LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

ANALIZA TEORETICĂ A ABORDĂRILOR PRACTICII JUDICIARE PRIVIND EFECTELE NULITĂȚII ÎN CADRUL GRUPURILOR DE CONTRACTE


Dorin CIMIL

Doctor în drept, conf.univ.

Catedra Drept Civil, Facultatea de Drept, USM

Obiectul cercetării științifice al prezentului articol se restrânge la câteva pasaje ale practicii judiciare ce se referă la efectul nulității actului juridic inițial dintr-un grup de contracte şi efectele produse asupra actului juridic următor ,expuse în Hotărârea Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la aplicarea de către instanțele de judecata a legislației ce reglementează nulitatea actului juridic civil.

“În ceea ce privește răsfrângerea efectelor nulității actului juridic faţă de terți, se va reţine că anularea actului juridic inițial atrage şi anularea actului juridic următor, datorita legăturii lor reciproce”.

Legăturile reciproce dintre contracte se exprimă prin formula grupului de contracte sau lanţului de contracte, care reprezintă o unitate omogenă de contracte care au în comun acelaşi obiect al prestaţiilor, sau având o structură diferită a contractelor, au „obligaţii caracteristice”. Efectele conjugate a mai multor contracte oferă posibilitatea de a înfrânge limitele puse de regula relativităţii convenţiei cu un dublu beneficiu: 1) extinderea câmpului de aplicare a acţiunii directe dincolo de cazurile expres prevăzute de lege şi 2) angajarea răspunderii contractuale a unei părţi a contractului faţă de un terţ, legat de primul contract printr-o convenţie distinctă[1].

Abordarea teoretică a grupului de contracte pe acest palier vine să ancoreze în circuitul ştiinţific conceptele despre asimilarea terţilor cu statutul juridic rezervat părţilor, extinderea răspunderii contractuale şi la alte persoane decât părţile contractante, şi sprijinirea principiului pacta sunt servanda exclusiv pe litera legii.

În cazul în care jurisprudenţa naţională sancţionează la nivel de hotărâre explicativă a practicii judiciare ,, răsfrângerea efectelor nulității actului juridic fata de terți, se va retine ca anularea actului juridic inițial atrage si anularea actului juridic următor, datorita legăturii lor reciproce,, , trebuie menţionat că teoria grupului de contracte este recunoscută,  şi atunci, urmează să fie abordată mai întâi la nivel teoretic şi mai apoi, la nivelul implementării practice, oportunitatea celor două paliere indicate mai sus. În cazul grupării de contracte, exista mai multe contracte distincte. Însa pot exista situații, cu referința la donația cu sarcina, unde pot apărea dubii asupra existenții unui contract complex unic sau a unei grupări de contracte unice. Soluția practică a determinării categoriei acestor contracte poate fi făcută prin intermediul calificării distributive pentru grupurile de contracte şi calificarea exclusivă – pentru contractele complexe. Efectele calificării diferă în funcţie daca suntem în prezenţa unui contract independent sau contracte interdependente. Calificarea exclusivă presupune existenţa unei singure naturi juridice a contractului complex, fie împrumutată de la componenţa de baza a entității, sau, o natură juridică nouă, distinctă de componentele sale. Calificarea distributivă dimpotrivă se reduce la existenta mai multor matrice contractual, proprii fiecărui contract, parte component a grupului de contracte.

Pentru distingerea practica a contractelor independente si interdependente doctrina[2] a elaborat un sir de situații, aplicabile acestei metodologii.

–       În absenţa indicației exprese a subordonării contractelor unul faţă de celălalt;

–       Existenţa unei clauze distincte pentru fiecare dintre contractele invocate;

–       În cazul substituirii unui contract cu altul, în lipsa de stipulație contrară, contractul reînnoit se consideră a fi independent de contractual precedent;

–       Încheierea de care aceiași persoană a două contracte, dar în calităţi juridice diferite unul în calitate de mandatar, iar celălalt în calitate de comisionar;

–       Existenţa unor durate diferite pentru fiecare din cele trei contracte încheiate succesiv între aceleași părți şi având același obiect;

–       Existenţa unor dispoziții proprii în fiecare contract impune calificarea lor separată.

Fiecare contract este independent de celălalt, până nu se face dovada legăturii lor intime, astfel încât existenţa unuia este subordonată realizării celuilalt.

Dacă persoanele contractante nu s-au exprimat cu claritate asupra calificării lor, atunci instanța de judecată poate opta în favoarea interdependenţei lor, în formula accesorialităţii unuia faţă de altul sau coeziunii prin unitatea cauzei sau prin cauza lor comună. Instanța de judecata, pentru a ajunge la asemenea concluzie, trebuie sa analizeze circumstanțele încheierii contractelor, precum şi convingerea părților că acestea sunt indisociabile.

Interdependenţa contractelor are drept consecință că soarta contractelor este legată de soarta celuilalt. Un exemplu de legătură interdependentă este oferit de construcţia contractul de creditare şi vânzare-cumpărare, prevăzut de art. 591 al Codului civil care reglementează:

 „Contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdependent) când creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate economică mai ales atunci când cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau la încheierea contractului de creditare, de colaborarea vânzătorului. Într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea creditului în măsura în care excepţiile decurgând din contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar îndreptăţi la refuzul prestaţiei faţă de vânzător.”

Legiuitorul  nostru implementează în circuitul juridic noțiuni necuprinse de teoria actului juridic civil, precum şi în teoria contractului civil, un act unit (interdependent) credit  destinat finanţării preţului de cumpărare, contracte ca o unitate economică, de aceea este necesară evaluarea științifică a acestor termeni şi repercusiunile juridice ce pot sa se producă în caz de ruptură a acestei interdependenţe contractuale. Comentatorii codului civil[3] evidențiază numai una din aceste particularităţi ce reiese din unitatea economică legal prescrisă, şi anume “invocarea faţă de creditor a acelor excepții pe care, în cazul în care aceste contracte nu ar constitui un act unit, el nu le-ar putea invoca”.

Unitatea economică nu reprezintă o construcție juridică şi de aceea, legătura dintre cele două contracte urmează să fie prescrisă de lege în sensul dacă neîncheierea, nulitatea sau rezoluțiunea unuia antrenează dispariția celuilalt. În calitate de exemplu al reglementării exprese în acest domeniu putem menţiona Legile relative ale Republicii Franceze din 10 ianuarie 1978 şi din 13 iulie 1979 despre informare şi protecţia consumatorului în materie de credit, numite altfel “Legile Scrivener I si II”, care fac din contractul de credit mobiliar un prealabil al contractului principal, numai după ce a acceptat oferta împrumutătorului, comparatorul poate sa se angajeze definitiv intr-un contract principal…”[4]. Dreptul de invocare faţă de creditor a acelor excepții  pe care debitorul nu le-ar putea invoca în cazul în care aceste contracte nu ar constitui un act unit, nu poate constitui o baza legală de condiţionare a nulităţii vânzării din aceste contracte unite de nulitatea primului, adică a împrumutului. Argumentul ar fi acela, că în lipsa unor prevederi contrare nu există interdependenţă juridică între împrumut şi cumpărare pe care el este destinat s-o finanţeze.

În acelaşi context, putem evidenția şi efectele constructive ale interdependenţei contractelor, care n-au fost abordate de jurisprudența naţională, şi anume,

–       Validarea unui contract pentru că este legat de un altul;

–       Determinarea obligațiilor uneia dintre părţile contractante în funcție de obligațiile stipulate în contractual principal;

–       Deschiderea unei acțiuni directe în beneficiul unei din părţile unui contract contra părţii dintr-un alt contract;

–       Aplicarea obligațiilor dintr-un contract subordonat la regulile contractului dominant;

–       Posibilitatea pentru partea legata de doi contractanți diferiți  de a opune altuia, pentru respingerea cererii de despăgubire, neexecutarea unui alt contract;

–       Suspendarea rezilierii sau a reînnoirii anumitor contracte, care formează împreună cu altele un tot omogen si indisociabil.

Vânzarea comercială, care implică circulația mărfurilor este precedată şi urmată de alte vânzări. Vânzătorul deţine bunul vândut de la un autor, care la primit, el însuşi, de la altul şi cumpărătorul îl revinde unui subdobânditor. În acest cadru, persistă problema repercusiunii rezoluțiunii sau nulității unei vânzări asupra întreg lanţului de contracte.

 Jurisprudenţa şi doctrina internaţionala, în special cea franceză[5], consideră ca calificarea ca ,,grup de contracte,, nu este proprie reţelelor de vânzare, dar este o categorie a teoriei generale a contractelor şi problema divizibilităţii contractelor în cadrul grupului urmează a fi tratata de la caz la caz. Indivizibilitatea între contracte în calitate de legătură intimă urmează sa fie probată de partea care se prevalează de ea şi , în cele mai dese cazuri, se sprijină pe prevederile legislaţiei consumatorilor. Indivizibilitatea stipulată de părţi, deseori una în detrimentul celeilalte, nu urmează a fi susţinuta de instanţele de judecată şi judecătorul urmează să nu ţină cont de ea în cadrul stabilirii răspunderii între membrii grupului.

În situaţia când membrii grupului de contracte nu au tratat unii cu alţii se aprecia iniţial existent răspunderii contractuale, situaţie ce n-a rezistat aprecierilor Plenului Curţii de Casaţie franceze, care a condamnat în general aceasta abordare, lăsând-o valabilă doar pentru reţelele de contracte ce cuprind un contract translativ, unde acţiunile în garanţie contra co-contractanţilor au un caracter contractual.

Sancţiunea aplicată acestor acte iniţiale lasă fără fundaţie actele ulterioare, iar efectele sancţiunii se transmit în mod natural către actele juridice ulterioare. Invalidarea tuturor actelor civile subsecvente actului juridic anulat nu reprezintă o soluţie pentru complexitatea  lumii reale, deoarece actele subsecvente sunt  uneori izolate de contaminarea indusă de actul principal[6].

“Astfel, alt efect al nulităţii actului juridic este (sau poate fi) anularea actului juridic subsecvent ca urmare a anularii actului juridic inițial”.

Excepție de la aceasta regulă poate avea loc doar în cazurile stipulate de lege (spre exemplu, art. 331, 375 Cod civil).

Codul civil mai stabilește ca „partea si terții de bună-credința au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul”.

Până la urmă, nulitatea actului juridic civil, în speţă a contractului civil, reprezintă o politică legislativă şi una jurisdicţională, care urmează să se bazeze pe anumite repere legale:

–       Legea favorizează consolidarea actului juridic defect, încercând să evite nulitatea,

–       Descurajarea realizării neregulilor, prin indicarea perspectivei cocontractanților de a se refuza de la încheierea actelor juridice civile pe care a priori, știu că urmează să fie anulate,

–       Favorizarea persoanei care cere nulitatea să aibă un alt interes, decât desființarea actului juridic,

–       Stabilirea coraportului dintre variabilitatea forței nulității şi importanţa regulii violate,

–       Prezenţa altor mecanisme juridice, care ar asigura eficacitatea regulii imperative, decât pronunțarea nulității (sancțiuni penale legale, conversia prin reducțiune ş.a)[7].

Judecătorul care examinează cererea privind constatarea nulității, chiar dacă este juridic obligat să pronunțe o nulitate de drept, atunci când se întrunesc condiţiile legale necesare, totuşi, are o putere de apreciere a faptelor şi circumstanțelor, pentru a constata, dacă acestea atentează la calităţile substanțiale ale actului juridic civil, de exemplu viciu de consimţământ, eroare, leziune.

În cadrul polemicii, stabilite în literatura juridică internaționala despre faptul posibilității înaintării acțiunii în restituie în privința terței persoane, care este posesorul de bună-credinţă în temeiul actelor juridice declarate nule într-un şir de contracte, argumentul de bază constă în imposibilitatea apariției dreptului de proprietate asupra bunurilor în baza unor contracte nule, care nu produc efecte juridice necesare pentru dobândirea unui drept real.

Din motiv că posesorul de bună-credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor se poate admite restituţia bilaterală în privinţa întregului lanţ de contracte.

Dar, împotriva acestui argument poate fi pusă în discuţie problema concurenţei acţiunilor, înaintate de către proprietar către posesorul de bună-credinţă a bunului,  iar înzestrarea proprietarului cu facultatea de a cere de la posesorul de bună-credinţă prin intermediul acţiunii în restituţie pune la îndoială capacitatea acţiunii in vindecare, regimul juridic al cărei este operabil pentru asemenea situaţii în care se poate cere bunul de la posesorul de bună-credinţă ce-l deţine fără a avea un titlu legitim. Calitatea de posesor de bună-credinţă nu presupune că persoana în cauză să deţină titlu legitim asupra bunului ce-l posedă, există numai prezumţia posesiunii legale, fără investirea lui cu oricare titlu legal.

Dezlegarea juridică a balanţei intereselor proprietarului şi a posesorului de bună-credinţă se poate produce prin inacceptarea legală a aplicării acţiunii în restituţie faţă de terţele persoane. Proprietarul poate, la alegerea lui, să-şi apere drepturile lezate prin înaintarea unei acţiuni în revendicare faţă de terţele persoane, care va fi satisfăcută de către instanţele de judecată, dacă posesorul bunului este de rea-credinţă, la primit cu titlu gratuit, sau bunul a ieșit din posesia proprietarului în baza de contract, dar contrar voinței sale (violenta, ducere in eroare si altele). Sau proprietarul mai poate înainta faţă de contra-agentul său contractual o acţiune în restituţie în temeiul nulităţii contractului, care se va manifesta în restituirea costului bunului[8].

În lipsa unei reglementări exprese în legislaţia Federaţiei Ruse privitoare la temeiurile şi modul apariţiei dreptului de proprietate asupra bunului posesorului de bună-credinţă şi temeiurile de stingere a dreptului de proprietate a părţii primare a contractului declarat nul, acest mecanism este explicat prin prezenţa faptei juridice complexe, care include un şir de elemente ce au importanţă juridică, şi numai cumulul lor duce la apariţia efectelor, prezentate mai sus.

Legislaţia civilă a României la fel evita să vorbească expres despre desfiinţarea actelor de dispoziţie subsecvente, menţionând doar că “acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor”. Legiuitorul stabileşte doar excepţiile de la această regulă[9]:

–       acţiunea în restituire nu poate fi formulată faţă de terţul dobânditor dacă regulile de carte funciară îl împiedică să o facă,

–       acţiunea în restituire nu poate fi utilizată nici împotriva dobânditorului de bună-credinţă a unui bun imobil, dacă acesta dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor pentru dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credinţă,

–       restituirea nu va putea fi solicitată nici terţului care a uzucapat bunul ce face obiectul acțiunii în restituire,

–       toate actele juridice, cu excepția celor de dispoziție şi cu excepția celor cu executare succesivă (care vor putea fi menținute cel mult un an de la data desființării titlului constituitorului, dacă au fost supuse formalităților de publicitate prevăzute de lege), vor fi menținute, conform art.1649 N.C.civ., dacă au fost făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă.

Cadrul normativ al Republicii Moldova la acest capitol este mai dezvoltat decât reglementările de rigoare ale Federaţiei Ruse şi cuprinde instituţia posesiei ca stare de fapt ce produce efecte juridice pentru posesorul care urmează să întrunească un şir de condiţii.

„Posesiunea se dobândește prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului,, şi ,,Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător”.

Iar instituţia de posesiune de bună-credinţă  oferă posesiune legitimă asupra bunurilor „Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera îndreptăţită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale. Buna-credinţă este prezumată”.

Practica contractuală şi cea judiciară atestă cazuri, când defectele actelor juridice nu sunt vizibile şi sunt mai puţin sesizabile de către părţi sau terțele persoane în cadrul executării obligaţiilor ce derivă din contract. Învelişul extern al actului juridic defect, apreciat de lege cu nulitate absolută, are efecte de ordin patrimonial asupra subiecţilor actului juridic şi terţelor persoane sau poate servi temei fals de săvârșire a altor acte juridice civile în lanţ. În aceste cazuri pentru a distruge învelişul extern al actului juridic defect şi a lichida efectele negative deja produse sau preîntâmpinarea lor în viitor, apare necesitatea constatării pe cale judiciară a nulităţii absolute a actului juridic prin acţiuni în nulitate sau acţiune negationis, denumire special propusă pentru determinarea categoriei respective de acţiune[10]. Însă conform prevederilor legislaţiei noastre, stabilite în art. 217 Cod Civil „Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut şi actual. Instanţa de judecată o invocă din oficiu. Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a actului lovit de nulitate. Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă”. Această reglementare expresă permite instanţei de judecată ex officio să intervinăîn invocarea nulităţii absolute a actului juridic, şi să respingă toate cerinţele bazate pe acestea, chiar dacă părţile litigante nu vor cere aceasta.

La prima vedere, intervenţia instanţei de judecată în invocarea din oficiu a nulităţii absolute, poate veni în contradicţie cu legislaţia procesual civilă, unde instanţa de judecată de una singură, în afara cerinţei reclamantului în acţiunea iniţială sau pârâtului, formulată în acţiunea reconvenţională, nu poate depăşi prin hotărârea sa pronunţată pe marginea soluţionării litigiul civil între părţi limitele cerinţelor invocate în acţiune. Însă, invocarea din oficiu a nulităţii absolute nu reprezintă în esenţă nici ieşire în afara limitelor cerinţelor invocate de către părţi în acţiune, nici modificarea obiectului acţiunii sau introducerea unei noi acţiuni, dar reprezintă un element de calificare juridică a raporturilor juridice ce se efectuează de către instanţa de judecată în cadrul judecării oricărei pricini civile, indiferent de cerinţa procesuală a părţilor.

În prezent, aparent poate fi identificată problema restituţiei în calitate de modalitate de lichidare a efectelor juridice, şi anume a consecințelor actului juridic civil (contractului) „se accesează” în cazul când părţile actului juridic nevalabil au transmis unul altuia anumite bunuri determinate generic: în rezultatul căruia se transmit drepturile (titlurile) asupra acestora, iar în cadrul restituţiei, drepturile cesionate se vor întoarce către titularii lor inițiali. Dar această reprezentare a regimului juridic al restituţiei este una greşită, deoarece temeiul transferului drepturilor asupra bunurilor determinate generic reprezintă  nu însăşi actul juridic nevalabil, dar transmiterea acestor bunuri, după care are loc contopirea cu bunurile analogice ale dobânditorului şi formarea unui bun nou aflat în posesia recipientului. Deoarece în cazul contopirii bunurile generice se depersonalizează, pierzându-şi calităţile iniţiale, în sens juridic, putem vorbi despre pieirea stării iniţiale a lor şi formarea unui bun nou al dobânditorului. În cadrul stabilirii regimului juridic al bunului nou format al recipientului putem aplica regulile accesiunii mobiliare, stabilite în art.330 Cod civil.

Însăşi contopirea bunurilor în rezultatul transmiterii lor reprezintă temeiul apariţiei dreptului de proprietate al recipientului asupra bunurilor, şi nicidecum actul juridic nevalabil[11].

Ideea pe care o împărtăşim se bazează pe argumentele că actul juridic nevalabil – acţiune, care posedă numai faţeta actului juridic, dar în virtutea ilegalităţii sale sau a defecţiunii interne nu poate crea consecinţe juridice, deci nu este un fapt juridic. Art.8 al Codului civil nu plasează actul juridic nevalabil în lista temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor civile. În acest context şi restituţia prevăzută în art.219 alin.2 Cod civil, care prevede că fiecare parte trebuie sa restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilității de restituire, partea este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei, nu poate fi considerată în calitate de formă aparte de apărare a intereselor părţilor actului juridic nul. Restituţia nu se înscrie în categoria metodelor de apărare a drepturilor civile, prevăzute de art.11 al Codului civil, dar poate fi privită ca parte componentă a metodelor tradiţionale de apărare a drepturilor civile, menite să recupereze interesele subiecţilor pătimiţi de transmiterea fără temei sau temei suficient a bunurilor.

În concluzia celor expuse, menționăm că interesele persoanelor, ce au săvârşit acțiuni, numite „acte juridice nule” sunt afectate nu de însăşi actele juridice nule, dar de acțiunile ce rezultă din exercitarea drepturilor subiective inexistente şi executarea obligațiilor corelative aparente. Efectele acestor acțiunile urmează să fie depășite cu ajutorul instituțiilor civilistice tradiționale, cum ar fi acțiunile în revendicare, condicţie (îmbogăţire fără justa cauza) şi reparare a bunurilor.

Natura juridică a raporturilor de restituire depinde de faptul cui îi aparţine bunul, care urmează să-l restituie partea, ce l-a obţinut în temeiul actului juridic nul[12].

În temeiul raporturilor de restituire dobânditorul poate fi obligat să restituie acele bunurile care-i aparţin. Astfel, în cazul imposibilității[13] de restituire a bunurilor primite în temeiul actului juridic nul, este obligată, conform legislației Republicii Moldova să plătească contravaloarea prestaţiei. Regula este analogică cu prevederile art.art.1193-1393 ale Codului civil care stabilesc obligativitatea restituirii în natură, iar in cazul imposibilității de a restitui în natură, restituirea bunului se efectuează la preţul din momentul dobândirii. Convenţional, aceste cerinţe le putem numi condiţionale.

A doua regulă a restituirii constă în faptul că pot fi restituite bunurile, care le-au aparţinut transmiţătorului. Astfel, dacă bunurile nefungibile, transmise în temeiul unui act juridic nul s-au păstrat în natură, iar actul juridic de dispoziţie poartă un caracter cauzal, atunci defectele cauzei duc implicit la nulitatea actului juridic civil. În rezultatul acestei situaţii, drepturile asupra bunurilor nu trec de la transmiţător către dobânditor, iar transmiţătorul obţine dreptul de a cere restituirea bunului, care şi aşa îi aparţine cu drept de proprietate. Astfel de cerinţe sunt asemănătoare cu acţiunile de revendicare, prevăzute de art.374 Cod civil.  Convenţional, aceste cerinţe le putem numi de revendicare.

Persistă situaţii, când transmiţătorul bunului, în temeiul actului juridic nul este o persoană neîmputernicită. Respectând logica art.226 Cod civil, aceste acte sunt lovite de nulitate relativă, şi persoana neîmputernicită se prezumă a fi titularul dreptului transmis până la recunoaşterea nevalabilităţii pe cale judiciară de aceea ne aliniem părerilor autorilor care pledează pentru dreptul persoanei neîmputernicite de a cere restituirea bunurilor transmise în temeiul unui act juridic nul.

Una dintre primele cercetării teoretice, bazate pe prevederile legislației civile contemporane, ale problemei apariției dreptului de proprietate asupra bunului, înstrăinat dobânditorului de bună-credinţă de către persoana neîmputernicită reprezintă lucrarea[14] profesoarei Rahmilovici V.A. Ideea expusă, vine să argumenteze încetarea dreptului de proprietate a proprietarului inițial şi apariția dreptului de proprietate asupra bunului la posesorul de buna credința. Temeiul juridic de încetare a dreptului de proprietate a proprietarului inițial şi apariția dreptului de proprietate asupra bunului la posesorul de bună-credinţă este considerat de autoarea concepției în cauză fapta juridică complexă, ce cuprinde un şir de elemente cu valenţe juridice proprii şi numai cumulul lor poate produce efectul juridic respectiv, şi anume, încetarea dreptului unei persoane şi apariţia dreptului la altă persoană.

Ce se întâmplă în cazul când posesorul de bună-credinţă încheie un contract oneros translativ de proprietate cu următorul posesor? Poate acesta deveni proprietarul bunului?

În acest caz putem apela la prevederile art. 305 Cod civil, care menționează că „Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a posedat”.

Astfel, atât primul posesor, titular iniţial al dreptului transmis către posesorul secund, în temeiul legii poate fi considerat proprietarul bunului şi, deci poate transmite dreptul asupra bunului următorilor posesori.

Legislaţia Republicii Moldova ne oferă suficiente repere pentru a proteja interesele dobînditorilor de drerpturi asupra bunurilor în temeiul unui lanţ de contracte, iar opinia, conform căreia dacă primul contract/act juridic al lanţului este ilegal, atunci sunt ilegale şi  contractel/actele juridice subsecvente nu poate avea suport teoretic si iminent, legal. Exemplu de aceeasi reglementare ne ofera şi una din codificaţiile recente ale legislaţiei civile, şi anume codul civil al Olandei conţine regula, conform căreia, drepturile patrimoniale, dobîndite în temeiul unui actului juridic nul cu titlu oneros are valoare juridică, iar în unele cazuri şi în temeiul contractelor cu titlu gratuit (art.45 p.5 cartea 3).


[1] Citat după: Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat. Bucureşti, Editura Rosetti, 2003, p.119.

[2] Ion Turcu. Vinzarea in Noul Cod civil. Bucuresti, , Editura C.H. Beck, 2011. p.69.

[3] Cretu Ion. Comentariul codului civil al Republicii Moldova. Editia 1, volumul 2, p.114.

[4] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligaţiile  trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.461

[5] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Pierre Yves-Cautier; Contractele civile. trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.10.

[6] Gheorghe Cristian. Nulitati de drept comercial. Bucuresti, Editura C.H. Beck, 2010. p.32.

[7] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligaţiile  trad: Diana Dănişor. Bucureşti, 2009, p.354.

[8] Гутников О.В. Недействительные сделки в гражданском праве (теория и практика оспаривания). –М, Статут, 2008. p.204.

[9] Popa Ionut- Florin. Rezolutiunea si rezilierea contracteor in Noul Cod civil. Bucuresti. Universul juridic, 2012, p.309-310.

[10] Тузов Д.О. Ничтожность и оспоримость юридической сделки: пандектное учение и современное право. –М, Статут, 2006, p.71.

[11] Гражданское право: актуальные проблемы теории и практики/ под общ. ред. В.А.Белова, М, 2009, p.389.

[12] Байбак В.В. Реституционные, кондикционные и виндикационные требования в гражданском обороте.// Объекты гражданского оборота. Сборник статей/ Отв. ред. М. А. Рожкова. М, Статут, 2007, стр.180.

[13] Imposibilitatea restituirii bunurilor in natura poate fi in cazul pieirii bunurilor nefungibile, sau instrainarea lor catre tertele persoane.

[14] Рахмилович В.А. О праве собственности на вещь, отчужденную неуправомоченным лицом добросовестному  приобретателю.// Проблемы современного гражданского права: Сборник статей. М.: Городец, 2000.p.126-144.

2 responses to “ANALIZA TEORETICĂ A ABORDĂRILOR PRACTICII JUDICIARE PRIVIND EFECTELE NULITĂȚII ÎN CADRUL GRUPURILOR DE CONTRACTE

  1. Vladimir 25 Septembrie 2012 la 09:52

    Abordarea este interesanta, si concluzia finala imi pare corecta. Totodata, practica judecatoreasca din RM nu intotdeauna merge pe calea recomandarii din Hotarirea Plenului, si nu anuleaza actele subsecvente. Cu adevarat trebuie sa facem o distinctie intre actele juridice legate, si actele juridice care pot avea o existenta de sine statatoare. Cele legate, care formeaza o unitate economica urmeaza a fi anulate ambele, dar cele care au o existenta autonoma trebuie sa existe daca nu sunt temeiuri de nulitate. O intrebare ar fi daca aceasta unitate economica este sesizata sau nu de catre judecator. M-ar interesa pozitia autorului cu privire la institutiile contract ca „unitate economica” si „contracte legate”, adica cel initial si subsecvent – trebuie sa punem semn de egalitate intre ele sau nu. Caci daca sa luam prevederile CC si explicatia CSJ am putea sa ajungem la concluzia ca ele sunt sinonime…
    Merci.

  2. Pingback: JURIDICE.ro » Răspunderea civilă pentru încălcarea legislației privind achizițiile publice în Republica Moldova

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: