LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Antecontractul (variantă desfăşurată)


Dorin Cimil, doctor în drept  conferenţiar universitar, Catedra drept civil, USM

The juridical construction of the pre-contract, regarded as an act that produces certain rights and obligations, was partially revived by the content of the national Civil Code of 2003. The contractual practice, established before this code, developed particular pre-contractual agreements, especially concerning the sale of real estates. Thus, on the basis of this research we tried to explain the nature of pre-contractual acts retaining some relevant facts of their evolution history and their present normative content. 

Construcţia juridică a antecontractului ca generator de drepturi şi obligaţii civile a fost reintrodusă fragmentar în legislaţia civilă în calitate de mecanism juridic pentru reglementarea relaţiilor de formare progresivă a contractului civil prpriu-zis. Practica contractuală şi judiciară, care s-a creat în perioada anterioară adoptării Codului Civil naţional cunoştea antecontracte de vînzare-cumpărare, preponderent a bunurilor imobile, din simplu motiv că această operaţie juridică, pînă la realizarea ei, necesita respectarea unor formalităţi juridice, şi anume, perfectare de acte, obţinerea de extrase din registre, înlăturarea interdicţiilor administrative. Potenţialul cumpărător al bunului era interesat în asigurarea sa juridică prin obţinerea unui înscris juridic cu caracter preparator, care ar servi în calitate de argument juridic împotriva eventualelor acţiuni incorecte ale vînzătorului. Ilustrul civilist rus D.I. Meyer în cursul de drept civil[1], editat la începutul secolului XX remarcă “esenţiale pentru antecontractul de vînzare-cumpărare, conform prevederilor legale, sunt două condiţii: determinarea termenului în care urmează să fie încheiat contractul de vînzare-cumpărare şi indicarea expresă a preţului. În cazul în care nu este indicat termenul, antecontractul poate fi recunoscut fictiv” . Menţiunea legală respectivă era depăşită printr-o altă prevedere legală, care este prezentă şi actualmente în legislaţia contemporană, conform  căreia în cazul neindicării termenului în antecontract, contractul poate fi încheiat oricînd, la cererea părţii opuse. În ceea ce priveşte oportunitatea indicării preţului viitorului contract, expus în antecontract, atunci neindicare lui, ar oferi posibilitatea părţilor oricînd să refuze încheierea contractului, invocînd un preţ exagerat, vis- a-vis de cel negociat sau, dimpotrivă, unul prea mic.  Legislaţia din perioada sovietică, practic excludea totalmente pentru organizaţiile de stat dreptul de evita negocierile pentru încheierea contractelor. În cadrul încheierii contractelor părţile nu puteau să acţioneze în baza metodelor unanim recunoscute ale dreptului civil: nu ne-am înţele s- ne-am despărţit. Toate neînţelegerile, divergenţile sau alte categorii de litigii, apărute la etapa negocierilor, obligatoriu erau supuse examinării de către arbitrajul precontractual[2].

Însăşi procesul de formare a unui contract civil, convenţional, poate fi descompus în mai multe etape, necesare pentru maturizarea consimţămîntului de a contracta. Negocierile contractuale deseori trec succesiv în faza ante-contractelor, entităţi juridice pe larg utilizate în practica contractuală în formula “contract preliminar”, “contract prealabil”, “contract cadru”, “acord de principiu”, “scrisoare de intenţie”. Deşi, codul civil nu plasează această formulă juridică în cadrul clasificării legale a contractelor, expusă în art.666, totuşi noţiunea şi regimul juridic al ante-contractelor este într-o manieră nesistemică stabilită de legislaţia civilă. Conform prevederilor art. 679 alin.3 CC RM “prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract”. Menţiunea legală respectivă îşi are amprenta în teoria germană de calificare largă a antecontractului, conform căreia antecontract este orice contract viitor, orice convenţie obligatorie, dar provizorie, ceea ce nemţii numesc punctaţie, fiecare din punctele ce a avut un acord ce formează un antecontract[3].

În relaţiile de afaceri din Germania, ca şi în Franţa, precum şi alte ţări europene, formarea contractului se pote face şi succesiv ca urmare a unor negocieri de către unul sau mai multe acorduri preparatorii, ce sunt numite şi ante-contracte.

Astfel, în dreptul german[4] se poate vorbi despre contractul preliminar (ante-contractul) şi contractul de opţiuni.

Contractul preliminar sau ante-contractul este un contract prin care părţile reciproc sau una dintre ele, unilateral, în favoarea celeilalte părţi să încheie cît de curînd un alt contract ce l-au calificat ca fiind contractul principal.

Părţile decurg la încheierea unui ante-contract din cauza impedimentelor, obstacolelor materiale sau juridice ce li se impun pentru un timp relativ determinabil.

Validitatea acestui precontract obligă conţinutul său să fie daterminat sau cel puţin determinabil în stipulările sale esenţiale.

Precontractul poate fi supus aceloraşi condiţii de formă ca şi contractul principal, atunci cînd dispoziţiile litigioase vizează protecţia contractului contra tuturor deciziilor precipitate, spre exemplu dacă e să vorbim despre un precontract relativ la vînzarea unui imobil acesta trebuie să fie făcut în faţa notarului în aceiaşi manieră ca şi contractul principal (art. 311b al. 1 BGB). Însă, dacă dispoziţiile nu au decît o funcţie probatorie, ele nu sut aplicabile ante-contractului.

Antecontractul conferă fiecărei părţi dreptul de a cere în justiţie încheierea contractului principal. Hotărîre ce are forţă de lucru judecat, va ţine loc de declaraţie necesară încheierii contractului.

Un alt acord important este contractul de opţiune, contract ce conferă uneia dintre părţi drept de opţiune, dreptul de a da naştere imediat, printr-o declaraţie unilaterală de voinţă, unui raport contractual, în care conţinutul este stabilit şi fixat. Contractul de opţiune prezintă un interes sporit datorită faptului că permite unui potenţial contractant să îşi rezerve un timp de reflecţie înainte de a lua decizia de a contracta şi de a împiedica cealaltă parte să nu se îndrepte către un terţ. Din punct de vedere tehnic, dreptul de opţiune se analizează ca un drept de a constitui unilateral o situaţie juridică nouă, în timp ce dreptul care provine din contractul preliminar este dreptul de a cere un anumit comportament contractantului.

În ceea ce priveşte dreptul francez[5] ante-contractele (contractele preparatorii) se împart în trei tipuri.

Contractele preparatorii accesorii, prin care părţile pot decide să reglementeze temporar şi convenţional anumite aspecte al relaţiilor din cadrul negocierilor. Clauzele acestora au ca punct comun reglementarea anumitor aspecte precise ale negocierii prealabile în vederea încheierii eventualului contract definitiv, iar caracterul accesoriu se datorează obligaţiilor ce le conţin, care la rîndul său stabilesc obligaţiile părţilor cu ocazia unei negocieri precontractuale şi nu definesc conţinutul elementelor de fond ale acestei negocieri.

Contractele parţiale sunt acele acorduri în care părţile s-au pus de acord asupra anumitor puncte negociate, anumite elemente considerate ca în suşite de către ele la acea etapă a negocierilor, fără ca aceste elemente să întrunească totalitatea elementelor ce trebuie să constituie contractul definitiv.

Acordurile de principiu, acestea dau naştere unei obligaţii contractuale de a negocia cu bună credinţă asupra bazei convenite, iar sancţiunea nefiind alta decît plata daunelor-interese. Putem defini acordul de principiu ca fiind angajamentul contrctual de a face o ofertă sau de a urma o negociere, înainte de a urma o negociere, înainte de a încheia un contract, astfel obiectul nefiind determinat de o manieră parţială şi în tot cazul insuficient pentru a fi contractul ferm. Acordul de principiu obligă părţile să colaboreze activ şi pozitiv în căutarea acordului definitiv. La fel, acesta nu obligă părţile la încheierea contractului definitiv, astfel, încît fiecare din părţi poate întrerupe negocierile atît timp cît au respectat obligaţiile de a negocia cu bună credinţă.

Drept concluzie putem menţiona că acordul de principiu dă sancţiuni ruperii unei negocieri un fundament contractual.

În aspectul dreptului comparat în materia antecontractelor este important să menţionăm, că legislaţia Federaţiei Ruse conţine o reglementare expresă a contractului preliminar, expusă în art.429 CC FR unde se indică calificativele generale ale antecontractului, şi anume

–          perfectarea  acordului în formă scrisă;

–          obligativitatea includerii în acest acord a condiţiilor esenţiale ale viitorului contract;

–          semnarea acordului de către persoanele autorizate.

La capitolul dreptului persoanei pătimite de a cere despăgubiri pentru refuzul neîntemeiat al părţii opuse de a încheia contractul de bază nu suint prevăzute reglementări speciale, deaceea acest mecanism juridic este deseori supus criticilor din partea comunităţii ştiinţifice[6].

În privinţa indentificării în antecontract a condiţiilor esenţiale ale viitorului contract, civilistul rus Dmitrii Stepanov pune problema[7] posibilităţii părţilor antecontractului de a contura juridic numai obiectul contractului, lăsînd celelalte condiţii esenţiale, ce determină întreg complexul de relaţii patrimoniale, pentru identificare în cadrtul încheierii contractului propriu-zis.  În caz contrar, susţine autorul citat, dispare necesitatea perfectării antecontractului în calitate de treaptă în cadrul maturizării acordului definitiv de a contracta. Consider, că această sugestie ştiinţifică merită a fi apreciată ca una pozitivă, din simplu motiv care poate explica delimitarea momentului trecerii părţilor în cadrul raportului civil de la faza antecontractului la faza contractului definitiv încheiat, care în unele cazuri, prezintă un moment dificil de stabilit, precum şi părerile autorului vis-a vis de formalizarea excesivă a cerinţelor legale privind atingerea acordului între părţile antecontractului asupra condiţiilor esenţiale ale viitorului contract. În cazul în care, în antecontract, ar lipsi măcar una din condiţiile esenţiale, partea va fi lipsită de dreptul de a se adresa în judecată privind obligarea contragentului său de a încheia un contract de bază. Respectiv, lipseşte şi temeiul pentru încasarea prejudiciului, cauzat prin refuzul părţii opuse de a încheia contractul[8]. Spre deosebire de legislaţia Federaţiei Ruse, legislaţia naţională nu prevede în calitate de consecinţă a refuzului părţii antecontractului de a încheia contractul de bază- adresarea în judecată privind obligarea contragentului de a încheia  contractul de bază. La acest capitol legislaţia civilă a Republicii Moldova este mai liberală, prevăzînd doar dreptul la despăgubiri materiale din partea promitentului şi terţului de rea-credinţă care a contractat cu ultimul, şi anume compensarea interesului negativ, adică interesului pentru încheierea contractului de bază. La fel, părţile antecontractului nu pot cere impunerea judiciară a executării în natură a obligaţiilor, care se presupun a fi incluse în contractul de bază.

Obligaţia de a contracta, în temeiul legislaţiei Republicii Moldova, art.669 poate fi realizată doar în privinţa părţii care deţine o poziţie dominantă pe piaţă întrun anumit domeniu şi reguză neîntemeiat să contracteze sau impune condiţii contractuale disproporţionate.

Codul civil al Republicii Moldova prevede posibilitatea părţilor de a se angaja prin promisiunea de a contracta, care reprezintă o formă juridică a antecontractului, nespecificînd în fond caracterul promisiunii ca una de nuanţă unilaterală sau bilaterală. Legea civilă se pronunţă expres doar la capitolul formei actului juridicc în forma promisiunii de a contracta, conform art.208 alin.6  “Promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma cerută pentru acel act”. Esenţa acestei reglementări rezultă în faptul că, promisiunea de a încheia un act juridic nu se supune regimului juridic privitor la forma actului juridic civil cu excepţia cazurilor cînd legea  prevede pentru promisiunea de a contracta îmbrăcarea anumitei forme necesare pentru valabilitatea juridică a construcţiei date. Însă, ţinănd cont de faptul, că  antecontractul este în esenţă un contract civil, el se supune plenar regulilor de fond al contractelor, ceea ce înseamnă că cade sub incidenţa normelor dreptului contractual, stabilite de legislaţia civilă. Promisiunea de a încheia un act juridic spre deosebire de promisiunea de a contracta fie unilaterală sau bilaterală, nu reprezintă în toate cazurile un antecontract, din simplul motiv, că nu fiecare act juridic este un contract, deaceea există o diferită reglementare în privinţa formei promisiunii de a ăncheia un act juridic şi promisiunii de a contracta.

Prin urmare, antecontractul poate fi încheiat în formă unui contract unic, la fel şi prin intermediului ofertei şi acceptării.

Antecontractul urmează să conţină condiţiile esenţiale pentru a fi marcată valabilitatea lui juridică. La fel, nu poate fi exclus faptul posibilităţii pluralităţii de subiecţi pe ambele extreme ale contractului, precum şi angajarea răspunderii pe cote-părţi solidară sau subsidiară. În aceiaşi ordine de idei faţă de ante contract urmează a fi aplicate normele legistaţiei civile privind cesiunea, delegaţia, stingerea obligaţiilor, la fel şi nulitatea actelor juridice civile.

Logic şi întemeiat juridic în continuarea descrierii regimului juridic a antecontractului reprezintă aplicarea faţă de părţile antecontractului a tuturor măsurilor de asigurare, de executare a obligaţiilor civile prevăzute de Codul Civil. În situaţiile practice de încheiere a contractelor părţile indică în antecontracte condiţii de aplicare a măsurilor de asigurare ca penalităţile şi arvuna. La fel, sunt prevăzute şi condiţii de efectuare a achitărilor legate de încheierea contractelor în viitor, plăţi în formă de acont, avans pentru contractele de bază.

Efectele juridice ale nerespectării promisiunii bilaterale de a contracta sunt expuse în art.703 CC RM şi anume, “contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este opozabil beneficiarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi terţului de rea-credinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite”. Această normă din codul civil stabileşte expres opoabilitatea promisiunii de a contracta beneficiarului promisiunii, fapt ce înseamnă că ultimul poate beneficia, în temei legal, de toate efectele juridice ale promisiunii, fiind beneficiar direct ale acestora, iar afectarea opozabilităţii reprezintă un temei de despăgubire din partea promitentului şi terţului de rea-credinţă. Promisiunea de a contracta este obligatorie şi executorie în aceeaşi măsură, atît pentru promitent, cît şi pentru beneficiarul promisiunii, deoarece din partea ambilor persistă dorinţa de a contracta în viitor, iar neexecutarea antecontractului, duce, după cum am menţionat, la cauzarea prejudiciilor materiale.

Reglementările juridice uniforme în domeniul contractelor speciale denotă faptul că sunt recunoscute şi promisiunile unilaterale de a contracta, în special în art.830 Cod civil “pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea donaţiei dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere formă autentică”, precum şi art.849 Cod civil “pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială”. Dar acest fapt nu înseamnă, că numai în cadrul raporturilor contractele translative de proprietate este posibilă şi oportună utilizarea antecontractului. În situaţia prevăzută de art.870 Cod civil revocarea promisiunii de împrumut nu este prevăzută cerinţă de formă a promisiunii ca condiţie ad validatem, deaorece funcţionează fegula generală, stabilită în art. 679 alin.3 CC RM, în schimb  legiuitorul pune accent pe protejarea intereselor patrimoniale ale creditorului, care poate unilateral să renunţe la îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar periclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior. Acest drept de revocare unilaterală a promisiunii de a contracta în cadrul raportulor de împrumut, reprezintă o excepţie de la regula de bază a regimului juridic al antecontractului, conform căreia, antecontractul spre deosebire de oferta de a contracta nu poate fi revocat de către promitent. Caracterul irevocabil al antecontractului se bazează pe ideea, că antecontractului este o formaţie bilaterală, avînd la bază un acord de voinţă[9]. Alte deosebiri a regimului juridic a antecontractului şi ofertei de a contracta mai pot fi stabilite, ţinînd cont de natura şi esenţa lor juridică:

a) antecontractul sau promisiunea de a contracta nu poate fi revocată de promitent şi nu devine caducă prin moartea sau incapacitatea acestuia; obligaţiile şi drepturile născute din antecontract pot face obiectul transmisiunii prin acte între vii şi mortis cauza;

b) beneficiarul unei promisiuni de a contracta are posibilitatea să ia măsuri conservatorii, la fel ca orice creditor, cu privire la dreptul sau realizarea dreptului său;

c) nerespectarea obligaţiei născute din promisiunea unilaterală de a contracta antrenează răspunderea contractuală a debitorului – promitent. Retragerea intempestivă a ofertei atrage răspunderea delictuală a ofertantului.

Doctrina civilistică naţională în domeniul teoriei antecontractului, expusă în fond în manualul de drept civil suscitat este una inspirată de legislaţia franceză, avînd ca bază trei varietăţi ale antecontractului: antecontractul unilateral, sinalagmatic şi pactul de preferinţă.

Pactul de preferinţă este analizat de către dr. Aurel Băieşu ca un antecontract din care rezultă obligaţia de a încheia un contract viitor, cu preferinţă faţă de un terţ. Preferinţa poate fi realizată de către promitent doar în cazul cînd contractul se realizează şi ţine nu de esenţa antecontractului, dar de persoana faţă de care îi este acordată. În aceste condiţii pactul de preferinţă urmează să fie delimitat de dreptul de opţiune de vînzare sau procurare, care reiese din prevederile art.792 Cod civil, deoarece dreptul unilateral de opţiune de vînzare sau procurare reiese dintrun contract deja încheiat, iar realizarea opţiunii se efectuiază în cadrul unui raport contractul prestabilit şi se desfăşoară la etapa executării contractului în privinţa momentului procurării sau asupra dreptului de a vinde în aceleaşi condiţii, stabilite anterior, un bun cumpărătorului. Un moment de polemică teoretică, care poate avea repercursiuni şi în domeniul practicii contractuale este definirea obiectului antecontractului, care în opinia doctrinarului dr. Aurel Băieşu, reprezintă obligaţia de a încheia în viitor un contract civil, deci o prestaţie de a face[10]. Obligaţia de a încheia în viitor un contract civil, reprezintă după părerea mea, cauza contractului, condiţie de bază a valabilităţii antecontractului, iar obiectul acestei entităţi juridice analizate poate cuprinde şi alte acţiuni (obligaţii), inclusiv şi cele de plată a avansului, modalităţi de asigurare a viitoarelor oibligaţii şi altele. Practica contractuală ne arată că deja la etapa antecontractului, părţile doresc realizarea cărorva condiţii ale viitorului contract şi obţinerea unor beneficii, de obicei în formă bănească, care în mod normal, ar fi trebuit primite în cadrul contractului de bază cu posibilitatea compensării creanţelor după efectuarea achitărilor definitive. Consider, că există o posibilitate legală de lărgire a conţinutului antecontractului, prin prisma argumentelor că regimul juridic ale contractului şi antecontractului este acelaşi, iar conform art. 679 cod civil “Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale. Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord”. Reiese că legea nu interzice părţilor antecontractului prin acordul lor comun să includă orice condiţii în calitate de condiţii esenţiale legale, referitoare la viitorul contract, inclusiv şi cele de achitare pînă la încheierea contractului a avansului sau efectuarea lucrărilor ce ar permite folosirea obiectului material al contractului. În acest context, mă aliniez opiniei profesorului Sadicov O, expusă în lucrarea la care am făcut referinţă în acest studiu, că nu sunt temeiuri juridice suficiente pentru a considera inadmisibile includerea condiţiilor indicate în antecontracte.

Aceste argumente pot avea putere de convingere asupra judecătorilor şi persoanelor competente să soluţioneze litigii ce rezultă din antecontracte, numai dacă privim problema prin prisma principiului libertăţii şi egalităţii contractuale, dar nu prin prisma dogmelor iraţionale, ce nu pot permite dezvoltarea circuitului civil.

Promisiunea unilaterală de contract în contextul reglementărilor indicate reprezintă un contract, deoarece presupune un acord între promitent şi beneficiar, în lipsa acestui acord, n-ar exista promisiune, ci ofertă.  Promisiunea unilaterală poate fi văzută ca un contract unilateral, deoarece se angajează numai promitentul, iar caracterul sinalagmatic poate fi distins din faptul, că la momentul ridicării opţiunii, beneficiarul va avea o datorie, preţul, apărut în momentul promisiunii şi o creanşă în virtualitatea unei datorii[11].

Promisiunea bilaterală persistă un cazurile cînd părţile nu pot, din anumite motive, să încheie un contract perfect, deoarece pentru perfectarea acestui contract este necesară respectarea unei formalităţi, fie redactarea unui act notarial, obţinerea unei permisiuni administrative sau condiţionarea angajării definitive după contractarea unui împrumut sau credit bancar.

Un interes deosebit din punct de vedere al funcţiilor juridice ale arvunii, stabilite în  art.631 CC RM în redacţia “Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans. Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris”. Proba încheierii definitive a contractului, pe care fiecare parte este obligată să-l execute sub sancţiunea angajării răspunderii sale, poate conferi acesteia un regim de antecontract, deoarece persistă angajamentul părţii care a primit arvuna de a contracta. Această idee nu este pe deplin împărtăţită de jurisprudenţa  franceză, precum şi cea rusă, care s-au pronunţat asupra modurilor de asigurare a obligaţiilor ce reiese dintr-un antecontract  pe motiv că prin arvună se asigură executarea de către părţi a obligaţiilor pecuniare, ce rezultă dintr-un cintract deja realizat. La fel, în sprijinul acestor argumente, se vehiculează ideea, că în cadrul antecontractului nu se pot efectua plăţi între părţi, iar în caz că ele se efectuiază aceste acte juridice de plată se recunosc nule de către instanţele judecătoreşti şi pot fi calificate de către instanţe ca îmbogăţire fără justă cauză[12], nu în calitate de raport contractual, cu calcularea şi încasarea dobînzilor respective.

Argumentele aduse mai sus în privinţa unicităţii regimului juridic al antecontractelor cu cel al contractelor propriu-zise, precum şi principiile stabilite de codul civil, conform cărora “persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii” şi “părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor”, precum şi “părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe)” este posibilă modelarea antecontractelor în limitele legale, bunelor moravuri şi ordinei publice, apelînd în unele cazuri la analogia legii art.5 alin.1 cod civil, iar tot în acelaţi context “instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma juridică lipseşte sau că este neclară”. Ar fi oportun, ca pînă la apariţia în practica judiciară a unor asemenea litigii privind recunoaşterrea existenţei modalităţilor asigurării obligaţiilor în cadrul antecontractelor, poziţia instanţelor de judecată, competente să judece asemenea cazuri, să fie una clară şi stabilă, adică să meargă pe calea recunoaşterii valabilităţii juridice a acestor condiţii asiguratorii. În susţinerea poziţiei expuse, aducem poziţia savantului rus D.I.Meyer, care menţionează în lucrarea deja citată , că “de obicei, antecontractul de vînzare –cumpărare se asigură cu penalităţi, dar foarte semnificative, încît să taie gustul contragentului să refuze executarea contractului. Penalităţile se stabilesc atît pentru promitent, cît şi pentru beneficiar în egală măsură, sau în mod diferit- conform înţelegerii părţilor”[13].

Antecontractul de rînd cu negocierile contractuale fac parte din faza precontractuală a încheierii benevole a contractelor, dar urmează să distingem regimul juridic legal al fazei precontractuale, instituit în fond pentru protejarea drtepturilor consumatorilor, art.19 a Legii privind protecţia consumatorilor nr. 105-XV din 13.03.2003[14] expres prevede dreptul consumatorilor la informare  “consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici astfel încît să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate”. Sau, un alt exemplu plauzibil, reprezintă  art.1133 CC care la fel stabileşte obligativitatea fazei precontractuale în lipsa negocierilor şi antecontractului, doar în temeiul prevederii legale expese “pînă la momentul încheierii contractului, organizatorul este obligat să pună la dispoziţia clientului, în scris sau în orice altă formă adecvată, o informaţie despre regimul de vize şi paşapoarte, precum şi despre cerinţele de asigurare a sănătăţii pe durata călătoriei”. Normele juridice vizate reglementează în fond raporturile cu participarea consumatorilor în raport cu comercianţii, dar putem elucida un exemplu de menţiune legală a obligaţiei precontractuale între antreprenori, astfel, conform art.1175 CC “la încheierea contractului, părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis şi complet despre circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară în conformitate cu principiul bunei-credinţe. Părţile sînt obligate să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale, inclusiv în cazul în care contractul nu se mai încheie”.

Este evidentă situaţia, că în aceste cazuri susindicate, atît cu participarea consumatorilor, cît şi în raporturile contractuale dintre comercianţi, special reeglementate de lege, nu persistă antecontracte, deoarece obligaţiile de informare şi confidenţialitate rezultă din prevederile legale, pe cînd temeiul juridic de apariţie a antecontractului este doar acordul liber exprimat al părţilor.

În cele din urmă, existenţa antecontractului convenţional nu poate înlocui raporturile precontractuale ce rezultă din lege, şi invers, faza legală precontractuală obligatorie , nicidecum nu poate lua locul antecontractului, deoarece sunt diferite atît esenţa, efectele  juridice cît şi funcţiile lor.

O situaţie juridică de delimitare a antecontractului de alte construcţii juridice se poate face prin prisma  art. 674 CC RM, care prevede că “contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct este nul”. Noţiunea de patrimoniu, dedusă de art. 284 Cod civil face referinţă la totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate. Acestă stipulaţie legală prevede expres existenţa reală în timp şi spaţiu a drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale a anumitor subiecţi, şi nicidecum, eventualitatea apariţiei lor în viitor. În această oridine de idei, încheiearea contractelor de vînzare a roadei viitoare, care se întîlnesc deseori în practica comercială, urmează să fie calificate ca antecontracte de vînzare-cumpărare, şi nici decum ca vînzare ordinară, deoarece roada viitoare ar reprezenta patrimoniul viitor, iar legea sub sancţiunea nulităţii absolute, interzice transmiterea lui. Un alt argument în acest sens, susţinut şi de doctrina civilistică[15] reprezintă imposibilitatea existenţei dreptului de proprietate, la momentul încheierii contractului, asupra bunurilor, eventual, roadei, care nu există. Faptul că eventualul vînzător este proprietarul terenului pe care se cultivă roada respectivă, încă nu serveşte temei pentru declararea lui în calitate de proprietar al roadei viitoare. Aceiaşi logică juridică, de neexistenţă a patrimoniului cert, pasibil să fie contractat, poate fi aplicată  şi în susţinerea prevederilor art. 675 Cod Civil „contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra cotei-părţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă”.


[1] Мейер Д.И. Русское гражданское право (в 2-х ч. Часть 2). 1902. М. (в серии «Классика российской цивилистики»), 1997, p.244.

[2] Денисов С.А.Актуальные вопросы гражданского права /под ред. М.И.Брагинского .- М., «Статут»б 1998. p.233.

[3] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Pierre Yves-Cautier; Contractele civile. trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.61.

[4] Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul german.// Revista de drept comercial nr.7-8, 2010 p.131.

[5] Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez şi belgian// Revista de drept comercial nr.5, 2010 p.117.

[6] Садиков О. Предварительный договор и его условия // Хозяйство и право №3, 2011, p10-11.

[7] Степанов Д. Общие положения о договоре. Заключение договора.// Хозяйство и право № 5, 2009 , р.61.

[8] Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга первая. Общие положения.-М., Статут, 1999, р.234.

[9] Drept civil.Drepturile reale: Teoria generală a obligaţiilor/Sergiu Baeş, Victor Volcinschi, Valentina Cibotari, Aurel Băieşu, Ion Creţu. – Chişinău, ”Tipografia Centrală”, 2005. Vol.2. p.304.

[10] Aurel Băieşu. Drept civil.Drepturile reale: Teoria generală a obligaţiilor. Cap.XII, p.305.

[11] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligaţiile  trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.237.

[12] Садиков О. Op.cit. p.5-6.

[13] Мейер Д.И. Op.cit. p.245.

[14] Monitorul Oficial al Republicii .Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003.

 [15] Шершеневич Г.Ф. Курс гражданского право. Тула. 2001.,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: