LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Importanţa juridică a negocierii contractelor


Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, USM

Dreptul la negocierea contractelor civile reprezintă un drept fundamental în domeniul dreptului contractelor şi se sprijină pe prevederile art. 1 CC RM care proclamă atât libertatea contractuală, cît şi inviolabilitea proprietăţii,  inadmisibilitea imixtiunii în afacerile private, necesitea de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor în calitate de valori supreme, fără de care nu poate fi concepută legislaţia civilă. Libertatea subiecţilor să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor conţine iminent şi dreptul (libertatea) de a negocia cu potenţialii cocontractanţi pentru a putea realiza obiectivele propuse şi acest lucru constituie o regulă, nu o excepţie, la etapa de încheiere a contractului, fapt ce-şi găseşte reflecţia în norma art. 712 alin. (2) CC RM: „nu există clauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost negociate în particular între părţi”. Elaborarea de către legiuitor a mecanismului de reglementare juridico-civilă prin intermediul clauze contractuale standard nu poate înlocui sau exclude etapa negocierii contractului, dar suplineşte situaţia juridică în care negocierile sunt suprimate de inegalitatea economică a părţilor sau incapacitatea psihologică sau de altă natură a unui subiect de a negocia la acelaşi nivel cu profesionistul. În situaţia în care, în contractele de adeziune, nu există un acord liber consimţit, iar discuţiile lipsesc aproape cu desăvîrşire era normală intervenţia legiuitorului …[i]

Sintagma stabilită în art. 515 CC RM, precum că „o obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului” reprezintă o deschidere şi mai largă a libertăţii negocierii contractului şi urmează, în mod formal, a fi examinată sub aspectul efectelor juridice ce derivă în urma iniţierii şi realizării negocierilor contractuale. Legea civilă trece cu tăcerea caracterul juridic al obligaţiei ce se poate naşte de pe urma acestor acţiuni pozitive şi anume, caracter contractual sau delictual, deoarece anume acest regim juridic poate influenţa regulile pentru compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului, dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat. Apelând în cadrul analizei juridice la prevederile art. 514 CC RM, care defineşte regula precum că „obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii”, conchidem că iniţierea şi desfăşurarea negocierilor formează în sine, fie acte sau fapte juridice, generatoare de obligaţii speciale în felul lor de a fi.

Din perspectiva reglementărilor în domeniul actelor juridice civile, expusă în art. 195 CC RM în formula legală, „act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile”, iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului se încadrează perfect în această construcţie juridică, deoarece reprezintă manifestări de voinţă a subiecţilor recunoscuţi a raporturilor civile, direcţionate exclusiv spre încheierea finală a contractului civil.

În funcţie de faptul dacă negocierile între potenţialii parteneri contractuali se încununează cu succes sau eşuează, fără a fi semnate careva acte preparatorii, procese-verbale sau alte înscrisuri de acest gen (materiale probante) pot influenţa tălmăcirea viitorului contract încheiat între părţi[ii]. Situaţia juridică abordată reiese şi din reglementările codului civil al RM, şi anume art. 726: „la interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe”. Comportamentul partenerilor de până la încheierea contractului se reduce la faza precontractuală, şi anume la iniţierea şi desfăşurarea negocierilor, care sunt recunoscute în calitate de obligaţii civle, iar regimul juridic uniform şi indubitabil al obligaţiilor civile este statuat în art. 513 CC RM: „debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei”. Calitatea  juridică a debitorului şi creditorului, specifică unui raport obligaţional clasic, în cadrul obligaţiei iniţierii şi desfăşurarii negocierilor o posedă în acelaşi timp partenerii negociatori, iar comportamentul lor juridic, exprimat prin acţiunile pozitive de negociere urmează să corespundă principiilor şi uzanţelor de stabilire, dezvoltare şi stingere a obligaţiilor civile în general.

Având deja cadrul juridic elementar, care recunoaşte la nivel de lege iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului în calitate de generator de obligaţii civile, este firesc să apară problema determinării dreptului comun aplicabil în perioada precontractuală de stabilire a relaţiilor.

Este firesc faptul, în cadrul cercetării noastre, să apelam în acest caz, la răspunsurile şi reţetele juridice clare la această întrebare, care s-au format în jurisprudenţele şi doctrinele civilistice germane şi franceze, iar apoi să ne expunem asupra admisibilităţii aplicării acestora în sistemul de drept naţional.

 Asemenea construcţii precontractuale au fost dezvoltate în doctrina şi jurisprudenţa germană, care stabileşte că între partenerii de negocieri, viitorii posibili cocontractanţi se poate naşte un raport precontractual de obligaţie ce generează în caz de violare o responsabilitate precontractuală[iii]. Prezenţa raportului precontractual de obligaţie, de unde derivă responsabilitatea juridică pentru cel ce se face vinovat de violarea cu rea credinţă a negocierilor, a fost concepută de către civiliştii germani în baza teoriei “culpa in contrahendo”, elaborată şi susţinută de Rudolf von Ihering. Esenţa acestei teorii rezidă în faptul că o  parte a unui contract trebuie să obţină reparatrea prejudiciului suferit de către acesta, dacă contractul eşuează din motive ce ţin de cealaltă parte. Îmbunătăţirea calitativă a ideei lui Ihering de către jurisprudenţă şi doctrină a generat un principiu, conform căruia simplul fapt de întrerupere a negocierilor sau refuzul de a lua contact în vederea încheierii unui contract, crează între cei ce participă o legătură juridică particulară, care la rândul său reprezintă fundamentul răspunderii speciale, întîlnite în cazul formării contractelor prin negocieri contractuale. Dreptul german acceptă situaţia că două persoane ce iau contact în vederea încheierii unui contract viitor, intră în sfera dreptului, chiar dacă contractul nu este format. Părţile trebuie să aibă un respect mutual de încredere, această încredere reprezentînd ideea de bază a relaţiei speciale precontractuale, care la rîndul său, permite să degaje obligaţii specifice negocierii[iv]. Pentru asigurarea unei protecţii judiciare, obligaţiile şi drepturile corelative ce rezultă din negocierile contractuale sunt conjugate cu principiile bunei-credinţe şi încrederii. Astfel, toate relaţiile, născute în vederea creării unui contract între părţi, dau naştere unei legături de încredere ce le impune potenţialilor cocontractanţi obligaţii reciproce de prudenţă şi de securitate. Nerespectarea  obligaţiilor şi drepturilor corelative ce rezultă din negocierile contractuale de către cocontractantul vinovat condiţionează îndemnizarea partenerului, care trebuie să fie repus în situaţia în care se găsea la debutul negocierilor. Angajarea răspunderii părţii vinovate presupune existenţa cumulativă a patru condiţii:

–              existenţa unui raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;

–              constatarea unei încălcări a unei obligaţii născute din raportul precontractual;

–              imputarea vinei sau cel puţin a neglijenţei autorului sau prepuşilor săi;

–              existenţa unei daune ce este cauzată partenerului de negociei.

Procesul de formare a unui contract civil poate fi descompus în mai multe etape, necesare pentru maturizarea consimţămîntului la act, fie pentru convenirea obiectului viitorului contract[v]. Etapa care ne interesează reprezintă faza precontractuală a raportului juridic civil, etapa emanării de către cocontractanţi a voinţei incomplete, dar preferenţiale, care serveşte o treaptă psihologică de formare a voinţei clare şi decise în privinţa viitorului contract.

Negocierile contractuale în calitate de acte juridice stabilite în etapa precontractuală, crează raportul precontractual de obligaţie, apoi în procesul derulării şi finalizării lor se materializează în formă de înscrisuri (documente), şi anume scrisoare de intenţie şi scrisoare de confirmare. Pentru însuşirea utilităţii şi importanţei juridice ale acestora este important să marcăm deosebirea lor de oferta de a contracta. În temeiul art.681 CC RM ,,Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei”. Semnele calificative ale ofertei sunt propunerea care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi propunerea care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Scrisoare de intenţie reprezintă în sine o invitaţie unilaterală a autorului, fără stabilirea elementelor esenţiale ale viitorului contract, deoarece ele se află în proces de negociere, precum şi nu poate exista voinţa finală a ofertantului de a fi legat prin contract, invocîndu-se nefinisarea negocierilor şi neconcordanţa poziţiilor potenţialilor cocontractanţi asupra elementelor esenţiale ale viitorului contract. Utilitatea juridică a scrisoarii de intenţie este de a perfecta procesul de derulare a negocierilor în modul şi măsura contrasemnării lor de către destinatar, precum şi stabilirea ce activităţi preliminare urmează a fi remunerate.

Scrisoarea de confirmare reprezintă la fel un înscris perfectat unilateral, care confirmă conţinutul contractului ce a fost negociat verbal (de exemplu la telefon). Înscrisul îmbracă haina juridică a voinţelor părţilor, dar urmează să fie confirmat de către cealaltă parte în termenii pe care acesta îi conţine, pentru a deveni contract în adevăratul sens al cuvîntului. Tăcerea acceptatntului urmeazăa a fi calificată ca acceptare tacită, ţinînd cont de regulile cutumiare. O astfel de reglementare ce ţine de aplicarea faptului juridic tăcerea, găsim şi în legislaţia naţională art. 694 CC RM  „tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel”.

     În dreptul francez, ca de altfel şi în majoritatea sistemelor de drept progresiste, libertatea contractuală constituie un principiu fundamental al dreptului contractelor, şi se exprimă prin libertatea de a încheia sau de nu încheia contracte în urma negocierilor, dreptul de a negocia cu diverşi parteneri contractuali, dreptul de a compara, alege sau refuza mai multe propuneri de contractare. În Franţa este unanim admis că partenerii de negocieri pot comite o greşeală precontractuală cu ocazia rupturii acestora[vi]. În acest context, întreruperea negocierilor poate fi calificată ca o greseală, doar dacă a fost intenţia de a prejudicia partenerul de negocieri. Jurisprudenţa franceză a dezvoltat această regulă de angajarea a răspunderii precontractuale, şi a plasat criteriul bunei credinţe în finalitatea raportului precontractual, conform postulatului: conduita părţilor în faza precontractuală trebuie să răspundă principiului bunei credinţe. Manifestarea bunei credinţe în faza precontractuală poate impune sau interzice unele comportamente ale potenţialilor contractanţi, cum ar fi neangajarea negocierilor dacă se ştie cu bună seamă că nu se va încheia contractul, sau că un negociator nu este titularul drepturilor ce de negociază, sau nu este împuternicit în acest sens de a duce tratative; precum şi ruptura brutală a negocierilor avansate fără motiv. Ruperea negocierilor într-un stadiu avansat de negocieri este apreciat de doctrina şi jurisprudenţa franceză[vii] ca un criteriu de apreciere determinant al prejudiciabilităţii rupturii. La fel, s-a recunoscut, că revendicarea unui preţ excesiv în cursul negocierilor, care n-are nici o legătură cu cel negociat la început poate fi considerată o atitudine prejudiciabilă, dacă există o legătură cauzală cu eşecul negocierilor.

  Din contract sau acordul de negociere se naşte obligaţia părţilor de a negocia cu bună-credinţă, în acest sens există opinii ale doctrinarilor francezi, precum că această obligaţie a părţilor se distinge în obligaţia de a începe (obligaţie de rezultat) şi obligaţia de a purta negocierile cu bună-credinţă (obligaţie de mijloace). Însă unii autori consideră că cele două obligaţii sunt interdependente şi se află într-o legătură indisolubilă.

În ceea ce priveşte calificarea juridică a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă există diferite păreri, astfel, unii autori consideră că este o obligaţie de mijloace; alţii susţin că este o obligaţie de rezultat. Ne alăturăm opiniei[viii] precum că suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat, în sensul că fiecare parte garantează celeilalte că va negocia, în termenii acordului de negociere. De aici rezultă că se va angaja răspunderea civilă contractuală a părţilor acordului de negociere, dacă refuză să antameze negocieri, să facă propuneri ori, după caz, să continue negocierile fără un motiv temeinic.

Contractul sau acordul de negociere mai poate cuprinde şi clauze în care se stabileşte cadrul de desfăşurare a negocierilor. Acestea la rndul său cuprind obligaţia de exclusivitate, obligaţia de sinceritate, obligaţia de confidenţialitate, obligaţia de suportare a cheltuielilor care vor fi făcute cu efectuarea unor studii etc.

Obligaţia de exclusivitate a negocierilor reprezintă îndatorirea fiecărei părţi, stipulată expres în convenţia de negociere, de a se abţine să întreprindă şi să desfăşoare negocieri paralele cu un terţ concurent într-o anumită perioadă de timp. În lipsa unei clauze speciale în acest sens, obligaţia de abţinere de la negociere cu terţe persoane nu există.

Obligaţia de sinceritate  este stipulată într-o clauză expresă a contractului de negociere prin care părţile sunt ţinute să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi orice demers, ea poate consta inclusiv în nominalizarea terţilor cu care negociază şi de a arăta stadiul în care au ajuns aceste negocieri.

Obligaţia de confidenţialitate (de nedivulgare) este opusă obligaţiei de sinceritate şi constă în îndatorirea pe care şi-o asumă fiecare parte de a nu divulga secretele negocierilor cu celălalt partener. O astfel de caluză este deosebit de utilă atunci cînd se negociază un contract care are ca obiect transferul de tehnologii (know-how).

Obligaţia de suportare a costurilor diferitelor studii comandate şi efectuate anticipat pentru iniţierea şi desfăşurarea negocierilor. În caz de eşec al contractului sau acordului de negociere datorat ambelor părţi, costurile acestor studii ( de fezabilitate, de impact, de oportunitate etc) se suportă în părţi egale de către partenerii de negocieri. La fel, părţile se pot asigura prin stipularea unei clauze exprese privind modul în care vor fi suportate cheltuielile, de exemplu partajarea cheltuielilor în proporţii variabile, suportarea cheltuielilor în totalitate de către cel ce le-a  comandat ori nominalizarea punctuală a costurilor care vor fi suportate de către partea care nu le-a comandat.

În sistemele de drept, unele lipsesc reglementări exprese în privinţa iniţierii şi ducerii negocierilor contractuale, spre exemplu Federaţia Rusă, actualmente, în cadrul reformării legislaţiei civile este pusă problema creării cadrului normativ de reglementare a negocierilor pentru a evita şicanarea procesului de încheiere a contractelor civile. Savanţii civilişti şi practicienii ruşi optează pentru preluarea în acest sens a practicii europene de formalizare strictă a momentului încheierii contractului, stabilirea la nivel de lege a normelor despre libertatea ducerii cu bună credinţă a negocierilor, formalizarea criteriilor de rea credinţă în cadrul negocierilor, precum şi elaborarea mecanismului de păstrare a confidenţialităţii informaţiei prezentate în cadrul negocierilor[ix].

În concluzie, conchidem că adordarea teoretică a problemei negocierilor contractelor civile în calitate de entităţi juridice, generatoare de obligaţii civile urmează să oscileze în albia formată de două principii aparent contracdictorii, şi anume libertatea de a rupe negocierile fără angajarea răspunderii civile, chiar şi în cazul cînd ele sunt avansate, dacă proiectul contractului nu satisface un partener; şi obligaţia de bună credinţă în cadrul negocierilor prin informarea loială a partenerului de discuţii, respectarea secretului de negociere, abţinerea de la propuneri inacceptabile şi altele.

Răspunderea pentru ruperea negocierilor urmează să fie angajată doar în circumstanţe particulare, vinovăţia constînd în faptul întreruperii promte a unor negocieri durabile ce ar putea lăsa să se creadă în încheierea contractului. Categoria răspunderii este una contractuală, iar prejudiciul reparabil cuprinde cheltuielile suportate doar pentru negociere şi studiile prealabile, nu pentru pierderea şansei de încheierea a contractului, nici pentru pagubele indirecte.


[i] Vasile Pătulea, Stancu Gheorghe. Dreptul contractelor.- Bucureşti: C.H.Beck, 2008, p.455.

[ii] Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга первая. Общие положения.-М., Статут, 1999, р.236.

[iii] Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul german.// Revista de drept comercial nr.7-8, 2010 p.126.

[iv] Stancu Radu. Op.cit. p.128.

[v] Goicovici Juanita. Formarea progresivă a contractului. Bucureşti, 2008. pag.16

[vi] Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez şi belgian// Revista de drept comercial nr.5, 2010 p.113.

[vii] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligaţiile  trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.247-248.

[viii] Pop, Liviu Tratat de drept civil: Obligaţiile. Vol.2: Contractul.-Bucureşti: Universul juridic, 2009, p.211.

[ix] Степанов Д. Общие положения о договоре. Заключение договора.// Хозяйство и право № 5, 2009 , р.63.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: