânzare-cumpărare, conjugat cu prestări servicii expediționare de transport, unde agenţia de vânzări bilete trebuia să îndeplinească obligaţiile juridice informative ale cărăuşului, care a delegat împuternicirile respective de vânzare a biletelor  de transport aerian în baza contractelor de comision. Obligaţiile juridice informative ale agenţiei de vânzări bilete rezultă atât din prevederile art.516 CC RM care stipulează că ,, raportul obligaţional poate da naştere unui drept de informare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres… . Dreptul de informaţie se naşte îndeosebi atunci când informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i fie afectate drepturile,,. Agenţia de vânzări bilete se poziţionează în acest caz, ca un comisionar (subcomisionar) al companiilor aeriene, în speţă „Mexicana”, şi poartă întreaga răspundere pentru calitatea serviciului prestat, mai ales celui informativ, calitatea căruia  se contestă. În baza art.1061 alin.2 CC RM actul juridic încheiat de comisionar cu un terţ dă naştere unor drepturi şi obligaţii numai pentru comisionar, chiar şi în cazul când comitentul este numit sau a participat la executarea actului juridic.

În cazul de faţă Agenţia de vânzări bilete a acţionat ca comisionar (subcomisionar) a companiilor de transport aerian care au efectuat transportarea aeriană propriu-zisă, iar toate efectele ce rezultă din vânzările de bilete se răsfrâng în persoana Agenţiei de vânzări bilete şi nu nemijlocit asupra companiilor de transport. Călătorii, contractând Agenţia de vânzări bilete, au avut intenţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra biletelor de călătorie, doar pentru a fi transportaţi tur-retur, beneficiind, în acelaşi timp, şi de serviciile corespunzătoare necesare pentru prestarea calitativă a  acestui serviciu. Remarcăm, că conform alin.1 art.986 CC RM ,, contractul de transport de persoane se confirmă printr-un bilet (titlu de călătorie).

Argumentul invocat de reprezentantul Agenţiei de vânzări bilete  şi apreciat pozitiv de către instanţă, precum că  ultima n-a fost informată la timp de către Companiile de transport aerian sau de către agenţii acesteia despre anularea cursei din 29 august 2010 nu pot fi recunoscute ca relevant pentru cauza dată, deoarece responsabilă, din punct de vedere juridic, în faţa călătorilor pentru serviciul necalitativ prestat se face Agenţia de vânzări bilete, care a acţionat în calitate de comisionar, indiferent de faptul că a fost sau nu informată la timp sau este sau nu prestatoarea nemijlocită a serviciului de transport de pasageri. 

 În concluzie putem remarca, că interpretarea şi calificarea contractelor civile reprezintă două mecanisme juridice interdependente şi necesare, care se utilizează simultan de către părţile contractante sau judecător în cadrul judecării cauzelor civile, pentru a stabili clar conţinutul contractului, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi în vederea soluţionării eventualelor litigii.


[1] Pop, Liviu Tratat de drept civil: Obligaţiile. Vol.2: Contractul.-Bucureşti: Universul juridic, 2009, p-553.

[2] Гражданское право: актуальные проблемы теории и практики/ под. общ. ред.В.А.Белова. – М. 2009, p.413.

[3] Черданцев А.Ф. Толкование право и договора. М, 2003, р.343.

[4] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Pierre Yves-Cautier; trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.8.

[5] Романец Ю.В. Система договоров в гражданском  праве России. М, 2001, р.30.

[6] Иоффе О.С..Обязательственное право. M, – 1975, p..201.

[7] Toader, Camelia. Drept civil: contracte speciale. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008. p.4-5.

[8] Bobei, Radu Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat. Bucureşti: ALL Beck, 2005 p.6 şi p-35.

[9] Романец Ю.В. Op- cit, р.105

[10] Cделки:  проблемы теории и практики. Сборник статей/ Рук. авт. кол. и отв. Ред. М. А. Рожкова.// Конструкция смешанного договора в гражданском (частном) праве. Авт. Огородов Д.В. и Челышев М.Ю., М, 2008, стр.353.

[11] Hotărârea Judecătoriei Centru, mun. Chişinău din 15.02.2011, dos. nr.2-922/11.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: