LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Reflecţii asupra teoriei contractului civil


Dorin Cimil, doctor în drept  conferenţiar universitar

Catedra drept civil USM

După perioada imediat următoare adoptării şi implimentării Codului civil al Republicii Moldova instituţia contractului civil n-a devenit o temă de cercetare separată a doctrinarilor moldoveni. Însă, continuă să fie adoptate o serie de norme noi cu referinţă la contracte[i], care necesită o apreciere ştiinţifica şi o aplicare practică adecvată. În sensul art. 2 CC RM legislaţia civilă reglementează obligaţiile contractuale civile, iar în baza unui mecanism construit pe principii de egalitate şi simetrie obligaţională, şi cele locative, familiale, de muncă, de exploatarea a resurselor naturale şi protecţie a mediului înconjurător. Partea componentă a mecanismului de reglementare a relaţiilor patrimoniale, şi nepatrimoniale conexe lor reprezintă noţiunea de contract civil, ce urmează a fi relevantă acestor raporturi atât din punct de vedere formal, cât şi  aplicativ.

Teoria contractului civil s-a dezvoltat pe baza unor instituţii existente anterior adoptării noii legislaţii civile, dar implimentate recent, cum ar fi instituţia antecontractului, contractelor publice, de adeziune, în favoarea unui tert, opţiunii, precum şi implimentării unor construcţii, prelevate din legislaţia internaţionala, cum ar fi promisiunea de a contracta, obligaţia de a contracta, apariţia obligaţiilor în urma negocierilor de încheiere a contractului, varietăţi noi de contracte speciale. Din startul cercetării anatomiei contractului civil trebuie să remarcăm că vechea teorie a contractului, bazată doar pe noţiunile art. art. 43, 157, 158 cod civil redacţia anului 1964, şi anume, contractele reprezintă  “acte săvârşite de cetăţeni şi organizaţii în scopul de a naşte, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii civile” nu mai poate acoperi toate problemele economic-juridice ale vieţii contemporane.

Legislaţia şi doctrina contemporane, bazate pe ideile, principiile şi normele  sistemului de drept continental identifica două criterii de calificare a contractului civil, şi anume acordul de voinţă şi scopul juridic. Ultimul se apreciază ca o direcţionare subiectivă  a acordului de voinţe, şi este totalmente supusă discreţiei parţilor de a produce efecte juridico-civile[ii]. În temeiul acestor criterii de calificare uniformă a contractelor civile,  întelegerea contractuală devine obligatorie între părţi, independent de alţi factori obiectivi, cum ar fi forma pe care o îmbracă înţelegerea, sau transmiterea efectivă a bunului/dreptului în temeiul ei, sau mai ales, recunoaşterea de catre legiuitor a  prezentei cauze în calitate de conţinut al contractului, sancţionat de dreptul pozitiv. Altfel vorbind, construcţia contractului civil este bazată pe principiile consensualismului, percepţie bazată pe reguli morale de a-ţi respcta promisiunea, a fi de bună-credinţă, a respecta interesele celuilalt.

În literatura germană poate fi întâlnită opinia conform căreia contractul este un acord între parteneri de a reglementa raporturile juridice sau un acord de voinţă între două sau mai multe persoane pentru a ajunge la un rezultat juridic[iii]. Această noţiune nu se regăseşte într-un act codificat al statului german, de aceea primeşte o dezvoltare teoretică în doctrină. Ideea încuviinţării acestei noţiuni în circuitul ştiinţific german constă în depăşirea tratării fenomenului juridic de contract doar prin prisma actului juridic civil, care înclina spre formula raportului juridic. Dezvoltând această concepţie a unicităţii contractului şi dorind să remarce deosebiea lui de alte entitaţi conexe, civiliştii ruşi au abordat mai multe noţiuni de contract civil prinre care „contractul – reprezintă o formă aparte a raportului juridic obligaţional, bazată pe voinţa liber exprimată a părţilor, ce constă în aprecierea şi realizarea acţiunilor sale faptice în scopul realizarii consecinţelor juridice în interese personale”[iv]. Incercarea savanţilor civilişti contemporani de  a cerceta contractul prin prisma altor categorii juridice, fără referinţă legală la raportul juridic obligaţional sau apropierea de formatul actului juridic civil nu este o noutate pentru doctrină, dar un mecanism de reglementare, utilizând noţiunea contractului pentru gruparea normelor de drept, ce individualizează anumite categorii de contrate juridico-civile (vânzarea, locaţiunea, antrepriza, mandatul). În acest sens se utilizează noţiunea integrată (complexă) a contratului care include în sine acordul privind apariţia obligaţiei contratuale, forma care imbracă această obligaţie, şi în final, însăşi această obligaţie contractuală până la momentul stingerii ei[v].

Astăzi, contractul este privit drept un acord de voinţă în legislaţia multor state, inclusiv în Republica Moldova, care îl defineşte drept „acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice”. Definiţii asemănătoare se regăsesc şi în Codul Civil al Quebecului (contractul este „un acord de voinţă, în conformitate cu care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe persoane să săvârşească anumite acţiuni”) sau în Regulile generale de Drept Civil ale R.P.Chineze, adoptate în 1986, („un acord care instituie, modifică sau stinge relaţii civile între părţi”).

       Consensualismul este principiul, iar formalismul exceptia anatomiei construcţiei conratuale, iar în materie legală naţională se exprimă prin prevederile art. 679 CC „contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale”. Conform opiniei[vi] prof. L.Pop „prin principiul consensualismului se inţelege că singura condiţie necesară şi suficientă pentru încheierea uni contract este simpla manifestare sau exteriorizare a vointei libere si neviciate a părţilor contractante, voinţele concordante ale părţilor nu este  necesar să îmbrace o formă specială de exteriorizare”. Dar observăm că legea civilă condiţioneaza naşterea raportului contractual nu numai de ajungerea la „simpla manifestare sau exteriorizare a voinţei libere şi neviciate a părţilor contractante”, dar şi de abordarea mutuală a tuturor clauzelor esenţiale. În mod evident, această postcondiţie nu reprezintă un indice al principiului formalismului juridic, deoarece nerespectaea formalităţilor prevăzute de lege, poate lovi contractual de nulitate absolută, iar în cazul când nu se sancţionează de lege cu nulitate absoluta, se antreneaza alte consecinţe juridice, cum ar fi inopozabilitaea fatţă de terţi, sau imposibilitatea probei.

Consecinţa juridică a faptului  neajungerii de către parţi la un acord privind toate clauzele esenţiale ale contractului diferă de consecinţele relatate ale principiului formalismului, şi anume neîncheierea contractului, înseamnă inexistenţa lui în calitate de fapt juridic generator de drepturi şi obligaţii civile. Aşa se face că formarea contractului în concepţia legislaţiei şi jurisprudenţei contemporane, presupune nu numai abordarea acordului de voinţă, dar şi examinarea în fond a elementelor structurale ale contractului, a condiţiilor lui esentiale, necesare pentru valabilitatea juridică a contractului. Implimentarea mecanismului de reglementare prin intermediul clauzelor esenţiale reprezintă o desfaşurare logică şi necesară a procesului juridic de formare legală a contractelor civile, care permite să orientăm părţile la etapa negocierilor, relevând mai faci natura contractului care va fi conceput.

Examinarea teoretică a problemei clauzelor (condiţiilor) esenţiale ale contractului are în spate o anumită istorie, deoarece fiecare codificare a legislaţiei civile îşi propunea inerent desfăşurarea clasificării condiţiilor în esenţiale, neesenţiale şi accesorii sau esenţiale, obişnuite şi complimentare, pentru a puncta importanţa lor în formarea contractului civil. Într-un final, Codul civil al Republicii Moldova acorda prioritate în procesul de formare a valabilităţii contractului numai clauzelor esenţiale, celelalte categorii de clauze sunt menite să continuie conturarea naturii juridice a contratului prin abordarea în primul rând, a obiectului şi cauzei contractului, şi nu sunt nişte categorii infime, dar corespund practicii încheierii contactului civil[vii].

O altă problemă juridică, direct legată de consensualitatea consacrată a contractului civil constă în posibilitatea modelării de către părţi a contractelor reale şi protejarea juridică a acestuia.

Modelul contractual este prescris de legea imperativă şi părţile nu pot forma prin înţelegere un alt mecanism conceptual de formare, executare şi încetare a contractului. De exemplu, donaţia este aceptată de legiuitor în calitate atât de contract consensual, prin faptul adaptării mecanismului liberalitaţiilor contractuale la donaţia natională, şi anume obligarea donatorului să marească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimonial donatarului (art. 827 alin. (1) CC), cât şi modelul real, stabilit în art. 828 CC unde contractul de donaţie se consideră încheiat la momentul transmiterii bunului. Tabloul juridic al existenţei a doua modele de donaţii este compromis de alin. (2) al art. 828 CC, care prevede exprimarea iniţială a acordului donatarului la primirea darului.  Această normă recunoaşte încheierea contractului numai în momentul acceptării darului de către donatar, iar refuzul în acceptarea donaţiei, chiar şi în cazul transmiterii de facto a bunului mobil duce la neincheierea donaţiei şi restituirea bunului în conformitate cu normele îmbogăţirii fără justă cauză. Mecanismul juridic descris , nu susţine caracterul real al donaţiei, ceea ce înseamnă că nu numai notţiunea unui contract civil are însemnătate juridică pentru conturarea caracterului  contractului, dar şi întreg mecanismul de reglementare este conturat astfel ca să menţină această ideologie. Exemplul reglementării donaţiei este relevant pentru a raspunde la întrebarea despre consecinţele juridice ce pot surveni în cazul modelării de către părţi în mod convenţional a contractelor cu machetare legalăa consensuală în contracte reale.

În temeiul principiului libertăţii contratuale, un astfel de model reproiectat are dreptul la viaţă, dar asupra lui vor fi aplicate nu normele speciale ale tipului de contract pe care părţile l-au remodelat, dar prevederile generale ale dreptului contractual obligational.

Libertatea contractuală reprezintă unul din drepturile fundamentale garantate de stat, însă acest drept nu este unul absolut şi nu trebuie să ducă la negarea sau diminuarea altor drepturi şi libertăţi şi poate fi limitată prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţie.

I.A. Pokrovskii evidenţia conţinutul pozitiv şi conţinutul negativ al principiului libertăţii contractuale. Conform opiniei acestuia, din punct de vedere negativ, acest principiu semnifică că nimeni nu poate fi impus să încheie un acord contrar voinţei sale, iar din punct de vedere pozitiv libertatea contractuală desemnează dreptul persoanelor de a încheia contracte cu orice conţinut, cu excepţia celor care contravin legislaţiei[viii].

Toate semnele libertăţii contractuale menţionate mai sus se regăsesc în textul legii (art. 667 CC).

Totodată, alin. (2) al art. 667 CC permite constrângerea de a încheia un contract, sub forma excepţiilor pentru încheierea contractului în cazurile prevăzute de codul civil, de lege sau când reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.

Ce fel de limite există totuşi? Spre exemplu se limitează forma contractului: doar legea soluţionează această problemă, limitând deja la această etapă posibilităţile participanţilor. Un alt exemplu îl constituie legislaţia concurenţională, care conţine un şir întreg de limitări şi interdicţii pentru participanţii la asemenea raporturi juridice.

M.I. Braghinskii consideră că limitarea libertăţii contractuale urmăreşte în final unul din scopurile: protecţia părţii mai slabe, care începe din momentul încheierii contractului şi se încheie odată cu executarea acestuia; apărarea intereselor creditorului, prejudicierea cărora poate avea repercusiuni nefaste asupra circuitului civil; protecţia intereselor statului care reflectă în mod indisolubil interesele societăţii[ix].

În codurile civile german, italian, elveţian sau austriac a fost reglementată posibilitatea declarării contractului ca fiind nul dacă una din părţi obţinea beneficii necorespunzătoare ca urmare a folosirii stării de necesitate sau lipsei de experienţă a celeilalte părţi. La fel, conform codului civil japonez, debitorul poate cere declararea nulităţii contractului dacă va demonstra că creditorul ştia la momentul încheierii contractului că obligaţia contractuală îl va prejudicia pe debitor. În aceeaşi ordine de idei, în Franţa şi Germani este stabilită o limită care nu poate fi depăşită pentru chiria imobilelor.

Astfel, excepţiile pot fi grupate în două categorii: limitări obiective, adică prevăzute în codul civil sau alte acte normative şi limitări subiective, asumate de partea contractantă benevol în temeiul exercitării drepturilor sale.

Cel mai elocvent exemplu de obligare a unei părţi la încheierea contractului serveşte art. 669 CC, care prevede obligaţia de a contracta pentru partea care deţine o poziţie dominantă pe piaţă. Această obligaţie poate fi surmontată doar în cazul în care există motive întemeiate pentru a refuza oferta. Prevederea legală invocată este menită să evite instituirea regulilor discriminatorii de către o parte faţă de altele.

Literatura de specialitate discută evidenţierea caracterului real al contractului în cazul când acceptarea ofertei ce rezultă dintr-un contract de vânzare-cumparare  este exprimată prin acţiuni concludente din partea vânzatorului de livrarea a mărfii către compărătorul, care a lansat oferta. Autorii ce dezbat problema în cauză, pun semnul egal între  acţiunile concludente de transmitere a bunului, săvârşite de către acceptant şi acţiunile părţilor contractante ce duc la încheierea uni contract real.

În mod firesc, acţiunile concludente de transmitere a bunului, săvârşite de către acceptantul ofertei, constituie acţiuni de executare a contractului consensual, adică a obligaţiei sale subiective, şi nicidecum momentul de încheiere a contractului real. Această idee ne este sugerată şi de prevederile art. 687 alin. (2) CC care stipulează următoarele „dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul prin savârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce efecte din momentul săvârşirii acţiunior”.

Un alt caracter juridic al contractului civil, prelevat din literatura juridică contemporană[x] reprezintă integritatea contractului, caracter legat de natura sistemică a contractului civil şi bazată pe interdependenţa juridică a întregului şi a parţilor componente ale contractului. Integritatea organică a contractului este relevantă în cazul stabilirii coraportului dintre notiunile ca fapte juridice, acte juridice civile, raporturi juridice şi contracte civile. Daca într-un raport juridic, stabilit între părţi persistă mai multe acte juridice civile, iar între ele există legăturăa juridică, acest lucru nu înseamnă ca suma lor formează un contract civil. La fel, orice contract civil generează mai multe oblgaţii civile în funcţie de natura şi esenţa înţelegerii, precum şi a scopului urmărit. Acest lucru, nu înseamna că categoria de obligaţie civilă urmează a fi asimilată integral de categoria de contract şi invers. În acest cotext de idei, poate fi supusă criticii şi tendinţa unor autori de a examina esenţa contractual civil prin prisma raportului juridic civil. Ultimele studii academice în domeniul reglementării contractuale  susţin ideea că categoria raport juridic civil nu poate fi utilizată pentru explicarea esenţei contractului civil, deoarece, contractul reprezintă în sine un mecanism de reglemetare a activităţii subiecţilor, pe când raportul juridic nu îndeplineşte această funcţie. Recunoaşterea contractului în calitate de raport juridic civil l-ar lipsi de facultatea regulatorie al contractului, pe când pierderea acestui potenţial ar însemna cedarea acestei funcţii.

Fiecare noţiune din acest şir de categorii nu poate explica esenţa noţiunii de contract civil, iar privită aparte, fiecare din acestea, n-o poate substitui, deoarece nu corespund întru totul modului de formare, structurii lăuntrice, precum şi efectelor juridice produse.

Efectul relativ al contactului civil urmeaza a fi concretizat, tinind cont de unele reguli, si anume:

Contractul produce efecte obligatorii între părţi şi nu produce efecte faţă de terţi. În cazul când menţionăm că contractul produce efecte doar între părţile contractante, atunci lăsăm în afară categoria succesorilor, fie universali sau cu titlu particular[xi]. De asemenea, menţionează autorul citat, ca în cazul acţiunilor directe, există anumiţi creditori, care terţi fiind, vor putea beneficia de efectele unor contracte. Astfel, ne raliem la poziţia expusă că contractele produc anumite efecte şi faţă de terţi. Soluţia propusă de codul civil naţional în acest sens constă în prevederile alin. (2) art. 668 “contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel”.

Analiza conractului de sorginte civilă urmează a fi facută şi prin prisma comparării lui cu contractele de drept public denumite contracte nenormative – contracte ce reglementează relaţiile, apărute în urma realizarii normelor de drept cu privire la organizarea şi exercitarea puterii publice (între subiecţii publici), cu privire la realizarea anumitor drepturi şi obligaţii juridico-publice a subiectului de drept privat în raport cu subiecţii de drept public[xii]. Deosebirea de bază dintre contractele nenormative, adica cele de drept public de cele de drept privat constă în conturarea obiectului contractului şi caracterul raporturilor dintre subiecţii contractanţi:

–         Primele sunt menite sa perfecteze problemele de organizare şi exercitare a puterii publice, realizarii drepturilor şi obligatiilor publice, iar cea dea doua categorie reglementării drepturilor şi obligaţiilor civile.

–         Relaţiile între părţile contractului de drept public se bazeaza total sau parţial pe vertical puterii administrative (publice), pe când raporturile ce rezultă dintr-un contract de drept privat se construiesc pe platformă egală, voinţa autonomă şi autonomie patrimonială.

Contractele nenormative de drept public incheiate cu subiecti privati se deosebesc de contractele de drept privat prin caracterul  drepturilor si obligatiilor ce rezulta din acestea. Obiectul contractelor de drept public formeaza drepturilor si obligatiilor subiectului privat , care nu rezulta din liberul consimtamint exprimat al partilor, dar din textul legii.

Contractele de drept privat între subiecţii de drept public şi cei de drept privat dimpotrivă, nu sunt bazate pe careva obligaţii legale ale subiectului de drept privat, iar raporturile dintre  subiecţii de drept public şi cei de drept privat se stabilesc pe baze juridico-civile: egalitate, autonomie de voinţă, autonomie şi răspundere patrimoniala. Astfel, subiectul de drept privat participă benevol in cadrul raporturilor de vinzare a mărfurilor, prestare a serviciilor, executare de lucrări în folosul subiectului public, aceasta participare nu este conditionată de careva obligaţie publică, iar decizia de a participa sau nu la astfel de relatii îi aparţine.

În cazul încheierii contractului cu un subiect de drept public diferenţa de încheierea unui contract între subiecţi de drept privat constă în faptul că condiţiile ofertei de a contracta nu sunt stabilite de acest subiect, adică prerogativa modelării ofertei din partea subiectului de drept public lipseşte, oferta în linii mari este determinată de prevederile legale. Statutul juridic special al subiectului de drept public este caracterizat de acest regim juridic, iar contragentul său, subiectul de drept privat are libertatea de a contracta în aceste condiţii, sau a refuza condiţiile propuse.  În astfel de condiţii, caracterul relaţiilor dintre subiecţii de drept public şi cei de drept privat în cadrul raporturilor de vânzare a mărfurilor, prestare a serviciilor, executare de lucrari în folosul subiectului public  ramâne de natura juridico-civila. Ideea in cauza este sustinută şi dezvoltată de civilişti[xiii] în detrimentul teoriei “contractului administrativ”, susţinută de tabara oponentă a administrativiştilor.

Flexibiliatea raportului contractual civil, bazată pe principiul libertăţii contractuale, permite dezvoltarea relatiilor conexe, cum ar fi contractele de muncă atipice[xiv], precum şi contractele ce stau la frontiera dintre  dreptul civil şi dreptul muncii. Contractele de punere la dispoziţie încheiate între agentul de muncă temporară şi utilizatorul generează obligaţii civile, cu toate că obiectul contractului formează punerea la dispoziţia utilizatorului a unor salariaţi temporari pentru prestarea anumitor munci. Utilizatorul se află într-o dublă postură juridică, şi anume beneficiarul serviciului oferit de agenţie  de punere la dispoziţie a salariaţilor şi calitatea de angajator pentru salariaţii temporari.  Pentru realizarea acestor atribuţii suntem de acord cu opinia dr. Nicolae Sadovei, expusa în lucrarea citată mai sus, precum că utilizatorul trebuie sa posede atât capacitate juridică civilă, cât şi capacitate juridică de muncă. Problema juridică care se intrezareşte în acest raport triunghiular, constă în coexistenţa într-un singur contract a elementelor contractelor numite civile şi de muncă. Cu siguranţă că asemenea contracte au dreptul la viaţă, iar cercetarea lor ştiinţifică abia s-a derulat în lucrările civiliştilor contemporani[xv]. Primele concluzii din cadrul acestor cercetări se axează pe soluţionarea problemelor de ordin juridico-civil, dar fară atentarea la principiul protejării drepturilor şi intereselor fundamentale ale salariaţilor, antrenati în aceste raporturi specifice.

Luând ca bază semnele calificative ale contractului civil, şi anume manifestarea reciprocă a voinţei de a fi legaţi prin contract, precum şi directionarea  voinţei pentru producerea anumitor efecte civile, legislaţia civilă a contracarat “teoria contractului de succesiune”, potrivit careia legatul n-ar fi decât o ofertă care trebuie acceptată de către legatar pentru a se produce efectul translativ. Conform prevederilor art. 675 CC „Contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra cotei-părţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă”. Transmsiunea succesorală are loc la moartea testatorului, iar acceptarea retroactivă până la aceiasi dată, ar fi o ficţiune juridică, destinată evitării succsesiunilor vacante[xvi]. Potrivit art. 1449 CC „… testatorul dispune cu titlu gratuit…” , ceea ce înseamnă că drepturile şi obligaţiile se transmit în temeiul voinţei sale unilaterale, iar legatul în temeiul art. 1487 CC poate fi şi translativ de proprietate, de rând cu succesiunea legală sau contractul. Deci, “teoria contractului de succesiune” este speculativă şi în contracdicţie cu prevederile legale.

Antecontractul este în esenţă un contract civil, el se supune plenar regulilor de fond al contractelor, ceea ce înseamnă că cade sub incidenţa normelor dreptului contractual, stabilite de legislaţia civilă. Prin urmare, antecontractul poate fi încheiat în formă unui contract unic, la fel şi prin intermediului ofertei şi acceptării. Antecontractul urmează să conţină condiţiile esenţiale pentru a fi marcată valabilitatea lui juridică[xvii].   Reglementările juridice uniforme în domeniul contractelor speciale denotă faptul că sunt recunoscute şi promisiunile unilaterale de a contracta, în special în art. 830 Cod civil „pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea donaţiei dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere formă autentică”, precum şi art.849 Cod civil “pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială”. Urmează să menţionăm, că promisiunea unilaterală sau exteriorizarea voinţei unilaterale a unei presoane, executarea căreia este garantată de lege reprezintă formula clasică a contractului în dreptul englez[xviii].

          Deseori în cadrul reglementărilor contractuale, legea operează şi cu noţiuni privind dovada încheierii contractului. În cadrul vânzărilor de mărfuri  dovada incheierii contractului sau proba raportului contratual poate servi bonul de casă, factura fiscală, actul de primire-predare a bunurilor, în special a celor imobile, actele ce atesta dreptul la deservirea garantată de lege a bunului: în cadrul raporturilor  împrumutului – recipisa de primire sau restituire a banilor sau bunurilor: în cadrul locaţiunii la fel pot exista înscrisuri ce atestă existenţa raportului contratual, în special  actele de primire-predare în folosinţă a bunurilor, chitante de plata pentru folosirea bunului: in raporturile de antrepriza si prestari servicii cu titlu oneros devizele de cheltuieli, iar în cadrul reglementării transporturilor este expres specificat în art. 986 CC „contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează) printr-un bilet (titlu de calatorie)”, iar la capitolul transportarii de bunuri, legea indică prin prevederile art. 994 CC „contractul de transport este constatat printr-o scrisoare de trăsură (conosament sau alt document echivalent)”. Mai mut ca atât, legea reglementează şi procedura de perfectare a documentelor, constatatoare a raportului contractual (art. art. 995, 996, 999, 1000) şi marchează legal alte caracteristici juridice ale documentului – scrisoare de trăsură, şi anume, proba încheierii şi a cuprinsului contractului, dovada preluarii marfurilor de către cărăuş. Din punctul de vedere al legislaţiei în vigoare documentele sau înscrisurile indicate mai sus au relevanţă juridică în privinţa dovedirii existenţei raportului obligaţional, ceea ce înseamnă că numai perfectarea şi prezenţa lor poate dovedi existenţa contractului încheiat între părţi. Alte categorii de documente (înscrisuri) n-au valoare juridică de atestare a raportului contractual, dar numai pot proba careva circumstanţe ale acestui raport.

Este important să nu asimilăm în cadrul percepţiei practice a raportului contratual entitatea juridică de contract civil cu documentul de perfectatre al acestuia, stabilit de lege sau de către părţi, deoarece  între actele ce atestă acelaşi raporturi contratuale pot exista divergenţe de condiţii , poate exista concurenţa obligaţiilor ce rezultă din ele, iar conform alin. (1) art. 668 CC „contractul incheiat legal obligă parţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezulta din natura lui în conformitate cu legea, uzanţele sau cu principiile echitaţii”. Continuarea gindului normei citate ar fi concluzia că esenţa şi natura contractului este determinată nu numai de stipulaţia expres fixată de parţile contractante în document, dar şi de alţi factori, cum ar fi legea, uzanţele şi alte principii ce stau la baza legislaţiei civile în general, şi dreptului contractual în special. Este contrar logicii juridice şi contrar teoriei contratului civil, atunci când instanţele de judecată examineaza cauzele civile privind nulitatea contractelor civile, declara nulitatea totală sau partială a documentului (actului materializator al raportului contractului),  în speţă, a facturii fiscale, a contului de plată pentru servicii sau marfă, sau a unor scrisori prin care se transmite un bun. Deseori, instanţele de judecată examinează cereri privind stabilirea valabilităţii contractului pe motiv că nu există un document scris, semnat de ambele părţi, din care ar reieşi clar natura juridică a contractului. Rolul instanţelor de judecată în  cazurile când examinează asemenea cereri de chemare în judecată, constă în stabilirea faptului dacă contractul a fost încheiat, dacă nu, la cererea părţii declară contractul neîncheiat. După soluţionarea problemei despre valabilitatea sau nulitatea actului juridic civil, judecatorul  urmează sa cerceteze acordul de voinţă a părţilor şi valoarea sa juridică, pentru a stabili dacă acest acord juridic este generator de efecte juridice. Ulterior se parcurge la stabilirea categoriei generale căreia îi poate fi ataşat contractul dat prin elementele sale principale. La această etapă părţile, sau eventual instanţa de judecată, pot opera cu noţiunea cunoscută de calificare a contractelor civile, care reprezintă un procedeu ajutător calificării pentru a determina formula juridică generală a regimului juridic, şi anume a contractelor sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu gratuit sau oneros, comutativ sau aliatoriu, liberal sau dezinteresat ş.a. La această etapă se apreciază numai elemente calificative de bază care determină esenţa şi natura juridică a raporturilor contractuale. Următorul pas înfăptuit de judecător presupune stabilirea speciei juridice a contractului prin reliefarea unor norme speciale de fond sau procedurale, care sunt sau nu sunt de ordine publică, după caz: vînzare-cumpărare de drept civil sau comercială.

Dacă facem o retrospectivă asupra contractului privit ca document, trebuie să menţionăm că evoluţia acestuia a cunoscut o pantă ascendentă începând cu secolele XIII-XIV în Anglia, unde pe fundalul tendinţei de formalizare a acordurilor s-a constituit obligaţia imperativă de a materializa acordul într-o formă scrisă confirmată printr-o ştampilă. Ca răspuns la extinderea protecţiei Curţii cancelarului şi asupra contractelor neformale, în instanţele de drept comun s-a format o concepţie nouă în privinţa cauzelor referitoare la contractele neîncheiate în formă scrisă şi cu ştampilă. Această concepţie a devenit doctrina acţiunilor ce reies din cauzarea prejudiciului (trespass), care a început a fi aplicată la sfârşitul sec. XIV acţiunilor privind neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor[xix]. Treptat, a devenit o normă a dreptului comun echivalarea îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale cu o modalitate de cauzare a prejudiciului ilicit. În dreptul englez elementul esenţial al contractului, care este echivalent după conţinut cu noţiunea de cauză în dreptul continental este “contraprestaţia”, adică „consideration”. Contraprestatia reprezinta în esenţă acel beneficiu, prestat de catre creditor persoanei debitorului, sau un eventual prejudiciu, cauzat de către debitor – creditorului. În ambele cazuri, contraprestaţia – reprezintă acţiune sau omisiune, ce poartă un caracter material.

Înţelesul modern al contractelor în dreptul englez este bazat pe ideea de încredere (reliance) în cadrul afacerilor economice, iar formarea contractual este determinată de ceea ce au făcut (realizat) părţile[xx], dar nu de aceea ce au gândit ele, părţile nu pot face referinţă la nişte intenţii ipotetice, dar la nişte acte obiectiv sesizabile.

Dreptul american contemporan priveşte contractul prin prisma schimbului economic şi caracterul “relaţional” al contractului. Caracterul relaţional este marcat de forţa contractului, şi anume contracte de “micro-economie” ce stabilesc relaţii decit între părţi, nu necesită negocieri prealabile iar efectele sale sunt instantanee. Cel mai banal exemplu, ar fi vânzarea pentru consum a mărfurilor. Contractele de “macro-economie”, dimpotrivă poseda o rezonanţă economică şi socială sporită,  este precedat de negocieri, încheiat pe o perioadă lungă şi este renegociabil.

Cerinţele referitoare la forma sau înregistrarea contractelor, precum şi regulile de nevalabilitate a contractelor, majoritatea dintre care sunt o reflectare a limitării publice a libertăţii individuale, sunt strâns corelate şi se conţin într-un număr mare de norme juridice.

Condiţiile generale faţă de forma contractului stabilesc forma pe care trebuie să o îmbrace acordul de voinţă pentru a putea fi recunoscut de către puterea publică, indiferent de voinţa părţilor. În acest fel, chiar dacă înregistrarea contractului are loc după atingerea acordului în privinţa clauzelor contractuale, neefectuarea acesteia va duce la considerarea acestuia nul din punct de vedere a autorităţii publice şi va lipsi părţile de posibilitatea apărării în instanţă.

Nulitatea contractelor pentru nerespectarea formei survine doar în cazurile expres prevăzute de legislaţie.

Ca şi orice act juridic civil contractul conţine o serie de funcţii, pe care acesta le priveşte ca metode de influenţă asupra raporturilor sociale.

Funcţia iniţiatoare, constă în faptul că contractul reprezintă un act de manifestare a iniţiativei şi de realizare a dispoziţiei părţilor contractuale.

Funcţia de coordonare, la rândul său, semnifică instituirea unei conduite prin intermediul contractului, prin corelarea intereselor, scopurilor, tipurilor şi formelor de interacţiune a persoanelor care nu se află în poziţii de subordonare.

Funcţia de informare, constă în fixarea exactă a voinţei persoanelor care au convenit asupra condiţiilor contractului.

Funcţia de garantare reprezintă posibilitatea aplicării sistemului măsurilor asigurătorii în scopul stimulării executării corespunzătoare a contractului (gaj, arvună etc.).

Funcţia de apărare este menită să asigure executarea tuturor condiţiilor contractului şi poate îmbrăca forma executării silite, atragerea la răspundere etc.

În aceeaşi ordine de idei, majoritatea autorilor contemporani consideră funcţia regulatorie drept cea mai importantă funcţie a contractului civil. M. I. Braghinskii menţionează[xxi] că funcţia regulatorie a contractului îl apropie de lege şi actele normative, deoarece contractul civil se deosebeşte de norma de drept în principal prin două diferenţe majore: prima se referă la apariţia regulilor de conduită: contractul exprimă voinţa părţilor, iar actul — voinţa organului emitent; a doua face distincţie între limitele aplicabilităţii regulilor de conduită: în cazul contractului acestea acţionează doar asupra părţilor contractante (contractul poate institui şi pentru terţe persoane drepturi, însă nici într-un caz obligaţii), iar actul normativ naşte obligaţii comune pentru toţi. Având în vedere apropierea dintre contract şi lege (şi alte acte normative), precum şi diferenţele nesemnificative din punctul nostru de vedere dintre acestea ne permit să afirmăm că contractul civil se diferenţiază de lege doar prin faptul că se referă la un alt nivel de reglementare a relaţiilor civile (după numărul de subiecte, forma de manifestare a voinţei acestora etc.), dar, fără îndoială, îndeplineşte un rol central în reglementarea relaţiilor economice în societate, şi nu poate fi substituit sub nici o formă cu acte normative, indiferent de numărul acestora.

Esenţa contractului este determinată de influenţa sa colosală exercitată asupra relaţiilor sociale. Multitudinea funcţiilor enumerate ne permite să constatăm că contractul reprezintă:

a)     izvorul iniţiativei, care reflectă scopurile şi perspectivele participanţilor (creatorilor) săi;

b)    un program, în temeiul căruia se coordonează acţiunile volitive ale părţilor;

c)     o resursa informaţionala care alimentează constant acţiunile părţilor;

d)    determinantul scopului, care îl fixează din punct de vedere juridic;

e)     garantul protecţiei intereselor legale ale participanţilor[xxii].

Având în vedere cele spuse, putem defini contractul drept un regulator, organizator şi coordonator liber al relaţiilor echivalente oneroase, care are drept scop atingerea unui rezultat şi posibilitatea de aplicare a influenţei statale sau organizaţionale.


[i] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-41 din 24 februarie 2012, art.115.

[ii] Бекленищева И.В. Гражданско-правовой договор: классическая традиция и современные тенденции: М, 2006, p.58.

[iii] Щенникова Л.В. О договорном праве, его перспективах и конструкции гражданско-правового  договора./ Закондательство, №5, 2003, p.19-20.

[iv] Гольцов В.Б.  О понятии договора в гражданском праве./ Правоведение, 2005, p.52.

[v] Фэрнсфорт, Мозолин В.П. Договорное право США и СССР. Москва, 1988, p.174.

[vi] Pop, Liviu. Tratat de drept civil: Obligaţiile. Vol.2: Contractul.-Bucureşti: Universul juridic, 2009, p.389.

[vii] Гражданское право: актуальные проблемы теории и практики/ под общ. ред. В.А.Белова, М, 2009, p.417.

[viii] Покровский И.А. Основные проблемы гражданского права.М., Статут, 1998, p.248.

[ix] Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга первая. Общие положения.-М., Статут, 1999, р.180.

[x] Пугинский Б.И. Теория и практика договорного регулирования. М, 2008, p.7.

[xi] Circa Adrian. Relativitatea efecteor conventiilor. Bucuresti, 2009, p.77.

[xii] Договор в публичном праве: сборник науч. ст./ под. ред. Е.В. Гриценко, Е.Г. Бабелюк. – М., 2009, p.61.

[xiii] Dorin Cimil. Critici aduse teoriei contractului administrativ./ Revista Nationala de Drept nr.10-12., 2009, p.84-85.

[xiv] Nicolae Sadovei. Dihotomia raportului juridic de munca: Studiu monografic.- Chisinau, 2011, p.130-139.

[xv] Cделки:  проблемы теории и практики. Сборник статей/ Рук. авт. кол. и отв. Ред. М. А. Рожкова.// Конструкция смешанного договора в гражданском (частном) праве. Авт. Огородов Д.В. и Челышев М.Ю., М, 2008, стр.343.

[xvi] Avram Marieta. Actul unilateral in dreptul privat.- Bucuresti, 206, p.198.

[xvii] Dorin Cimil. Antecontractul./ Revista Nationala de Drept nr.9., 2011, p.4

[xviii] Кулагин М.И. Избраные труды.М, Статут (В серии «классика российской цивилистики»), 1997, p.258.

[xix] Осипенко К.О История развития договорного права в английском частном праве:ocновные тенденции.// Закондательство, №11, 2011, p.81-87.

[xx] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligaţiile  trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.223.

[xxi] Брагинский М.И., Витрянский. Op.cit.р.48.

[xxii] Щенникова Л.В. Op.cit.p.20

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: