LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

PARTICULARITĂŢILE PROCEDURII ÎN MATERIE DE ANULARE A ACTELOR ADMINISTRATIVE EMISE DE CĂTRE AUTORITĂŢILE AUDIOVIZUALULUI


Alexandru TOMA

master în drept, avocat stagiar BAA „Consensus”

Image

Contenciosul administrativ este activitatea de soluţionare cu putere de adevăr legal de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii a litigiilor dintre autoritatea publică şi un particular, precum şi cele dintre autorităţile publice, iar litigiul juridic să fie născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ ilegal ori refuzul
de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.1

      În ceea ce priveşte actele emise de către autorităţile audiovizualului, întrucât prin ele se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice, aceste acte pot să aducă atingere unor drepturi subiective. Aşadar, aceste acte pot fi atacate în justiţie.2

      Potrivit art. 40 alin. (5) al Codului Audiovizualului nr. 260 din 27.07. 2006, deciziile Consiliului Coordonator al Audiovizualului  pot fi contestate în instanţă de contencios administrativ de către orice persoană care se consideră prejudiciată de acestea.

      Specificul procedural în anularea actelor cu caracter administrativ  se rezumă în primul rând la competenţa instanţelor de judecată, atât generală, cât şi jurisdicţională materială, teritorială şi funcţională.

      Competenţa generală în anularea actelor emise de către autorităţile audiovizualului presupune de regulă respectarea procedurii prealabile în ordinea prevăzută de lege, doar dacă legea specială  nu prevede procedura prealabilă, competenţa generală este exclusiv judiciară.

      Competenţa jurisdicţională după materie presupune abilitatea unei verigi a sistemului judecătoresc  de a examina o acţiune în contencios administrativ ca instanţa de fond.

      Dat fiind faptul că reglementările procesuale referitoare la competenţa materială, cuprinse în art. 6-9 din Lege, sînt caduce, competenţa materială a instanţelor de judecată ca instanţe de contencios administrativ fiind stabilită în Codul de procedură civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003, cu modificările efectuate prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă nr. 244-XVI din 21 iulie 2006.

      Conform noilor reglementări, competenţa actuală a judecătoriilor şi curţilor de apel în materie de contencios administrativ este mai extensivă în comparaţie cu prevederile Legii, iar Curtea Supremă de Justiţie nu are competenţa de a examina în primă instanţă litigii de contencios administrativ.

      Se atenţionează că, competenţa materială se determină în funcţie de organul care a emis actul, dar nu în funcţie de organul care ar fi fost competent să îl emită, întrucît altfel s-ar deregla ordinea firească, instanţa urmînd să cerceteze întîi fondul, pentru a decide dacă este competentă.

      În conformitate cu art. 33 alin. (2) CPC, de competenţa curţilor de apel, ca instanţe de contencios administrativ, ţine verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice din municipii, precum şi ale funcţionarilor publici din cadrul acestora.

      Conform art. 50 din Codul Audiovizualului nr. 260 din 27.07. 2006, statutul juridic al radiodifuzorului public naţional instituţia publică naţională a audiovizualului Compania ,,Teleradio-Moldova’’ reprezintă Instituţia publică naţională a audiovizualului este un serviciu public de radiodifuziune şi televiziune independent editorial, precum şi în activitatea sa de creaţie, autonom instituţional, constituit în baza capitalului financiar public, care, în condiţiile prezentului cod, oferă servicii de programe întregii societăţi din Republica Moldova, cu acoperire a întregului teritoriu al Republicii Moldova. Compania uzează de drepturile unei persoane juridice de drept public, iar Statutul companiei este aprobat de Consiliul de Observatori.

      Deci, luînd în consideraţie faptul că compania „Teleradio – Moldova” este o instituţie publică naţională, ajungem la concluzia că judecarea cauzei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative în domeniul audiovizualului a companiei „Teleradio – Moldova” este de competenţa Curţii de Apel Chişinău ca instanţă de drept comun. Astfel, Asociaţia Ortodoxă din Moldova „Fericita Maică Matrona” a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului de Observatori ai Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania „Teleradio – Moldova” cu privire la contestarea hotărîrii nr. 1/244 din 22 decembrie 2010 „Cu privire la difuzarea filmului documentar „Drepturile omului pe ecran: Drepturile minorităţilor sexuale”. Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău, prin încheierea din 01 februarie 2011, a restituit cererea de chemare în judecată în temeiul art. 170 alin. (1) lit. b) CPC, invocînd faptul că de competenţa Judecătoriei Centru mun. Chişinău ca instanţă de contencios administrativ ţine să examineze prezentul litigiu. Judecătoria Centru mun. Chişinău prin încheierea din 21 februarie 2011, s-a declarat necompetentă să judece pricina civilă la acţiunea Asociaţiei Ortodoxe din Moldova „Fericita Maică Matrona” împotriva Consiliului de Observatori ai Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania „Teleradio – Moldova” cu privire la contestarea hotărîrii nr. 1/244 din 22 decembrie 2010 „Cu privire la difuzarea filmului documentar „Drepturile omului pe ecran: Drepturile minorităţilor sexuale”, expediind-o la Curtea Supremă de Justiţie spre judecarea conflictului de competenţă jurisdicţională. Recurentul Asociaţia Ortodoxă din Moldova „Fericita Maică Matrona” a depus recurs împotriva acestor încheieri, invocînd că judecarea acestui litigiu ţine de competenţa Curţii de Apel Chişinău. Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Judtiţie a admis recursul declarat de Asociaţiei Ortodoxe din Moldova „Fericita Maică Matrona”  şi a reţinut competentă să judece prezenta cauză civilă este Curtea de Apel Chişinău, unde şi urmează a fi remisă, din următoarele considerente. Conform art. 44 alin. (3) CPC, dacă există conflict de competenţă între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori între o judecătorie şi o curte de apel, competentă să judece conflictul este Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie. Potrivit art. 33 alin. (2) CPC, curţile de apel de drept comun judecă în prima instanţă litigiile privind contestările actelor juridice cu caracter normativ, hotărîrilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor administraţiei publice din municipii, ale consiliului municipal şi primăriei municipiului Chişinău, ale funcţionarilor publici din cadrul acestora, ce lezează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor. Or, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000, curţile de apel examinează în prima instanţă litigiile ce ţin de nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de verificarea legalităţii actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile publice care sînt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului, unităţii teritorial autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale, de serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-teritorială respectivă, de serviciile publice desconcentrate, de funcţionarii publici din cadrul organelor şi serviciilor menţionate, precum şi de persoanele de drept privat de nivel respectiv asimilate autorităţilor publice, care prestează servicii publice. După cum rezultă din sensul acţiunii reclamantul Asociaţia Ortodoxă din Moldova „Fericita Maică Matrona” contestă hotărîrea Consiliului de Observatori ai Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania „Teleradio – Moldova” nr. 1/244 din 22 decembrie 2010 „Cu privire la difuzarea filmului documentar „Drepturile omului pe ecran: Drepturile minorităţilor sexuale”. Prin prisma prevederilor art. 50 alin (1), 54 din Codul audiovizualului nr. 260 din 27.07.2006, Instituţia publică naţională a audiovizualului Compania ,,Teleradio-Moldova”  este un serviciu public de radiodifuziune şi televiziune independent editorial, precum şi în activitatea sa de creaţie, autonom instituţional, constituit în baza capitalului financiar public, care, în condiţiile prezentului cod, oferă servicii de programe întregii societăţi din Republica Moldova, cu acoperire a întregului teritoriu al Republicii Moldova şi uzează de drepturile unei persoane juridice de drept public. Conducerea companiei este exercitată de: a) Consiliul de observatori; b) preşedintele companiei şi c) directorul radiodifuziunii şi directorul televiziunii. Consiliul de observatori al companiei este un organ autonom care are menirea să asigure, prin intermediul mijloacelor audiovizuale ale companiei, realizarea dreptului cetăţenilor şi al societăţii de a obţine informaţii veridice, complete şi operative, fiind abilitat, în acest scop, să monitorizeze respectarea de către companie a prevederilor legale şi statutare.

      Astfel, luînd în consideraţie faptul că compania „Teleradio – Moldova” este o instituţie publică naţională, iar Consiliul de observatori este un organ de conducere al companiei, Colegiul civil consideră că competentă să verifice legalitatea hotărîrii nr. 1/244 din 22 decembrie 2010 „Cu privire la difuzarea filmului documentar „Drepturile omului pe ecran: Drepturile minorităţilor sexuale” este Curtea de Apel Chişinău ca instanţă de contencios administrativ.

      Astfel, din considerentele menţionate, Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a ajuns la concluzia că judecarea pricinii civile la cererea de chemare în judecată a Asociaţiei Ortodoxe din Moldova „Fericita Maică Matrona” împotriva Consiliului de Observatori ai Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania „Teleradio – Moldova” cu privire la contestarea hotărîrii nr. 1/244 din 22 decembrie 2010 „Cu privire la difuzarea filmului documentar „Drepturile omului pe ecran: Drepturile minorităţilor sexuale”, ţine de competenţa Curţii de Apel Chişinău, unde urmează să fie remisă pricina spre judecare în fond ( Încheierea Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 06 aprilie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2cc-15/11).3

      În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) lit. b) CPC, Curtea de Apel Chişinău verifică şi legalitatea actelor emise de organele centrale ale administraţiei publice. După cum s-a menţionat, administraţia publică centrală este constituită din ministere, departamente şi alte organe centrale, inclusiv din autorităţi administrative autonome.

      Potrivit art. 39 din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27 iulie 2006, Consiliul Coordonator al Audiovizualului este o autoritate publică autonomă în domeniul audiovizualului din Republica Moldova, reprezentant şi garant al interesului public în domeniul audiovizualului.

      Astfel, dat fiind faptul că Consiliul Coordonator al Audiovizualului este o autoritate publică autonomă, conchidem că judecarea cauzei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative în domeniul audiovizualului emise de această autoritate ţine de competenţa Curţii de Apel Chişinău.

      Conform prevederilor art. 8 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV, curţile de apel sunt şi instanţe de recurs, care judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor in­stanţelor de contencios administrativ ale judecătoriilor. Deci ca instanţe de recurs, curţile de apel verifică legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti în materie de contencios administrativ în limitele prevăzute de Secţiunea 1 din Capitolul XXXVIII al C.P.C..4

      Potrivit art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, în redacţia Legii nr. 236-XV din 05.06.2003, în vigoare de la 27.06.2003, acţiunile de contencios administrativ se înaintează în judecătoriile sau curţile de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul sau îşi are sediul pîrîtul, cu excepţia cazurilor cînd prin lege este stabilită o altă competenţă.

      Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova este şi instanţa de recurs care judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel, precum şi alte recursuri date prin lege în competen­ţa sa. Astfel, pe baza prevederilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ 793-XIV, din 10.02.2000, art. 397 alin. (1) pct. a) şi art. 399 din C.P.C. al Republicii Moldova Curtea Supremă de Justiţie verifică legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate în primă instanţă de către instanţele de contencios administrativ ale curţilor de apel conform împuternicirilor prevăzute expres de art. 417 din C.P.C. al Re­publicii Moldova.

     Conform art. 20 din Constituţia Republicii Moldova orice persoană are dreptul la satisfacerea efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. În art. 5 din Codul de procedură civilă se indică că orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi interesele legitime. În acest sens urmează a fi menţionat şi art. 1, alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV, citat anterior, precum şi, ultimul ca importanţă, art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950, ratificată de Republica Moldova la 24 iulie 1997.

      Conform capitolului IV din Legea contenciosului administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administrativ, înainte de a veni în instanţa de judecată cu acţiune administrativă, este obligată de a solicita printr-o cerere prealabilă autorităţii publice emitente sau organului ierarhic superior revocarea în tot sau în parte a acestuia, în cazul dacă legea nu prevede altfel.

      În doctrină, precum şi de unii practicieni, este criticat caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, susţinîndu-se că astfel se îngrădeşte accesul la justiţie şi se întîrzie revendicarea dreptului încălcat de autoritatea publică. Se mai susţine că este prea puţin probabil ca autoritatea publică care a adoptat actul administrativ va recunoaşte ilegalitatea lui, şi-1 va anula, preferînd mai degrabă să vină în faţa instanţei de judecată. Nu împărtăşim această poziţie din următoarele considerente:

  • Accesul la justiţie nu este un drept absolut şi asigurarea realizării lui ţine de competenţa statului;
  • Convenţia Europeană nu exclude ca prevederile legislaţiei naţionale să oblige persoanele interesate, ca înainte de a acţiona în judecată, să se adreseze autorităţii publice. Art. 6, alin. (1) al Convenţiei acordă dreptul la un acces eficient la justiţie, însă lasă la discreţia statului la determinarea detaliilor în legislaţia sa şi specificarea condiţiilor pentru accesul la justiţie. Singura condiţie subliniată de Curte o constituie limitările, care trebuie să urmărească un scop legitim, şi trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate dintre mijloacele utilizate şi scopul urmărit.5

      Aptitudinea dată prin lege de a soluţiona o anumită pricină juridico-publică este oferită mai multor organe cu activitate jurisdicţională, unul dintre care fiind instanţa de judecată. Însă realizarea ei are loc într-o anumită ordine succesivă, prin stabilirea unei proceduri prealabile obligatorii de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiului numită  procedura depunerii cererii prealabile, prevăzută în art. 14 din Legea contenciosului administrativ.6

      Acestei proceduri i se mai spune cale amiabilă de rezolvare a litigiului, iar cererea prealabilă, înaintată organului emitent, are calitatea de recurs administrativ graţios, iar, cea înaintată organului ierarhic superior de – recurs administrativ ierarhic.

      De aici se desprinde şi practica de a invoca, la această etapă, doar pretenţii de repunere a persoanei vătămate în dreptul lezat, fără să se solicite şi repararea pagubei morale. După cum vedem, pentru ambele părţi din litigiul de contencios administrativ este convenabilă procedura prealabilă: persoana vătămată este repusă în drepturi mult mai rapid iar, autoritatea publică elimină erorile şi consolidează buna guvernare, evitând prin aceasta şi un proces judiciar destul de anevoios.

      În acest context, prof. Antonie Iorgovan menţiona: ameliorarea relaţiilor dintre cetăţean şi administraţie, în special protecţia acestuia faţă de actele administrative,  constituie o trăsătură esenţială a politicii juridice recente a statelor europene… Recomandarea Rec (2001) 9 (adoptată la 05.09.2001)7 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre ale Consiliului Europei a statuat asupra modalităţilor alternative de reglementare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private, în cadrul cărora se poate identifica şi recursul administrativ prealabil. În optica acestui instrument juridic internaţional, recursurile faţă de administraţie pot fi obligatorii, în anumite cazuri, înainte de sesizarea instanţei, iar acestea trebuie să facă obiectul unei examinări atente şi să conducă la o decizie din partea autorităţilor competente. Din perspectiva modului de reexaminare a actului administrativ de către autoritatea emitentă, putem aprecia că recursul administrativ prealabil constituie o dimensiune a bunei administrări”.8

      Semnificaţia termenului de „cerere prealabilă” este dată în art. 2, alin. (12) din Legea contenciosului administrativ nr. 793/2000 în următoarea formulă: „cerere prin care autorităţii emitente sau organului ierarhic superior i se solicită reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ”. Indiferent de denumirea pe care o va da persoana vătămată printr-un act administrativ adresării sale către autoritatea emitentă sau orga­nul ierarhic (plîngere, petiţie, demers etc.) aceasta va fi considerată cerere prealabilă.

      În conformitate cu art. 2 lit. i) a Legii contenciosului administrativ a României Nr. 554 din 2 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004, plîngerea prealabilă este plîngerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ individual sau normativ, în sensul revocării acestuia.

       Procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ şi anume în materie de anulare a actelor administrative emise de către autorităţile audiovizualului este reglementată expres de Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000 cu modificările ulterioare şi completată cu prevederile generale din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova şi cu prevederile speciale din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27 iulie 2006. Această procedură presupune de regulă două etape: procedura cererii prealabile şi procedura în faţa instanţei de contencios administrativ.

      Procedura prealabilă potrivit art. 14 din Legea nr. 793-XIV prevede expres că persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administrativ va solicita printr-o cerere prealabilă autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă a actului, revocării în tot sau în parte a acestuia, iar acest termen de 30 de zile nu se extinde asupra actului administrativ cu caracter normativ. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului ierarhic superior, fie organului emitent.

      Astfel, legislatorul oferă persoanei vătămate dreptul de a alege organul căruia trebuie să-i adreseze cererea prealabilă, acesta urmând să rezolve cererea dată în termen de 30 de zile. De aici rezultă că persoana care se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ de autoritate sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i soluţiona cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, înainte de a cere instanţei anularea actului în tot sau în parte sau obligarea eliberării lui, se va adresa autorităţii administrative care a adoptat sau emis actul administrativ în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ cu cerere prealabilă.9

      Deşi destul de amplu reglementată procedura de depunere a cererii prealabile, legiuitorul nu concretizează totuşi ce se întîmplă în cazul cînd persoana nu se încadrează în termenul de 30 de zile pentru a contesta actul administrativ vătămător, lăsînd să se înţeleagă că autoritatea publică emitentă va decide dacă să reexamineze sau nu actul contestat tardiv.10

      Astfel, la 29 octombrie 2010, prin Decizia nr. 138, Consiliul Coordonator al Audiovizualului a sancţionat SC „C TV” SRL, fondatoarea postului de televiziune prin cablu „C TV” din comuna X, cu avertizare publică, pentru încălcarea art. 28 (1) al Codului audiovizualului, art. 36 (2) al Regulamentului cu privire la procedura şi condiţiile de eliberare a licenţelor de emisie şi a autorizaţiilor de retransmisie, şi nerespectarea p. 1.4, 2.2, 3.1 (b şi c) din condiţiile la Autorizaţia de retransmisie seria AB, nr. 000004 din 23.11.2006, şi Anexa nr. 2 a acesteia. Considerînd decizia CCA ca fiind contrară prevederilor legii, SC „C TV” SRL a înaintat o cerere prealabilă prin care a solicitat anularea „sancţiunilor aplicate prin Decizia nr. 138 din 29 octombrie 2010”. Ca urmare a examinării cererii prealabile a SC „C TV” SRL s-a constatat că aceasta nu poate fi admisă deoarece este depusă cu omiterea termenului de contestare prevăzut de Legea contenciosului administrativ.11

      Cu toate acestea instanţa nu poate refuza primirea cererii de chemare în judecată pe motiv că persoana a omis termenul de sesizare cu cererea prealabilă dacă organul emitent sau ierarhic superior a examinat cererea prealabilă în fond.

      Astfel, Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău, prin încheierea din 02 decembrie 2005, a respins cererea de chemare în judecată a reclamantului SRL „V” pe motiv de omiterea nejustificată a termenului de prescripţie. Recurentul SRL „V” a depus recurs împotriva acestei încheieri, invocînd că prima instanţă a dispus greşit respingerea cererii de chemare în judecată, dat fiind faptul că s-a omis termenul de prescripţie. Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supre­me de Justiţie a admis recursul declarat de SRL „V”, fiind casată încheierea primei instanţe, iar pricina restituită primei instanţe spre judecare în fond din următoarele considerente. În şedinţa de judecată s-a constatat că SRL „V” a depus cerere prealabilă îm­potriva actului administrativ contestat cu omiterea termenului de prescripţie stipulat la art. 30 al Legii contenciosului administrativ. Din răspunsul intimatului la cererea prealabilă menţionată rezultă că in­timatul i-a dat răspuns recurentului referindu-se la fondul cererii prealabile şi nu a invocat omiterea nejustificată a termenului de prescripţie, din care con­siderente, prin răspuns asupra fondului, pe baza art. 17 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV, a repus intimatul în termenul menţionat. Afară de aceasta, prin prisma art. 271 Cod civil, instanţa de judecată nu a fost în drept din oficiu să invoce termenul de prescripţie, din care considerente, instanţa de recurs a dispus întemeiat admiterea recursului cu casarea încheierii primei instanţe şi restituirea pricinii spre judecare în fond ( Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 01 februarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 3r-340/06).12

      Astfel, dacă autorităţile audiovizualului emitente sau ierarhic superioare au refuzat examinarea cererii prealabile pe motiv că persoana a omis termenul de sesizare cu această cerere, atunci instanţa de fond, la cererea părţii, va verifica motivele omiterii acestuia, în cazul în care va constata că termenul a fost omis din motive întemeiate, va repune persoana în termen şi va examina cauza în fond.

      De menţionat faptul că necesitatea cererii prealabile constă în obligarea autorităţilor audiovizualului de a se pronunţa benevol în sensul anulării actului administrativ sau al întreprinderii măsurilor pretinse de persoană printr-un recurs graţios, pentru a exclude posibilitatea persoanei de a depune o acţiune instanţei de contencios administrativ. În acest sens potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV, termenul de 30 de zile începe să curgă de la data comunicării actului administrativ, iar dacă actul a fost publicat, de la data publicării lui.

      Prin urmare, depunerea cererii prealabile la organul audiovizualului emitent sau ierarhic superior este o fază obligatorie în procedura examinării acţiunii în contenciosul administrativ, cu unele excepţii prevăzute de lege. Nerespectarea acestei etape de regulă duce la restituirea cererii de chemare în judecată conform cerinţelor art. 170 alin. (1) pct. a) C.P.C., deoarece persoana care a apelat la instanţa de judecată nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară, prevăzută expres de lege pentru categoria respectivă de pricini.

      În unele categorii de litigii privind anularea actelor administrative emise de către autorităţile audiovizualului, reclamantul pot înainta acţiunea nemijlocit instanţei judecătoreşti fără respectarea  procedurii  cererii prealabile. În asemenea cazuri acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ, după cum prevede legea, ca în cazurile de aplicare a sancţiunilor radiodifuzorilor sau distribuitorilor de servicii sancţionat, care conform art. 38 alin (9) din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27 iulie 2006, pot contesta în instanţa de judecată orice decizie a Consiliului Coordonator al Audiovizualului de aplicare a unei sancţiuni.

      Astfel Colegiul civil şi contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău, prin încheierea din 07 decembrie 2010, a scos de pe rol cererea de chemare în judecată a reclamantului Î.M. Ş.M. S.R.L. pe motiv de nerespectare a procedurii prealabile. Recurentul Î.M. Ş.M. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii Curţii de Apel Chişinău din 07 decembrie 2010 cu remiterea cauzei pentru judecare în prima instanţă, la Curtea de Apel Chişinău. Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de a decis admiterea recursului cu casarea încheierii primei instanţe şi restituirea pricinii Curţii de Apel Chişinău, pentru examinarea fondului acesteia.

     Din materialele dosarului rezultă că prima instanţă a scos de pe rol cererea de chemare în judecată a reclamantului pe motiv că nu a fost respectată procedura  de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară.

      Concluzia instanţei de fond în această privinţă este greşită, deoarece conform art. 16 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege.

      Conform art. 38 alin. (9) din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27 iulie 2006, orice decizie a Consiliului Coordonator al Audiovizualului de aplicare a unei sancţiuni poate fi contestată în instanţa de judecată de către radiodifuzorul sau distribuitorul de serviciu sancţionat.

      Prin urmare, pentru contestarea deciziei Consiliului Coordonator al Audiovizualului nr. 100 din 15 septembrie 2010, prin care recurentul-reclamant Î.M. Ş.M. S.R.L., Postul de Televiziune „PTV” a fost sancţionat cu avertizare publică, legiuitorul nu a prevăzut calea prealabilă.

      În aceste circumstanţe instanţa de recurs concluzionează că încheierea de scoatere a cererii de pe rol pe motivul nerespectării de către reclamant a căii prealabile de soluţionare a litigiului este lipsită de suport legal. (Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii supreme de Justiţie din 11 mai  2011, pronunţată în dosarul nr. 3r-849/11).13

      Deci orice decizie Consiliului Coordonator al Audiovizualului de sancţionare a radiodifuzorului sau distribuitorului de serviciu, poate fi contestată direct în instanţa de contencios administrativ, fără a fi necesar respectarea procedurii prealabile de soluţionare a litigiului (art. 16 alin. (2) Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV şi art. 38 alin. (9) din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVI din 27 iulie 2006).

      Pentru a evita aplicarea incorectă în practică a prevederilor art. 38 alin. (9) al Codului Audiovizualului (Orice decizie a Consiliului Coordonator al Audiovizualului de aplicare a unei sancţiuni poate fi contestată în instanţă de judecată de către radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii sancţionat.),  din cauza formulării ambigue, facem o propunere de lege ferenda, cu următorul conţinut al alin. (9) ,,Deciziile adoptate în condiţiile art. 37-38  pot fi atacate direct în instanţa de contencios administrativ  în termen de 30 de zile de la comunicare.

      Totodată, persoanele se pot adresa direct instanţei de contencios administrativ în  baza legislaţiei electorale, astfel actele Consiliului Coordonator al Audiovizualului cu privire la organizarea şi desfăşurarea alegerilor se contestă în instanţa de contencios administrativ fără respectarea procedurii prealabile (art.66 alin.(3) şi art.65 alin.(4) din Codul electoral nr. 1381 din 21 noiembrie 1997). (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei electorale nr. 2, pct. 3 din 15 noiembrie 2010).14

      Astfel, regula generală este că, pentru a putea înainta acţiunea în instanţa de contencios administrativ, reclamantul trebuie să prezinte dovada că a îndeplinit cerinţele legii şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întîi administraţiei autorităţii emitente sau ierarhic superioare şi abia după refuzul acesteia, respectiv după menţinerea actului administrativ, se poate adresa nemijlocit instanţei de contencios administrativ.

      Astfel, Colegiul civil şi contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău prin încheierea din 27 decembrie 2010 a scos de pe rol cererea de chemare în judecată a reclamantului Î.M. Ş.M. S.R.L. pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie de contestare a actului administrativ emis de către Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Recurentul Î.M. Ş.M. S.R.L a depus recurs împotriva acestei încheieri, invocând că prima instanţă la emiterea încheierii nu a luat în consideraţie prevederile art. 16 al Legii contenciosului administrativ, conform cărora acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege şi art. 23 din Codul audiovizualului, în care se stipulează că decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului privind rezultatele concursului este susceptibilă atacului în instanţa de judecată.

      Colegiul civil şi contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul declarat de Î.M. Ş.M. S.R.L, menţinînd încheierea Curţii de Apel Chişinău invocînd că, în conformitate cu art. 267 lit. a) CPC, instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară. Conform art. 14 alin. (1) Legea contenciosului administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. Conform art. 16 alin. (1) Legea contenciosului administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ şi nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate.

      Prin urmare, Î.M. Ş.M. S.R.L, considerînd că i-a fost lezat un drept al său prin actul administrativ – decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului nr. 125 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 221-222 din 09 noiembrie 2010, trebuia să solicite, printr-o cerere prealabilă autorităţii publice emitente – Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în termen de 30 de zile de la data luării cunoştinţei de acest act, revocarea în tot sau în parte a acestuia. Materialele dosarului, însă nu conţin careva probe întru confirmarea faptului depunerii de către Î.M. Ş.M. S.R.L a cererii prealabile organului emitent, din care considerente Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră justă încheierea primei instanţe privind scoaterea cererii de pe rol în temeiul art. 267 lit. a) CPC – nerespectarea procedurii de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară. (Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii supreme de Justiţie din 27 aprilie  2011, pronunţată în dosarul nr. 3r-619/11).15

      Astfel, reieşind din prevederile legislaţiei în vigoare şi a practicii judiciare conchidem că, nu pot fi reţinute argumentele precum că conform art. 16 Legii contenciosului administrativ în coroborare cu art. 23 al. (10) Codul audiovizualului, prezenta acţiune poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ, din următoarele. Conform art. 16 alin. (2) Legea contenciosului administrativ, acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege. Totodată, legea specială, şi anume Codul audiovizualului nu prevede posibilitatea înaintării nemijlocit în instanţa de judecată a acţiunii privind rezultatele concursului. Norma de drept la care face referire recurentul – art. 23 alin. (10) Codul audiovizualului prevede doar că decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului în privinţa rezultatelor concursului este susceptibilă atacului în instanţa de judecată, iar procedura de înaintare a acţiunii în instanţa de judecată este reglementată prin articolele 14-16 din Legea contenciosului administrativ.

      Prin urmare, cazul din speţă nu prezintă o excepţie de la regula generală de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară.

      Astfel pentru a evita neclarităţile din art. 23 alin. (10) din Codul Audiovizualului, propunem ca, conţinutul lui ,, În privinţa rezultatelor concursului, Consiliul Coordonator al Audiovizualului emite o decizie, pe care o publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 15 zile de la data adoptării, susceptibilă atacului în instanţă de judecată”, să fie completată cu următoarele cuvinte ,, cu respectarea procedurii prealabile”.

      În jurisprudenţa României în materia anulării actelor administrative, s-a pus problema dacă reclamaţia (plîngere prealabilă), prevăzută în art. 5 din Legea contenciosului administrativ a României nr. 29 din 1990, MO nr. 122 din 11 august 1990 (legea veche), trebuie făcută numai în scris ori poate fi făcută şi verbal. Astfel, reclamantul, persoană fizică, a cerut, instanţei de contencios administrativ, obligarea primăriei unei comune să-1 încadreze într-un post, pentru care a concurat şi a obţinut nota (media) cea mai mare. Prin întîmpinarea formulată, pîrîta a invocat, în apărare, neîndeplinirea de către reclamant a obligaţiilor prevăzute de art. 5 şi 8 din Legea nr. 29/1990. Soluţionînd cauza, instanţa a statuat că, în ceea ce priveşte susţinerea pîrîtei, privind neîndeplinirea, de către reclamant, a obligaţiilor prevăzute de art. 5 şi 8 din Legea nr. 29/1990, aceasta urmează a fi înlăturată deoarece s-a făcut dovada de către petiţionară că s-a adresat verbal, la nivelul primăriei şi al prefecturii (atît înainte, cât şi în timpul soluţionării cauzei), situaţie necontestată de pîrîtă, iar în final şi în scris, la cîteva zile după introducerea acţiunii, astfel că, obligaţia de a se adresa autorităţii administrative pîrîte a fost îndeplinită. Ţinând seama de faptul că acţiunea, pe fond era întemeiată, aceasta a fost admisă (Trib. jud. Neamţ, Sentinţa nr. 11/1991).

      Profesorul Valentin I. Prisacaru nu susţine o astfel de interpretare dată prevederilor art. 5 şi 8 din Legea nr. 29/1990 de către instanţa de contencios administrativ în soluţionarea cauzei ce a făcut obiectul sentinţei rezumate.

      Legiuitorul, în alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, a instituit o procedură prealabilă obligatorie prevăzînd în acest sens că „înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data cînd i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut de art. 1 alin (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta. Faţă de această prevedere expresă a legii ne întrebăm cum s-ar putea face proba îndeplinirii acestei proceduri decît cu probe scrise (copia sesizării); că este aşa ne-o dovedesc prevederile art. 8, potrivit cărora „ reclamantul va depune, odată cu acţiunea, actul administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii administrative prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege „ iar „ în situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată pentru conformitate cu originalul”. Aşa fiind, autorul consideră că instanţa a pronunţat, o sentinţă cu nerespectarea prevederilor imperative ale legii care instituie o procedură prealabilă obligatorie pentru cauzele de competenţa instanţelor de contencios administrativ, procedură ce nu se poate dovedi decât cu acte scrise care, aşa cum prevede art. 8 citat, trebuie depuse odată cu acţiunea.16

      Legea prevede şi posibilitatea înaintării cererii prealabile fie la organul ierarhic superior, atunci cînd organul emitent are un organ superior, fie la organul emitent, sau după ce s-a primit un răspuns nefavorabil din partea autorităţii administrative emitente, care în literatura de specialitate acesta mai este numit recurs administrativ ierarhic.17

      Însă legea nu interzice adresarea unei cereri prealabile la organul emitent sau, mai apoi, la organul ierarhic superior, care însă nu trebuie să depăşească termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru depunerea cererii prealabile. Totodată, nu este exclusă nici adresarea repetată a unei cereri prealabile aceluiaşi organ în cazul apariţiei unor circumstanţe noi, cererea care poate fi depusă în limitele termenului de 30 de zile.

      Sesizarea repetată cu cerere prealabilă a aceluiaşi organ, de regulă, nu se admite, de aceea termenul de înaintare a acţiunii la instanţa de contencios administrativ curge de la data primirii răspunsului la prima cerere prealabilă, însă în cazul în care persoana, în cadrul termenului stabilit de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV, s-a adresat repetat organului emitent sau organului ierarhic superior, termenul de sesizare a instanţei va curge de la data primirii ultimului răspuns.

      În această ordine de idei putem menţiona, dacă persoana s-a adresat repetat la organul audiovizualului cu o cerere privind apă­rarea unui drept pretins, nefiind satisfăcută de răspunsul primit sau de soluţionarea cererii sale, ea dispune de dreptul de a se adresa instanţei de judecată, iar termenul de adresare în judecată va curge de la data primirii ultimului răspuns (art. 17 alin. (1) lit. b) al Legii contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000).

      În cazul refuzului nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept, precum şi nerezolvarea cererii în termenul prevăzut de lege, sesizarea autorităţilor audiovizualului în cadrul procedurii prealabile înainte de introducerea acţiunii în instanţa judecătorească nu este necesară. Această explicaţie constă în faptul că organul administrativ a fost sesizat în prealabil privitor la înaintarea acţiunii în instanţa de judecată prin însăşi cererea a cărei soluţionare a fost refuzată sau nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de lege.

       De menţionat faptul că adresarea unei cereri prealabile presupune obligarea administraţiei organului emitent de a se pronunţa benevol în sensul abrogării sau anulării actului administrativ contestat şi a întreprinde măsurile pretinse de persoana vătămată în recursul graţios, excluzând astfel posibilitatea persoanei de a apela ulterior direct la instanţa de contencios administrativ pentru soluţionarea pretenţiilor.18

      Astfel, procedura prealabilă constituie o modalitate mai rapidă de rezolvare a plângerii celui vătămat în dreptul său prin actele administrative emise de autoritaţile audiovizualului. În urma depunerii cererii prealabile, autorităţile audiovizualului care a emis actul îl poate abroga, modifica sau îl poate retrage, după caz, iar dacă este sesizat organul ierarhic superior, acesta poate dispune anularea în tot sau în parte a actului administrativ contestat, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.

      În plus, procedura administrativă prealabilă mai prezintă un avantaj pentru reclamant în sensul că organul administraţiei de stat emitent al actului administrativ sau organul ierarhic superior al acestuia pot verifica şi dispune asupra actului contestat atât în ceea ce priveşte legalitatea, cât şi oportunitatea acestuia, în timp ce instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa decât asupra legalităţii actului administrativ atacat în justiţie.19

      Astfel, procedura administrativă prealabilă este importantă pentru înseşi autorităţile administrative, deoarece prin recursul administrativ graţios pe care îl adresează acestor autorităţi cel vătămat în dreptul său prin actul administrativ contestat organul sesizat poate adopta el însuşi, fără să mai fie necesară intervenţia instanţelor judecătoreşti, poate adopta măsurile corespunzătoare pentru restabilirea legalităţii încălcate prin actul administrativ reclamat.20

      În acest sens, organele audiovizualului realizează o importantă economie de timp prin evitarea recurgerii la procedura judiciară, care necesită o serie de formalităţi şi uneori o perioadă de timp îndelungată până la soluţionarea definitivă a litigiului.

      Considerăm  necesară procedura prealabilă şi din următoarele motive:

– emiterea actelor administrative ilegale poate avea loc şi din motive de necunoaşterii depline a legislaţiei în vigoare de către funcţionarul public;

– o bună parte din litigii vor fi sancţionate anume în baza acestei proceduri, scutind instanţele judecătoreşti de o supraîncărcare;

– prevederea posibilităţii controlului judecătoresc ulterior v-a determina autoritatea publică emitentă sau ierarhic superioară să examineze obiectiv plîngerea în procedura prealabilă;

– procedura prealabilă este mai puţin costisitoare, nu este condiţionată de anumite taxe de stat şi este la îndemâna reclamantului deoarece autoritatea publică pârâtă se află de regulă, în raza vizei de reşedinţă a acestuia.

      Sub aspect comparativ, Legea contenciosului administrativ a României nr. 554 din 2 decembrie 2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004 în art. 7 alin (1) prevede că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Conform prevederilor alin. (3) al  aceluiaşi articol, este îndreptăţită să introducă plângerea prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă pe orice cale de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut în alin (7) unde este stipulat că plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut în alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termenul de prescripţie.

      Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ emis de către autorităţile audiovizualului şi nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate.

      Acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege şi în cazurile în care persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termen legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.21

      Cererea de chemare în instanţă de contencios administrativ este una din formele de manifestare a acţiunii în contencios administrativ, şi anume aceea prin care se declanşează procesul, deoarece constituie actul de investire al instanţei.

      Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea acţiunii în instanţa de contencios administrativ. Astfel, dacă persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege nu este mulţumită de modul cum a fost soluţionată cererea sa de către autorităţile audiovizualului, după epuizarea procedurii prealabile, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente. Instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată de asemenea dacă persoana nu a primit răspuns la cererea prealabilă în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei.

      Persoana poate solicita de la instanţa de contencios administrativ anularea în tot sau în parte a actului administrativ respectiv contestat, încasarea prejudiciului material sau moral cauzat prin efectul actului administrativ.

      Din art. 6 al CEDO rezultă că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale privind încălcarea drepturilor civile. Este vorba de cazul adoptării unui act administrativ care afectează aceste drepturi. Actelor administrative sunt asimilate şi cazurile de nesoluţionare în termenele legale ori respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate. De aici rezultă că  persoana se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi în cazurile în care ea se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termenul legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.

       Acţiunea se depune în scris, în limba de stat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 166 din C.P.C. al Republicii Moldova. Potrivit prevederilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ se depune în scris în condiţiile Codului de procedură civilă. Astfel, acţiunea trebuie să cuprindă următoarele elemente: denumirea instanţei căreia este adresată, numele reclamantului, al pârâtului, al intervenienţilor şi domiciliul lor, dacă sunt persoane juridice – şi sediul lor, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum dovezile pe care se sprijină fiecare pretenţie, pretenţiile reclamantului, enumerarea documentelor anexate la cerere, inclusiv actul administrativ contestat. Totodată trebuie să fie invocat detaliat obiectul litigiului: anularea unui act administrativ, obligarea soluţionării unei cereri şi plata despăgubirilor, iar la acţiune se vor anexa obligatoriu actul administrativ a cărui anulare se cere sau refuzul autorităţii administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept, iar în cazul în care nu a primit acest refuz va anexa o copie a cererii prealabile pe care a adresat-o autorităţii administrative şi dovada daunelor materiale cauzate prin actul emis ori prin refuzul soluţionării cererii. Acţiunea se semnează de către reclamant personal sau de avocatul lui, care trebuie să prezinte mandatul cu împuternicirea de semnare. Cererea depusă în instanţă trebuie să fie însoţită de atîtea copii cîţi pîrîţi sunt indicaţi în cerere şi tot atîtea copii ale înscrisurilor se anexează pentru toţi pîrîţii, inclusiv pentru instanţa de judecată, precum şi de confirmarea despre respectarea procedurii prealabile. Dacă reclamantul nu va respecta aceste prevederi ale legii, judecătorul nu va da curs acţiunii în condiţiile prevederilor art. 171 alin. (1) din C.P.C. al Republicii Moldova.

      Cererea de chemare în judecată poate fi înaintată instanţei de contencios administrativ de către persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege cu condiţia îndeplinirii procedurii prealabile, dacă legea nu dispune altfel.

      Concluzionînd referitor la introducerea acţiunii în contencios administrativ în domeniul audiovizualului, putem reţine următoarele idei:

1) respectarea şi îndeplinirea procedurii prealabile în cazurile prevăzute de legislaţie, despre care s-a vorbit anterior;

2) reclamantul trebuie să aibă capacitatea juridică deplină, adică să dispună de capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă procesuală;

3) persoana care se pretinde că a emis sau care era obligat să emită actul administrativ, trebuie să fie o autoritate publică, sau persoană de drept privat, asimilată autorităţilor publice (art. 2 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV);

4) existenţa unui act administrativ a autorităţii publice, prin care a fost vătămat un drept al persoanei, recunoscut prin lege, sau faptul nesoluţionării cererii persoanei în termenul legal;

5) respectarea termenelor de adresare în instanţa de contencios administrativ (art. 17 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV);

6) respectarea formei şi conţinutului cererii de chemare în instanţa de contencios administrativ (art. 19 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV, art. 166 CPC);

7) se explică faptul că reglementările procesuale referitoare la competenţa materială, cuprinse în art. 6-9 din Lege, sînt caduce, competenţa materială a instanţelor de judecată ca instanţe de contencios administrativ fiind stabilită în Codul de procedură civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003, cu modificările efectuate prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă nr. 244-XVI din 21 iulie 2006. Conform noilor reglementări, competenţa actuală a judecătoriilor şi curţilor de apel în materie de contencios administrativ este mai extensivă în comparaţie cu prevederile Legii, iar Curtea Supremă de Justiţie nu are competenţa de a examina în primă instanţă litigii de contencios administrativ.

      Prin Legea nr. 883 din 07.02.2002, a fost modificat şi alin. (3) din art. 16 al Legii contenciosului administrativ, astfel, textul „reclamantul este scutit de plata taxei de stat” s-a substituit prin textul „reclamantul persoană fizică achită taxa de stat în mărimea unui salariu minim, iar reclamantul persoană juridică – în mărime de 20 de salarii minime”. Curtea Constituţională a fost sesizată şi în privinţa constituţionalităţii modificării acestei norme, însă, a fost declarată constituţională. Reclamanţii au plătit taxa de stat până la adoptarea noului Cod de procedură civilă, care, în art. 85, alin. (1), lit. a) consacră scutirea de taxa de stat a reclamanţilor în acţiunile „născute din raporturi de contencios administrativ”. Legiuitorul, însă, nu s-a grăbit să aducă în concordanţă prevederile contradictorii din aceste două legi, astfel, timp de aproape 3 ani au fost în vigoare ambele, iar reclamanţii care nu cunoşteau prevederile Codului de procedură civilă continuau să plătească taxa de stat stabilită de Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV. Art. 16, alin. (3) a fost modificat abia prin Legea nr. 375-XVI din 29.12.05, preluând textul din Codul de procedură civilă: „Reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sânt scutiţi de plata taxei de stat”. Astfel, această normă reformulată, mai puţin reuşit în opinia noastră, revine la conţinutul său iniţial.22

      La fel, potrivit art. 4 alin. (1) p. 7) din Legea taxei de stat nr. 1216-XII din 03.12.1992, în redacţia Legii nr. 375-XVI din 29.12.05., în vigoare din 27.01.06, sunt scutiţi de plata taxei de stat în instanţele judecătoreşti, reclamanţii – în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ.

      Făcând o analiză prin prisma art. 278 şi art. 3 CPC, putem concluziona că reclamanţii în raporturile ce rezultă din contenciosul administrativ la judecarea pricinilor în anularea actelor administrative în domeniul audiovizualului (în prima instanţă şi instanţa de recurs), sunt scutiţi de taxa de stat.

      La rândul lor, conform alin. (1) p. 13) (în redacţia Legii nr.154-XVI din 21.07.05, în vigoare 23.09.05) al aceluiaşi articol din  Legea taxei de stat nr. 1216-XII, autorităţile publice centrale, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, Curtea de Conturi şi organele subordonate lor, finanţate de la bugetul de stat, precum şi autorităţile administraţiei publice locale – la înaintarea acţiunilor şi la contestarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti, în cauzele examinate în procedură de contencios administrativ, indiferent de calitatea lor procesuală.

      Iar conform art. 85 alin. (1) lit. i) CPC, de plata taxei de stat la înaintarea acţiunilor şi contestarea hotărîrilor judecătoreşti sînt scutite autorităţile publice centrale şi locale şi subdiviziunile lor teritoriale.

      Dat fiind faptul că pretenţiile cu privire la plata daunelor materiale şi morale derivă din actul administrativ contestat, reclamantul este scutit de plata taxei de stat atît la înaintarea unor asemenea pretenţii în contenciosul administrativ, cît şi în cazul înaintării unei acţiuni de sine stătătoare în ordinea procedurii de drept comun.(Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30 octombrie 2009).23

      De aceea pentru moment depunerea cererii de chemare în instanţa de contencios administrativ nu este condiţionată de achitarea taxei de stat.

      Potrivit art. 17 alin. (3) al Legii contenciosului administrativ nr.793-XIV, actele administrative cu caracter normativ pot fi atacate oricînd. Astfel, persoana lezată într-un drept al său recunoscut de lege printr-un act administrativ cu caracter normativ poate contesta acest act fără limită de timp, în acest sens dreptul la acţiune pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ este imprescriptibil.

      În ceea ce priveşte dreptul persoanei la contestarea actului cu caracter individual emis de către autoritatea audiovizualului, legislatorul stabileşte un termen de 30 de zile de la data îndeplinirii procedurii administrative prealabile, iar art. 17 alin. (4) al Legii nr. 793-XIV stipulează că acest termen este unul de prescripţie şi începe să curgă din momentul în care se naşte dreptul în sens material, iar neexercitarea dreptului la acţiune în termenul stabilit conduce la stingerea acestui drept.

      Dreptul la acţiune are 2 accepţiuni:  procesual şi material.

      În sens procesual, dreptul la acţiune este dreptul la intentarea acţiunii, iar în sens material – dreptul la satisfacerea ori la admiterea acţiunii.24

      În sens material dreptul la acţiune se naşte din data comunicării răspunsului la cererea prealabilă de către organul emitent sau ierarhic superior sau de la data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri, ori de la data expirării termenului pentru soluţionarea acestor cereri şi se poate exercita în termen de 30 de zile.

      Fiind un termen de prescripţie, termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ poate fi supus suspendării, întreruperii, iar persoana poate fi repusă în termen.

      Potrivit art. 17 alin. (4) al Legii nr.793-XIV, persoana care din motive temeinic justificate a omis termenul de prescripţie poate fi repusă în termen în condiţiile Codului de procedură civilă. Astfel, repunerea în termen se efectuează de către instanţă la cererea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 116 din C.P.C. al Republicii Moldova.25

      Chiar dacă termenul de 30 de zile este un termen special de prescripţie, el nu acoperă toate raporturile ce rezultă din contenciosul administrativ, şi prin lege pot fi stabilite alte termene. În asemenea situaţii se vor aplica termenele stabilite prin legea respectivă.

      Acţiunea privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul expirării termenului de prescripţie numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia. Instanţa nu este în drept să respingă acţiunea pe motiv că a fost omis termenul de prescripţie, invocînd acest motiv din oficiu. Astfel, SRL „P” a depus cerere de chemare în judecată împotriva CA cu privire la contestarea actului administrativ. Prin hotărîrea Curţii de Apel Chişinău din 01 iunie 2005 acţiunea a fost respinsă ca fiind depusă cu omiterea nejustificată a termenului de prescripţie. Prin decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Su­preme de Justiţie din 21 septembrie 2005 a fost admis recursul declarat de SRL „P”, fiind casată hotărîrea primei instanţe, iar pricina restituită primei instanţe spre rejudecare din următoarele considerente. În şedinţa de judecată s-a constatat că acţiunea SRL „P” a fost respinsă de prima instanţă pe motivul omiterii nejustificate a termenului de prescripţie. Totodată, din materialele dosarului rezultă că intimatul, CA, nu a invocat în instanţa de judecată omiterea de către recurent a termenu­lui de prescripţie stipulat la art.17 al Legii contenciosului administrativ.

      Or, conform art. 17 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV, coroborat cu art. 271 Cod civil, acţiunea privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul ex­pirării termenului de prescripţie extinctivă numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia, iar intimatul nu a invocat omiterea nejustificată de recurent a termenului de prescripţie, din care considerente prima instanţa nu a fost în drept, din oficiu, să invoce omiterea termenului menţionat.

(Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 21 septembrie 2005, pronunţată in dosarul nr. 3r-1068/05).26

      Concluzionând putem reţine că la aplicarea art. 17 Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV se vor lua în consideraţie şi prevederile art. 271 Codului civil în ceea ce ţine de respingerea acţiunii în temeiul expirării termenului de prescripţie extinctivă numai la cererea persoanei în a cărei favoarea a curs prescripţia. Instanţa nu poate refuza primirea cererii de chemare în judecată pe motivul omiterii termenului de prescripţie.

      Nu se admite înaintarea acţiunii în instanţă, pînă la expirarea termenului de examinare a cererii prealabile de către autorităţile audiovizualului, sau expirarea termenului de soluţionare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege. În asemenea cazuri instanţa va restitui cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ în baza art. 170, alin. (1), lit. a) CPC. (ţinînd cont de cele expuse putem concluziona că nu se admite adresarea concomitentă cu cererea prealabilă la organul audiovizualului şi cu cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ, în special cînd respectarea procedurii prealabile este obligatorie).

      Conform art. 1 şi art. 18 din Lege, obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl poate constitui şi repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate printr-un act ilegal sau prin nesoluţionarea unei cereri în termenul legal, dacă acţiunea în despăgubiri se va înainta concomitent cu cererea iniţială sau prin înaintarea unei cereri suplimentare, dacă aceasta a fost înaintată ulterior.

      În cazul în care acţiunea în despăgubiri este înaintată după ce, printr-o hotărîre judecătorească, actul administrativ a fost anulat sau modificat sau autoritatea audiovizualului a fost obligată să soluţioneze cererea sau să emită actul administrativ, se înaintează în instanţa de drept comun.

      De asemenea, se va înainta în instanţa de drept comun acţiunea cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ care, ulterior, a fost anulat de către autoritatea emitentă sau ierarhic superioară.

     Acţiunea în repararea prejudiciului material şi moral se prescrie în termen de 3 ani (art. 267 şi art. 1424 din Codul civil).27

     Începerea curgerii termenului de prescripţie se va calcula în conformitate cu art. 17 al Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV, de la:

a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;

b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri;

      Prin prisma conţinutului acestei dispoziţii, în coroborare cu art. 271 CPC, termenul de prescripţie pentru adresare în instanţa de contencios administrativ începe să curgă de la data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau a expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii prealabile (Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 15 august 2007, pronunţată în dosarul nr. 3r-1484/2007).28

c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura prealabilă.

      Spre deosebire de legislaţia noastră, Legea contenciosului administrativ a Românei nr. 554 din 2 decembrie 2004 MO nr. 1154 di 7 decembrie 2004 în art. 11 alin. (1), (2) şi (5) prevede că, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual de către instanţă, se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data primirii răspunsului la plîngerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionarea a cererii;

b) data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii de conciliere, în cazul contractelor administrative.

      Iar pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste acest termen, dar nu mai tîrziu de un an de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni fiind un termen de prescripţie, pe cînd termenul de un an este termenul de decădere.

 Note:

 A se vedea: Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Ion Creangă, Vasile Cobâşneanu, Ghidul cetăţeanului în contencios administrativ, Ed. ULYSSE, Chişinău, 2003, pag. 108.

2 A se vedea: Dumitru Berzoianu, Mariana Oprican, Contencios administrativ, Editura Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002, pag. 42.

3 http://csj.md/content.php?menu=1670&cur_page=120&from=120&lang=5 (accesat la 04.09.2011).

4 A se vedea: Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, Contenciosul administrativ, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2004, pag.  115.

5 A se vedea: Dr. Jeans Mazer-Ladevig, Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doaga, Gheorghe Cretu, Comentariul Legii Contenciosului administrativ, Editura Cartier, Chişinău, 2002, pag. 152.

6 A se vedea: Alexandru Cojuhari, Vasile Creţu, Elena Belei, Alexandru Munteanu, Lilian Darii, Liliana Lavric, Felicia Chifa, Gheorghe Macovei, Drept Procesual Civil Partea Specială, Ed. Tipografia Centrală, Chişinău, 2008, pag. 89-90.

7 http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=0701 (accesat la 24.12.2011).

8 A se vedea: Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu, Diana Iuliana Pasăre, Legea contenciosului administrativ (Legea 544/2004)  cu modificările şi completările la zi, comentariu şi jurisprudenţă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 27

9 A se vedea: Mihai Poalelungi, Valeria Şterbeţ, Vera Macinskaia, Vasile Pascari, Anastasia Pascari, Nicolae Clima, Dumitru Visternicean, Svetlana Novac, Ala Cobăneanu, Eugenia Fistican, Iuliana Oprea, Natalia Moldovanu, Ion Muruianu, Valentin Barbă, Gheorghe Avornic, Gheorghe Chibac, Aurel Băieşu, Sergiu Băieşu, Nicolae Roşea…,  Manualul Judecătorului la examinarea pricinilor civile, Editura CARTIER juridic, Cişinău, 2006, pag.51.

10 A se vedea: Orlov Maria, Curs de Contencios Administrativ, „Editura Elena-VI”, Chişinău, 2009, pag. 132.

11http://cca.md/reports/7 (accesat la 04.11.2011).

12 A se vedea:  Mihai Poalelungi, Vasile Pascari, Dumitru Visternicean, Sergiu Dumitriu, Stela Bleşceaga, Lilian Frunză, Culegere de practică judiciară a Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie(2005-2006)…, Editura CARTIER juridic, Chişinău, 2006,  pag. 346-347.

13 http://csj.md/content.php?menu=1666&cur_page=780&from=780&lang=5 (accesat la 23.09.2011).

14 http://www.csj.md/content.php?menu=1442&lang=5 (accesat la 14.09.2011).

15 http://csj.md/content.php?menu=1666&cur_page=820&from=820&lang=5 (accesat la 23.12.2011).

16  A se vedea: Prisăcaru I. Valentin, Contenciosul administrativ român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998, pag. 495-496.

17 A se vedea: Ducian Cosmin Dragoş, Procedura contenciosului administrativ, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, pag. 4.

18  A se vedea: Ibidem, p.78-82

19 A se vedea: Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, op. cit., pag. 65-66.

20 A se vedea: Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 67-81.

21  A se vedea: Zubco Valeriu, Creangă Ion, Pascari Anastasia, Visternicean Dumitru, Uţică Oleg, Pulbere Ruxanda, Ghidul funcţionarului public în contenciosul administrativ, Ed. Bons Offices, Chişinău, 2005, pag. 66-67.

22  A se vedea: Maria Orlov, op. cit., pag. 128.

23http://csj.md/content.php?menu=1442&cur_page=20&from=20&lang=5 (accesat la 09.09.2011).

24 A se vedea: А. Кожухарь, Право на судебную защиту в исковом производстве, Кишинэу, Изд. Штиинца, 1989, с.27.

25 A se vedea: Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, op. cit., pag. 126.

26 http://csj.md/content.php?menu=1670&cur_page=120&from=120&lang=5 (accesat la 25.06.2011).

27 A se vedea: Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Creţu, op. cit.,  115.

28 A se vedea: Mihai Poalelungi, Vasile Pascari, Dumitru Visternicean, Sergiu Dumitriu, Stela Bleşceaga, Ana Palade, Lenuţa Curcă, Culegere de practică judiciară a Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie(2007), Editura CARTIER juridic,Chişinău, 2008, pag. 622-624.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: