LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Consideraţii generale privind obligaţiile civile


I. Noţiunea de obligaţie

 1.1. Domeniul obligaţiilor

Toate raporturile juridice stabilite între două sau mai multe persoane reprezintă o totalitate de drepturi personale, noţiunea îmbrăţişând atât raporturile juridice nonpecuniare (numite de altfel şi extrapatrimoniale), precum autoritatea parentală, cât şi raporturile juridice pecuniare, însă în accepţiunea sa restrânsă, construită pe un conţinut tehnic, dreptul personal sau obligaţia reprezintă un raport juridic pecuniar creat între persoane. Dreptul obligaţional este, în final, un „drept al intereselor egoiste” degrevat de orice consideraţii de ordin afectiv, care dau un aspect particular drepturilor personalităţii şi raporturilor juridice familiale.

Dacă e să acceptăm ideea că domeniul drepturilor personale nu-l depăşeşte pe cel al drepturilor pecuniare (sau patrimoniale), atunci primul nu va putea îngloba totalitatea drepturilor pecuniare. Pe de-o parte, dacă e să vorbim despre un patrimoniu în particular, trebuie să delimităm un spaţiu în cadrul acestuia rezervat drepturilor intelectuale (dreptul asupra unei opere de artă). Pe de-altă parte, drepturile reale de asemenea constituie un element important al patrimoniului. Este adevărat faptul că s-a încercat o apropiere dintre drepturile intelectuale şi cele reale, a celor reale de cele personale. Indiscutabil, drepturile intelectuale şi drepturile reale impun la respectarea lor generală, astfel încât titularul lor, în realţiile sale cu terţii, se prezintă a fi creanţierul unei obligaţii de a nu a atenta la dreptul său. însă obiectul dreptului intelectual este de a-i conferi titularului său o prerogativă asupra unui bun; obligaţia negativă, suportată de orice persoană, nu este altceva decât consecinţa indirectă a puterii conferite fie asupra operei, fie asupra obiectului.

Astfel, reducerea câmpului obligaţiilor duce la scăderea sa considerabilă în importanţă. De aceea doctrina, dar în special cea franceză, vine să afirme că de fapt segmentul obligaţiilor demarchează materia dreptului civil, constituită dintr-o multitudine de raporturi obligaţionale complexe existente între comercianţi, între stat şi colectivităţile publice şi particulare, între persoane de diferite naţionalităţi, între state, etc. Dreptul comercial, administrativ, internaţional public şi privat sunt, deci, tributare Teoriei Generale a Obligaţiilor.

 1.2. Definiţia

 Obligaţie – Datorie, sarcină, îndatorire.

Cea mai generală accepţiune a cuvântului „obligaţie” determină orice comandă prescrisă de lege sau morală sub imperiul căreia poate fi ghidată conduita unui individ. în formula dată, însă, nu este redată latura obligaţiilor potrivit căreia o persoană se îndatorează faţă de o altă persoană, în cazul dat se vorbeşte, de exemplu, despre îndatorirea cetăţenilor de o anumită vârstă de a-şi satisface serviciul militar sau că toţi proprietarii de pământ trebuie să se conformeze normelor regionale ce vizează modul de execitare a dreptului lor de proprietate.

Din istoria dreptului aflăm că de fapt romanii sunt aceia care au fundamentat definiţia obligaţiei; definiţie care se prezintă a fi valabilă şi astăzi – obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei (obligaţia este o relaţie de drept care ne supune la o prestaţie faţă de un terţ).

Această definiţie face să se evidenţieze primul caracter al obligaţiei – relaţia de drept (vinculum juris) stabilită între două sau mai multe presoane.

Însă, ea nu prezintă decât partea pasivă a obligaţiei – persoana obligată este ţinută să efectueze o prestaţie, fiind privită în calitate de debitor. Obligaţia, astfel, fiind un element al pasivului patrimoniului său, o datorie. Or, ea prezintă în mod necesar şi o faţă inversă. Pentru persoana care trebuie să profite de pe urma prestaţiei realizate, obligaţia se conturează ca un element al activului patrimoniului său, în cazul dat vorbim despre o creanţă a creditorului.

Văzută de pe poziţia unei creanţe, obligaţia, dreptul personal apare a fi similar unui drept real. Astfel, se explică de ce în diferite legislaţii, dreptul de proprietate se răsfrânge nu numai asupra bunurilor corporale, dar şi asupra creanţelor.

Importanţa obligaţiilor, văzute ca un element al activului, este absolut indiscutabilă. Spre exemplu investitorii realizeză anumite investiţii importante în valorile statale sau în valorile emise de colectivităţile publice, societăţile comerciale, etc. Acţiunile cumulate ale acestor investitori ne permite să afirmăm că activul patrimonial este compus în principal de obligaţii şi nu drepturi reale.

  •  Sensurile particulare ale noţiunii de „obligaţie”:

Multitudinea de activităţi în care este antrenată la moment societatea de multe ori duce la o intrepretare diferită a cuvântului „obligaţie”.

Când opunem obligaţiei dreptul real, atunci o înfăţişăm în mod simplist drept un element al activului patrimoniului, atfel spus ea reprezintă un sinonim al creanţei.

În dreptul comercial, obligaţia semnifică titlul, instrumentul care constată diferite împrumuturi băneşti: societăţile comerciale emit „obligaţii” în cazul în care ele contractează un împrumut.

Practica notarială franceză desemnează prin „obligaţie” orice înscris care constată un împrumut.

Dacă e să ne reîntorcem la definirea obligaţiei atunci putem menţiona că în doctrina contemporană s-a afirmat ideea că este absolut necesar să diferenţiem obligaţia în sens larg şi restrâns:

  1. în sens larg, obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţii pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o absenţiune.
  2. în sens restrâns, obligaţia se numeşte numai unul din termenii raportului obligaţional, anume sarcina debitorului.

Cât priveşte doctrina rusă, aceasta defineşte obligaţia ca fiind totalitatea relaţiilor stabilite între membrii circuitului economic, reglementate de normele dreptului obligaţional, adică drept o manifestare a raporturilor juridice civile.

Sintetizând cele expuse mai sus am putea afirma că obligaţiile, în calitate de instituţie a dreptului civil, reprezintă o grupă independentă de norme juridice, care reglementeză relaţii patrimoniale omogene şi personal nepatrimoniale legate de acestea din sfera circuitului economic, relaţii care se stabilesc în procesul de circulaţie comercială a bunurilor materiale, indirect însoţind transmiterea de valori materiale de la o persoană la alta. Obligaţiile pot fi calificate ca repezentând forma juridică a circuitului economic, altfel spus – formula de drept a dinamicii relaţiilor economice.

1.3. Obiectul obligaţiilor

Obiectul obligaţiei îl reprezintă prestaţia datorată de către debitor. Această prestaţie constă concomitent atât dintr-o faptă pozitivă: plata unei sume băneşti, livrarea unui bun, executarea unei lucrări, etc, cât şi dintr-o faptă negativă, spre exemplu unui actor i se cere să nu joace rolurile sale decât pe scena teatrului cu care are încheiat un contract.

Se evidenţiază concluzia conform căreia prestaţia, ca obiect al obligaţiei, trebuie în mod necesar să fie evaluabilă în bani, adică să aibă o valoare pecuniară, dar totodată ea nu constă întotdeauna într-un vărsământ de bani.

1.4. Aspecte tehnice privind reglemntarea obligaţiilor

Dreptul occidental şi sateliţii săi sunt puternic inspirate de regulile enunţate de juriştii dreptului clasic roman, aceste reglementări fiind preluate în principal din Instituţiile lui Justinian. Făcând abstracţie de obiectul fiecărei obligaţii în particular şi personalitatea obligaţilor, juriştii romani au reuşit să creeze o veritabilă aritmetică a dreptului obligaţional.

Această construcţie logică a raporturilor dintre creditor şi debitor este, mai puţin decât celelalte domenii ale dreptului civil, afectată de evoluţie. Dreptul familiei, regimurile matrimoniale, succesiunea se modifică sub imperiul condiţiilor sociale şi politice, dreptul de proprietate, fie şi la o scară mai redusă, de asemenea depinde de aceşti factori. Obligaţiile, însă, formează o insulă de rezistenţă faţă de dreptul în mişcare. Astfel, se explică universalismul dreptului obligaţional.

Dar totodată, sub un aspect propriu-zis tehnic şi logic, construcţia romană se prezintă a fi în prezent insuficientă. Romanii tratau obligaţia drept o legătură (relaţie) juridică, care permitea pedepsirea celui ţinut să execute obligaţia, văzută ca un element al activului de patrimoniu, fapt din care derivă repulsia lor faţă de cesiunea de creanţă, procedeu care actualmente a căpătat o extensiune considerabilă.

  II. Caracterele obligaţiilor

 Literatura de specialitate indică 3 caractere esenţiale ale obligaţiei:

  1. Obligaţia este o relaţie de drept
  2. Obligaţia este de natură pecuaniră
  3. Obligaţia este un raport personal

 2.1. Obligaţia este o realţie de drept

 A fi „legat” înseamnă a fi „supus”. La originea sa, expresia în cauză, nu era întrebuinţată într-un sens figurat: subordonarea debitorului faţă de creditor se traducea în viaţă printr-un raport material, extinzându-se asupra libertăţii personale a celui dintâi. Astfel, debitorul putea fi încarcerat în închisoarea creanţierului, iar la dispoziţia acestuia putea fi omorât sau transformat în sclav.

În prezent, creditorul poate, prin intermediul organelor de stat abilitate, să apleze la forţa de constrângere, însă această posibilitate nu trebuie înţeleasă drept un caracter specific al obligaţiei. Spre exemplu, în cazul obligaţiilor naturale nu putem vorbi despre eventualele sau posibilile sancţiuni pentru neexecutarea lor. Similară se prezintă situaţia când obligaţia nu este susceptibilă de o execuatre forţată, debitorul totuşi fiind îndatorat să o realizeze; dacă acesta şi-a îndeplinit prestaţia, faptul dat îl putem datora doar sarcinii pe care o avea de suportat. Doctrinarii germani au indicat în mod expres au indicat că obligaţia urmează a fi descompusă în două elemente: Schuld şi Haftung.

Schuld – (datorie) reprezintă o sarcină juridică care impune executarea unei prestaţii, a unie plăţi. Dacă ea este realizată datoria dispare. Dacă datoria nu este executată apare

Haftung – reprezintă constrângerea legală care premite creditorului, în caz de neexecutare a obligaţiei, de a trece la executarea ei forţată care poate fi orientată atât asupra persoanei debitorului, cât şi asupra unui bun (cazul gajului, ipotecii, etc.)

Această divizare poate fi extinsă. Ar fi mult mai logic dacă obligaţia ar fi structurată în trei părţi: datoria, răspunderea în caz de neexecutare şi constrângerea. în cazul dat este important a se face distincţia dintre datoriile la care este ţinut debitorul, precum cele provenite dintr-un contract în raport cu cele survenite în urma neexecutării contractului.

În orice caz, distincţia făcută de autorii germani dintre datorie şi constrângere este foarte importantă: fiindcă trebuie să reafirmăm că există datorii fără de constrângere, precum şi constrâgeri fără de datorii. De exemplu un imobil ipotecat este în mod veritabil aservit sub forma garantării unei datorii care poate să nu aparţină proprietarului acestui imobil.

 2.2. Obligaţia este de natură pecuniară

 Obligaţia este un drept care poate fi evaluat în bani, un drept patrimonial.

În sensul dat trebuie să menţionăm că domeniul dreptului obligaţional există în mod separat de dreptului personalităţii. Este lesne de înţeles că drepturile personalităţii: drepturile familiale, precum autoritatea parentală, dreptul la demnitate, la viaţă, la libertate sunt diametral opuse dreptului obligaţional.

Dar totuşi aceste două domenii se intersectează. în dreptul familiei, obligaţia alimentară are un caracter pecuniar, chiar şi în virtutea aspectului său familial. Orice violare a demnităţii, integrităţii fizice duc la apariţia creanţei de daune-interese.

 2.3.        Obligaţia este un raport personal

Obligaţia este o relaţie juridică stabilită între două sau mai multe persoane. Prin acest caracter fundamental dreptul personal se opune dreptului real.

În dreptul arhaic diferenţa nu era atât de vizibilă, deaorece creditorul avea un drept şi asupra corpului debitorului său, pe care îl putea transforma în sclav sau chiar omora; dreptul său fiind similar cu cel pe care îl are asupra unui lucru. Diferenţa a apărut dat fiind faptului că creditorul a pierdut facultatea de a decide asupra vieţii sau morţii debitorului, drept înlocuit cu posibilitatea încarcerării debitorului: constrângere corporală. Constrângerea corporală ne mai existând astăzi, excluzând poate unele cazuri excepţionale, opoziţia dintre drepturile reale şi drepturile personale este bine marcată. Debitorul deja nu este bunul creditorului, iar constrângerea deja nu se mai răsfrânge asupra persoanei.

Însă ulterior apare întrebarea: Dacă această constrângere se exercită asupra patrimoniului debitotului, oare nu suntem în prezenţa unui drept real când vorbim despre dreptul asupra bunurilor debitorului? Expresia folosită ne dă posibilitatea să afirmăm că creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului; în virtutea acestui drept, el poate uimări bunurile debitorului, prin intermediul autorităţilor justiţiei să le vândă, astfel satisfăcându-şi cranţa, în realitate, expresia „gajul general” este improprie, deoarece gajul este un drept real, o măsură de siguranţă, care conferă titularului ei un drept direct asupra bunurilor angajate. Or, dreptul creditorului care nu beneficiază de o garanţie, nu se extinde în mod direct asupra bunurilor debitorului. Creanţa se extinde asupra persoanei debitorului în sens că ea nu vizează un bun sau altul determinat, însă patrimoniul debitorului înfăţişat în universalitatea sa şi considerat ca o emanare a persoanei obligate. Astfel, dacă creditorul preia şi vinde un bun pentru a-şi satisface creanţa, el îl substituie pe debitorul neglijent, exercitând o prerogativă, dar nu şi un drept asupra acestui bun.

Creditorul, deci, nu are un drept direct asupra bunurilor debitorului său, ci un drept de constrâgere a celui din urmă pentru a-l determina la plata obligaţiilor sale. Preluarea bunurilor din patrimoniul debitorului este un procedeu de constrâgere şi nu exercitarea unui drept real al crditorului asupra bunurilor debitorului.

Rezultă două consecinţe pentru creditor: lipsa dreptului de urmărire şi a dreptului de preferinţă.

În ceea ce priveşte propriu-zis caracterul personal al olbigaţiei menţionăm:

a.    Obligaţia comportă un subiect pasiv. La una din extremităţile raportului apare creditorul, subiectul activ, la cealaltă – debitorul, subiect pasiv. în opinia lui Michel Planiol, dreptul real va fi de natură identică, înglobând atât creditorul, cât şi debitorul. Planiol recunoaşte că subiectul pasiv al dreptului real are un rol eficace, deoarece toată sarcina datoriei îi aprţine acestuia. Obligaţia este un element activ al patrimoniului creditorului, precum şi un drept real; dar totodată ea, vine în opoziţie cu dreptul real, fiind un element pasiv în patrimoniul debitorului.

b.    Obligaţia este dificil transmisibilă. Dreptul real a fost întotdeauna considerat a fi transmisibil. Obligaţia, însă, pe parcursul evoluţiei s-a ciocnit de obstacole serioase.

Noţiunea romană a obligaţiei o prezintă în calitate de raport exclusiv personal. în dreptul primitiv obligaţia apare în caliate de aspect al dreptului la răzbunare. Or, răzbunarea apare a fi strict personală. Altfel spus, în cadrul unui sistem de drept unde garanţia creditorului se transpune în corpul debitorului, apare a fi drept imposibilă schimbarea creanţierului, fie a persoanei obligate.

Putem admite doar cazul transmiterii cu titlu universal a obligaţiilor născute din acte jurice licite, fapt ce rezultă din principiul că moştenitorul preia activul şi pasivul defunctului. Înţelegând că creanţa reprezintă o valoare economică, un element al activului de patrimoniu, se încearcă a demonstra inconvenienţa transmisibilităţii obligaţiilor. Dreptul roman a permis realizarea cesiunii de creanţă, admisă de fapt şi de dreptul contemporan, însă cesiunea de datorie nu a fost niciodată acceptată de romani.

 c.    Obligaţia nu-l îndatorează decât pe debitor. Creditorul nu are prerogativa de a reclama nimănui decât debitorului său. Putem deduce că obligaţia nu este opozabilă faţă de terţi, însă această afirmaţia se prezintă a fi inexactă. Este absolut necesar să facem o distincţie între efectele şi opozabilitatea obligaţiilor. Obligaţia nu are un alt efect decât atenţionare reciprocă a celor pe care îi leagă – creditorul şi debitorul. în sensul dat numai creditorul poate cere executarea prestaţiei şi numai debitorul este ţinut să o realizeze. Dreptul personal, în comparaţie cu dreptul real, are puterea de a obliga o persoană determinată sau mai multe persoane determinate. însă obligaţia, la fel ca şi dreptul real, este opozabilă tuturor, în sensul că nimeni nu este în drept să nu-i recunoască existenţa. Dreptul personal, deci, are un efect relativ, este un drept realtiv, însă acesta există în raport cu fiecare persoană în parte.

 d.    Obligaţiile există într-un număr nelimitat. Deoarece puterile (prerogativele) juridice a unui om asupra bunurilor nu rezultă din voinţa sa, ci din textul legii, numărul lor este limitat. Nu există niciun drept real pe lâgă cele prevăzute de legiuitor. In contradicţie cu acestea vin obligaţiile, cel puţin cele contractuale, fiindcă ele rezultă din acordul de voinţă al subiectelor raportului, sunt susceptibile de a fi create fară niciun fel de restricţii, varietatea lor este infinită. Astfel, fiecare este liber de a se angaja la o anumită prestaţie în favoarea altuia.

 III. Clasificarea obligaţiilor

 Obligaţiile nu se supun în totalitatea lor unor reguli comune, nici în ceea ce priveşte crearea lor, nici în efectele lor. Diferenţele înregistrate la crearea obligaţiilor se explică prin diversitatea de surse din care acestea provin, iar în cazul efectelor – prin diversitatea obiectelor.

Tradiţional se încearcă explicarea diferenţelor dintre obligaţii prin clasificarea lor după sursa de provenienţă. Pentru a marca importanţa atribuită, romanii au calificat-o drept summa divisio, aceasta este clasificarea în obligaţii contractuale şi extracontractuale. Clasificarea dată este utilă în sensul că evidenţiază sursele diferite de constituire a obligaţiilor şi, deci, justifică regulile distincte aplicabile acestora în particular. însă ea este lacunară în ceea ce priveşte explicarea disparităţii efectelor obligaţiilor: două obligaţii derivate din aceeaşi sursă (spre exemplu contractul) nu produc întotdeauna aceleaşi efecte.

Pe parcursul anilor, însă, doctrina a venit să suplinească omisiunea dată. Demogue, a evidenţiat distincţia obligaţiilor după obiect, astfel încât putem vorbi despre: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace, care în accepţiunea contemporană sunt numite obligaţii determinate şi, respectiv, obligaţii de prudenţă şi diligentă. Această clasificare permite constituie un progres considerabil; ea permite să precizăm, mult mai eficient, obiectul exact al obligaţiilor şi stabileşte anumite reguli logice ce ţin de sarcina probatorie.

 3.1.        Clasificarea după sursă

Summa divisio – clasificarea obligaţiilor în contractuale, delictuale şi quasi delictuale, precum şi în obligaţii quasi contractuale, cosiderată de către dreptul roman ca fiind summa divisio, este fundată pe existenţa sau absenţa voinţei de formare a obligaţiei. Concursul de voinţă al părţilor creează obligaţii contrcatuale, pe când actele ilicite (delictele şi quasi delictele) şi quasi contractele sunt creatoare de obligaţii în detrimentul voinţei părţilor.

 3.2. Clasificarea după obiect

Principala clasificare fondată pe obiectul obligaţiilor este clasificarea în obligaţii determinate şi de diligentă. însă doctrina cunoaşte şi alte obligaţii structurate după obiectul lor, precum obligaţiile de a da, a face şi de a nu face ceva; obligaţii pozitive şi negative; obliagaţii reale şi ordinare; obligaţii patrimoniale şi extrapatrimoniale; obligaţii morale şi juridice; obligaţii civile şi naturale.

3.2.1. Obligaţii de a da, a face şi de a nu face

Clasificarea dată are drept sursă dreptul privat roman.

Obligaţia de a da – este acea obligaţie prin care debitorul se obligă să tranfere sau să constituie în favoarea creditorului un drept de proprietate sau un alt drept real. Aici, a da înseamnă a transfera, iar nu a dona.

De fapt obligaţiile de a da sunt tot obligaţii de a face, deoarece ele obligă pe debitor la un fapt pozitiv, şi anume la o transferare de drepturi. însă din cauza regulilor particulare la care sunt supuse obligaţiile de a da, acestea au fost clasificate într-o categorie aparte şi deosebită de obligaţiile de a face obişnuite.

Principala caracteristică a obligaţiilor de a da în dreptul modern, este faptul că simplul acord de voinţe care creează obligaţia, are în acelaşi timp puterea de a transfera imediat proprietatea sau dreptul real, afară de rare excepţii. Cu alte cuvinte, naşterea obligaţiilor şi executarea lor sunt concomitente.

Obligaţia de a face – are drept obiect orice fapt pozitiv al debitorului, cu excepţia transferării unui drept real. Prin fapt, se înţelege atât un fapt material, cât şi un fapt juridic.

Obligaţia de a nu face – are ca obiect să împiedice pe debitor să facă un lucru, pe care degbitorul l-ar putea face dacă nu s-ar fi obligat să se abţină de a-l face. Astfel, obligaţia pe care o are vânzătorul de a nu tulbura posesia cumpărătorului este o obligaţie de a nu face.

3.2.2. Obligaţii pozitive şi negative

Această clasificare nu este alceva decât o perfecţionare a celei precedente. Putem remarca că obligaţiile de a da constituie o obligaţie de a face particulară. Astfel le putem reuni într-o singură grupă de obligaţii numite pozitive, opunându-le obligaţiile negative (de a nu face).

3.2.3. Obligaţii determinate şi obligaţii generale de prudenţa şi diligentă

Clasificarea dată se bazează pe următoarea constatare: Debitorul este ţinut la executatrea unei prestaţii determinate; obligaţia este strict determinată; debitorul trebuie în procesul executărrii prestaţiei să ajungă la un rezultat. Totodată, debitorul este îndatorat să fie dilijent, să acţioneze cu prudenţă pentru a favoriza survenirea rezultatului dorit. Transportatorul este obligat să livreze marfa în ziua şi locul stabilit, medicul este ţinut pe de altă parte să acţioneze prudent şi dilijent în vederea tratării maladiei.

Interesul practic al distincţiei date se identifică în sarcina probatorie:

Este suficient pentru creanţierul unei obligaţii determinate de a afirma că rezultatul convenit nu s-a realizat; el demonstrează doar că debitorul nu şi-a onorat obligaţia. Pentru a infirma reclamaţia dată debitorul trebuie să demonstreze că neexecutarea obligaţiei a survenit ca consecinţă a unor cauze ce nu depind de voinţa sa. De exemplu, transportatorul trebuie să demonstreze greşeala sau omisiunea expeditorului sau un eveniment de forţă majoră.

Dacă obligaţia la care este ţinut debitorul este una de abordare a unei conduite prudente şi dilijente, o cercetare a acţiunilor debitorului este absolut necesară. în cazul în care, rezulattul dorit nu este atins, creditorul, pentru a demonstra că obligaţia nu afost executată, trebuie să dovedească că debitorul nu s-a comportat cu prudenţa şi dilijenţa la care este ţinut să o abordeze. Dovada neglijenţei debitorului reprezintă sarcina probatorie a creditorului. Spre exemplu, pacientul trebuie să demonstreze imprudenţa şi neglijenţa medicului.

3.2.4. Obligaţii reale şi ordinare

în cazul dat punem în opoziţie două domenii diferite, cel al obligaţiilor reale şi cel al oligaţiilor ordinare. Opozabilitatea dată se datorează faptului că sintagma de „obligaţii reale” poate fi percepută în două accepţiuni distincte.

în primul rând, clasificarea în obligaţii reale şi ordinare este raportată la distincţia dintre Schuld şi Haftung. Debitorul unei obligaţii ordinare se obligă la onorarea îndatoririi sale cu întreg parimoniul său, care urmează să suporte Schuld (datoria) şi, după caz, Haftung (constrâgerea). Obligaţiile reale pe de-altă parte se extind numai asupra bunurilor în jurul cărora au fost constituite şi de care sunt ataşate. Astfel, debitorul care şi-a ipotecat imobilul în calitate de garanţie al propriei datorii va fi ţinut să-şi relizeze integral prestaţia şi va răspunde doar cu bunul-garnţie, chiar şi în cazul în care valoarea obligaţiei depăşeşte valoarea imobilului. Cu totul diferită se prezintă a fi situaţia unui terţ cumpărător a imobilului ipotecat sau a proprietarului care transmite în calitate de garanţie pentru executarea obligaţiei altuia imobilul său (cauţiunea reală). Aceştia, nu vor fi obligaţi la o prestare mai mare decât valoarea imobilului: datoria de asemenea nu se extinde asupra lor, iar constrângerea este limitată la imobilul ipotecat.

 3.2.5. Obligaţii patrimoniale şi extrapatrimoniale

Obligaţiile au întotdeauna un caracter pecuniar. însă s-a conturat expresia de obligaţii extrapatrimoniale, ele fiind strâns legate de drepturile personalităţii sau familiei: obligaţia de a munci, obligaţia alimentară, etc. Distincţia dată care drept fundament afirmarea necesităţii onorării obligaţiilor extrapatrimoniale sub auspiciile unei abordări particulare, dat fiind faptului că, deşi au un caracter pecuniar, ele îşi au rădăcina într-un domeniu străin valorilor băneşti. Contractul individual de muncă, clauzele sale, precum igiena şi seciritatea muncii, este obiectul unei reglementări protectoare particulare. Iar obligaţia alimentară este guvernată de un regim juridic special.

3.2.6. Obligaţii morale şi juridice

Clasificarea dată depăşeşte cadrul de drept, ea îglobând îndatoriile cotidiene şi de conştiinţă, care nu pot fi ridicate la rangul de obligaţii în sens juridic.

Persoana care se supune unei obligaţii morale, nu execută o obligaţie pe plan juridic; ea nu este îndatorată cu nimic, ea nu are calitatea de debitor, ea, în general, nu trebuie să presteze absolut nimic, acţiunile sale fiind o manifestare a conştiinţei proprii.

Obligaţia juridică este recunoscută de către litera legii. Debitorul în cazul unei obligaţii juridice este ţinut la executarea unei prestaţii, deci, prin consecinţă având calitatea de debitor. Aceasta nu înseamnă că orice manifestare liberă a conştiinţei trebuie în mod necesar a fi exclusă din domeniul obligaţiilor juridice. Libertatea în acest caz comportă două etape succesive de manifestare. Prima se referă la cazul când nu există o obligaţie juridică: donaţia presupune că donatorul nu este impus să se comporte precum o face de bună-voie. Etapa a doua reprezintă o obligaţie juridică: donatorul printr-un contract de donaţie se obligă faţă de donatar, atunci când primul livrează ultimului bunul vizat se consideră că obligaţia a fost stinsă. Astfel, menţionăm că şi la etapa dată donatorul îşi manifestă liber dorinţa şi voinţa sa neforţată de nimeni.

 3.2.7. Obligaţii civile şi naturale

Pe lângă cadrul general al obligaţiilor juridice trebuie să distingem şi obligaţiile civile şi cele naturale. Ele constituie ambele un spectru de obligaţii veritabile, iar executarea lor se prezintă a fi o prestaţie. însă diferenţa majoră se face de pe poziţia că cele dintâi prezintă inerenta elementului de contrângere, adică posibilitatea executării forţate a obligaţiei, pe când obligaţiile naturale se limitează la elementul Schuld, a cărei executare este benevolă. Obligaţiile naturale, reduse la număr, nu reprezintă decât nişte excepţii de drept.

 IV. Concluzia

„Teoria Generală a Obligaţiilor a variat puţin în cursul vremii şi are un caracter de permanenţă pe care nu-l posedă celelalte materii juridice, supuse vicisitudinilor istorice. Ea derivă în mod direct din dreptul roman. Este chiar curios cum principiile dreptului roman după ce la un moment dat, în evul Mediu, fuseseră părăsite, au fost reînviate după această eclipsă vremelnică şi intrododuse în dreptul modern al obligaţiilor. Se poate spune că edificiul actual al obligaţiilor a fost reclădit de marii jurişti din secolele XVI, XVII şi XVIII din elemente pur romane. Ne-am înşela dacă am crede că dreptul obligaţiilor este fix şi neschimbat. Legea fundamentală a dreptului este evoluţia, şi nici o parte a dreptului nu poate fi sustrasă necesităţii fundamentale de a se adpta necontenit nevoilor sociale schimbătoare. Regula de drept este expresia unei necesităţi reale, iar nu un text zadarnic, străin de contingenţele vieţii şi de evoluţia fatală a soccietăţii. Dacă, prin urmare, obligaţiile sunt mai puţin supuse variaţiilor, în principiile lor generale, decât celelalte părţi de drept, ele evoluează totuşi împreună cu nevoile sociale şi economice.”

C. Hamangiu, I. RosettiBălănescu, Al. Băicoianu -„Tratat de Drept Civil Român”, vol. II; ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002 (ediţie îngrijită de Dumitru Rădescu)

Pasaj preluat din: Henri Mazeaud, Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, François Chabas, Obligations. Théorie générale, Tome II / Premier Volume, ed. Montchresien, Paris, 1998

6 responses to “Consideraţii generale privind obligaţiile civile

  1. Octavian Cazac 15 Februarie 2012 la 01:41

    Păi de ce nu specificaţi că unele pasaje sunt preluate din Mazeaud? Sunt oameni care citesc doctrina… Nu vreau sa pronunţ cuvâtul care se începe cu P, dar…

    Succese în ceea ce faceţi!

    • Alexandru BOT 15 Februarie 2012 la 08:26

      nu neg ca e preluat din Mazeaud, doar ca pasajul a fost tradus inca in anul 2 de facultate pentru o prezentare la lectia de drept civil… asa ca lipsa referintelor, se numeste mai degraba lene, decat plagiat🙂
      in fine acus repar gafa🙂

  2. Octavian Cazac 15 Februarie 2012 la 09:41

    Pasajul într-adevăr este bun…

  3. daniel dragos 3 Februarie 2015 la 01:24

    La 3.2.4 – desi situatia e prezentata in antiteza debitor/creditor…prin expresia „cu totul alta e situatia…” situatia prezentata e identica…Pare se incearca a se spune ca debitorul care a garantat cu casa va fi tinut si de restul datoriei chiar daca aceasta e mai mare decat valoarea imobilului(si nu cum se spune in text – debitorul e tinut de datorie doar in limita imobilului cu care a garantat)…Si „cu totul alta…”restul pasajului pare a fi cel corect si logic…cel care garanteaza pentru altul cu un imobil – va fi tinut doar in valoarea imobilului.🙂 Fara sa am pretentia ca am inteles corect…am remarcat ca desi la 3.2.4 sunt prezentate obligatiile reale vs. ordinare situatiile prezentate sunt echivalente, or ele nu ar trebui sa fie asa…clasificarile fiind facute dupa criterii, de regula, antinomice…

    • daniel dragos 3 Februarie 2015 la 01:28

      P.S. – am mai remarcat unele disonante pana la 3.2.4…dar le-am pus pe seama lipsei mele de concentrare…sau a necunoasterii…fiind si eu tot in anul 2 de facultate…

      • daniel dragos 3 Februarie 2015 la 01:34

        PPS – erata situatia antinomica nu e redata prin „cu totul alta e …” ci prin „cu totul diferita e…” si dupa cum cred ca am reusit sa explic mai sus….nu e nimic diferit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: