LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Calificarea contractului civil – metode și procedee


Dorin Cimil, doctor în drept,  conferenţiar universitar

Catedra drept civil USM

Teoria și practica calificării raporturilor civile fac parte inerentă din mecanismul de reglementare juridico-civilă, constituit din norme juridice, preponderent cu caracter dispozitiv, și mijloace juridice. În domeniul civilisticii nu s-au făcut studii distincte vis-à-vis de bazele științifice ale metodologiei  calificării raporturilor obligaționale. Totuși, încercări de a scoate în relief problematica calificării contractelor civile și comerciale au fost făcute de către civiliștii francezi[1] în a doua jumătate a secolului XX. Literatura civilistică românească din acele timpuri se axa, în fond, pe problema calificării în aspectul dacă actul juridic este de natură comercială sau civilă[2], în special, calificarea operațiunilor care aveau ca obiect bunurile imobile. Explicația acestei calificări a operațiunilor cu imobile ca fiind civile se poate afla în tradiția raporturilor economice care acordau o importanță mai mare proprietății imobiliare și circulației acesteia, datorită naturii finite a terenurilor și valorii importante a clădirilor[3].

O anumită claritate și interferență între teoria contractelor civile/comerciale și practica judiciară românească a fost făcută de către profesorii Ion Turcu și Liviu Pop[4], avînd intenția să aplice instrumentariul teoriei franceze a calificării contractului civil asupra raporturilor contractuale românești, care deveneau obiectul calificării judiciare. Spre regret, această tendință pozitivă de dezvoltare a teoriei calificării contractului civil/comercial nu și-a găsit ecoul în doctrina contemporană a civilisticii românești, fapt exemplificat de unele lucrări[5], care au ca obiect de cercetare teoria generală a unor categorii de contracte.

În perioada sovietică, pentru depășirea situațiilor de nereglementare juridică a unor cazuri concrete din viață, se utilizau procedeele de interpretare extensivă și restrictivă a legii civile. Interpretarea extensivă a legii se aseamană după conținut cu analogia legii și analogia dreptului. În temeiul art.5 Cod Civil redacția 2002 “În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii).  Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului)”. Operînd cu noțiunile generice ale științei dreptului civil, precum și ale unor instituții cu valențe juridice apropiate, cum ar fi interpretarea contractului, putem forma o concepție  asupra acestui fenomen.

Deosebirea între interpretarea extensivă a normei civile și analogia legii și dreptului constă în faptul că, în primul caz nu există “goluri” în sistemul dreptului, pe cînd analogia se aplică numai în cazul existenței golurilor în drept.  Problemele juridice de aplicare a legislației civile se soluționau fără recurgerea la calificarea raporturilor, deoarece depășirea situațiilor de nereglementare se soluționau prin intermediul analogiei[6]. Însă, aplicarea analogiei în situațiile cînd între subiecți persistă raporturi civile cu anumite criterii de sistem bine definite reprezintă o derogare de la mecanismul general de aplicare a legislației civile. O remarcă importantă trebuie facută în acest sens, în cazul interpretării legii și interpretării contractelor obiectele intepretării se deosebesc cardinal, fapt ce presupune o atitudine diferențiată față de ele[7]. În cazul interpretării legii, obiectul interpretării este voința legiuitorului, iar în cadrul  interpretării contractelor aceasta se face “după intenţia comună a părţilor” .

Cercetări științifice la nivelul abordării instituției interpretării legii și normei juridice s-au făcut și în cadrul doctrinei naționale[8] a teoriei generale a statului și dreptului, unde s-a constatat că prin “interpretarea normelor de drept se înțelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului și a conținutului normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (un ansamblu de metode și procedee) special învestit pentru aceasta”. Dar, procesul de aplicare a dreptului format din cîteva faze (stabilirea stării de fapt; alegerea și interpretarea normei aplicabile; elaborarea actului de aplicare propriu-zis, soluția reclamată după caz) include și procesul de calificare a raporturilor contractuale. La fel, este discutabilă și această divizare în etape a procesului de aplicare a dreptului, elaborată de către teoreticienii dreptului, din motivul că, pentru stabilirea și aprecierea stării de fapt sau a cumulului circumstanțelor, create în urma coacțiunii unor subiecți este necesară evidențierea unor particularități ale acestor relații care necesită și condiționează o anumită reglementare. Ulterior, se parcurge la alegerea normei juridice aplicabile conform criteriilor depistate în procesul de analiză a acestor relații/circumstanțe. Interpretarea normei de drept nu totdeauna reprezintă o fază obligatorie a procesului de aplicare, deoarece interpretarea poate interveni doar în caz de inexistență a normei speciale de reglementare. Mai exact, ar fi oportună interpretarea actelor juridice, în speță, a condițiilor unui contract, care poate fi facută nu numai de către instanța de judecată, competentă să judece cazul, dar și de către alte persoane interesate să clarifice conținutul condițiilor contractului[9]. Elaborarea actului de aplicare propriu-zis ar fi o etapă de aplicare a legii penale, unde prin sentință penală se stabilește vinovația persoanei și categoria pedepsei pentru infracțiunea săvîrșită, indicată de norma penală.

În contextul analizei “aplicării normei de drept” știința penală[10] distinge șase faze proeminente:

–          Analiza circumstanțelor faptice ale cazului;

–          Alegerea (găsirea) normei corespunzătoare;

–          Încredințarea  în corectitudinea (veridicitatea) textului izvorului juridic ce conține norma și stabilirea puterii ei;

–          Stabilirea sensului și conținutului normei;

–          Interpretarea normei;

–          Adoptarea deciziei și emiterea actului în care se materializează aceasta.

Știința teoriei generale a dreptului[11] a preluat numai trei din cele șase faze ale “aplicării normei de drept” și acelea aparțin în fond dreptului public, iar pentru dreptul privat este caracteristic un alt tipaj de relații sociale, bazate pe “recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de legislația civilă, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor”.

Esența reglementării juridico-civile nu poate fi concepută fără determinarea categoriilor de mijloace juridico-civile. Ultimele reprezintă niște construcții – regulatorii de sorginte instituțional – juridice, bazate pe autonomie privată, utilizarea cărora în procesul de reglementare juridico-civilă este îndreptată spre crearea condițiilor juridice pentru asigurarea exercitării intereselor patrimoniale și personal nepatrimoniale ale subiecților raporturilor sociale[12]. Analizînd contractul civil în calitate de mijloc juridico – civil sau regulator – autonom al relațiilor juridice, regulator deosebit de prevederea legală prin posibilitățile sau modurile de influență asupra activității persoanelor și a domeniului de aplicare, profesorul Pughinschii B.I. menționează implicit specificul contractului civil în calitate de instrument juridic de influență asupra ordinii sociale și organizare a interacțiunii umane, prin faptul “încheierii de contracte în condițiile stabilite de părți, cu executarea obligațiilor contractuale formate de acestea, bazate pe forța coercitivă a statului”[13].

Coraportul și joncțiunea dintre noțiunile de interpretare și calificare juridică a contractului sînt prezentate cu success și în literatura națională[14], unde se menționează, mai întîi că “interpretarea contractului este, deci, o operație prealabilă ce permite calificarea lui”. Ulterior, se deduce ipoteza că“… încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui și ele obiect de interpretare. În așa fel, interpretarea se înfățișează ca un proces continuu, care se întrepătrunde cu procesul de calificare, ambele avînd aceeași finalitate – stabilirea naturii juridice a contractului, precizarea conținutului concret al acestuia, a sensului și întinderii lui, a obligațiilor pe care le generează”. Originalitatea ideii expuse de autorul citat constă în continuitatea și interdependența interpretării și calificării contractelor, care se pot anticipa sau succede, dacă o cere situația. Însă, nu putem fi de acord cu abordarea interpretării, care ar rezolva o chestiune de fapt, respectiv ce anume au dorit părțile cînd au încheiat actul juridic concret, iar calificarea soluționează o problemă de drept, cea de a ști cărei categorii juridice îi aparține operația săvîrșită de părți și ce dispoziții legale sunt aplicabile acestei operații.

Trebuie de recunoscut faptul că pot fi supuse interpretării nu numai clauzele contractului, dar și efectele juridice neclare ale unor contracte, exemplu elocvent în acest sens fiind efectele unor contracte complexe sau nenumite. Prin efectele juridice ale unui act juridic sau contract civil putem înțelege drepturile subiective și obligațiile civile la care dă naștere, pe care le modifică sau le stinge un act juridic civil (contract).

Un exemplu în acest sens ar fi efectele juridice ale contractului de vînzare-cumpărare în rate comparativ cu efectele contractului de locațiune cu dreptul de răscumparare a bunului locaționat. Scopul economic al ambelor construcții contractuale prezintă transferul dreptului de proprietate cu condiția achitării eșalonate a prețului de răscumpărare. Însă, trebuie de remarcat, că atingerea acestui scop, de a deveni într-un final proprietarul bunului, se produce prin metode diferite, în funcție de specificul reglementării juridice. Esența contractului de vînzare – cumpărare, expusă în noțiunea uniformă a art.753 CC constă în obligațiunea proprietarului de a transmite dreptul de proprietate altei persoane. Ordinea și condițiile efectuării plății pentru bun prezintă o importanță accesorie. Raporturile de locațiune, dimpotrivă presupun în calitate de obligație de bază a locatorului transmiterea bunului în folosința și posesia locatarului, iar prezența în cadrul raportului de locațiune a opțiunii de răscumpărare prin achitarea plăților de chirie nu modifică natura juridică de bază a locațiunii. Condițiile de răscumpărare a bunului în temeiul unei locațiuni se pot realiza doar în situația cînd suma totală a plăților de chirie sînt egale cu suma răscumpărării integrale a bunului, sau în cazul achitării de către locatar proprietarului a unei sume reziduale, calculate ca urmare a diminuării prețului bunului pe parcursul folosirii lui. Există efecte diferite la acte diferite, iar dacă concluzionăm că în speța noastră este vorba despre un act juridic tipic, vor fi incidente regulile stabilite în mod expres pentru acel tip de act juridic. Dacă însă în urma calificării , actul juridic supus acestei operațiuni va fi considerat atipic (nenumit), atunci se vor aplica regulile generale în materie de obligații civile[15]. Răscumpărarea bunului reprezintă un drept subiectiv al cumpărătorului, și produce efectul juridic de dobîndire a dreptului de proprietate asupra bunului, deaceea efectul dat este incompatibil cu locațiunea, formînd deci, în final, un raport complex cu ramificații de locațiune și vînzare.

Știința juridică[16] a formulat cîteva ipoteze cu conținut general despre calificarea juridică a raporturilor sociale cu conținut public, avînd ca bază normele dreptului penal. Conform științei juridice penale definiția noțiunii calificării infracțiunii reprezintă determinarea și consacrarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvîrșite și semnele componenței de infracțiune, prevăzute de norma juridico-penală[17]. Metodologia aplicată în cadrul calificării infracțiunilor se bazează pe principiile filosofiei, în special pe cele ale dialecticii adevărului absolut și relativ, conexiunea între fenomen concret și abstract, singular și general.  Norma juridico-penală reprezintă o categorie a generalului, deoarece anume în ea sînt consemnate semnele componenței de infracțiune, întrunirea cărora în acțiunile unei persoane are ca efect răspunderea penală. Teoria generală de calificare a infracțiunilor se bazează pe noțiunea generică de faptă prejudiciabilă, care în fond reprezintă o infracțiune, precum și componențe de infracțiuni distincte, prevăzute de normele Părții speciale ale Codului Penal ce conțin particularități ale obiectului, subiecților, și conținutului infracțiunii.

În materia dreptului penal a fost elaborată noțiunea de componență de infracțiune – sistem care oglindește trăsăturile caracteristice ale elementelor ce o constituie. Una din cele mai valoroase culmi ale științei dreptului penal constă în elaborarea unei structuri uniforme pentru toate infracțiunile, și posibilitatea constituirii în temeiul acesteia a componenței oricărei infracțiuni din patru grupe principale de criterii, ce caracterizează obiectul, subiectul, latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii. Caracteristica structurală a componenței de infracțiune prezintă o importanță enormă pentru calificare, deoarece permite elaborarea unor principii comune de calificare[18].

În materia dreptului civil este oportună identificarea criteriilor de sistem ce stau la baza stabilirii unuia sau altui tip de contract civil. Criteriile de sistem determină particularitățile reglementării juridice, iar elementele mecanismului de reglementare (drepturile și obligațiile părților, calitatea subiecților, obiectul, ordinea și modul rezoluțiunii/rezilierii, răspunderea) sînt determinate la rîndul lor de criteriile de sistem. Deaceea, pentru caracteristica raportului contractual este necesară delimitarea strictă a criteriilor de calificare, și a elementelor mecanismului juridic, determinate de acest criteriu.

În materia dreptului procesual civil calificarea de drept a raporturilor juridice prezintă o importanță sporită, deoarece la etapa primirii cererii de chemare în judecată, în care reclamantul este obligat prin prisma art.166 alin. (2) lit. e) să indice circumstanțele de drept în baza cărora își întemeiază pretențiile, judecătorul poate efectua calificarea “preventivă” a raporturilor, selectînd legea materială aplicabilă litigiului. Determinarea corectă a raportului juridic permite de a determina obiectul și temeiul acțiunii. Calificarea definitivă a raportului litigios se va efectua de către judecător/instanța de judecată în textul hotărîrii adoptate pe marginea cauzei civile respective, deoarece pe parcursul derulării procesului pot apărea noi probe/circumstanțe ce pot modifica calificarea “preventivă”, făcută de către judecător la etapa pregătirii pricinii spre examinare. Susținem poziția colegilor procesualiști că “calificarea de drept defectuoasă a raporturilor juridice dintre părțile în litigiu orientează desfășurarea de mai departe a procesului în direcție greșită, generînd temeiuri de casare sau modificare a hotărîrii instanței de judecată”[19].

Însă, unele generalizări de ordin cognitiv, cum ar fi  procesul de calificare – ca proces de analize logice, soldat cu aprecierea juridică a faptelor, sau operațiune de construcție a silogismului, la fel optica calificării – cunoștinte despre conținutul normei de drept și a faptelor ce se supun calificării, sînt pe deplin operabile și în domeniul dreptului civil. Comune pentru mecanismul de reglementare juridică în cadrul dreptului privat, precum și, în cadrul dreptului public sînt procedeele de analiză a conținutului normei de drept, în special relatarea despre elementele calificative ale faptei și corespunderea faptei abstracte, prescrisă de norma legală cu fapta din realitatea înconjurătoare. În planul reglementării normative a calificării juridico-civile persistă doar o singură normă, și anume alin. (2) a art. 221 CC care stabilește că “Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul. Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective”. În cazul aplicării normei indicate, funcția instanței de judecată este decalificarea actului juridic civil și aplicarea față de actul juridic decalificat a consecințelor stabilite de lege pentru actul juridic avut în vedere la momentul încheierii lui. Literatura juridică operează cu noțiunea de modificare a calificării contractelor civile, făcînd doar trimitere la norma actului juridic simulat, și concluzionează că în esență modificarea calificării contractelor civile reprezintă o instituție a nulității actului juridic civil[20], însă, există și noțiunea recalificării ulterioare a contractelor în cazul în care părţile au convenit după încheierea contractului, deja la etapa executării acestuia, la unele modificări a conţinutului contractului, care ar influenţa calificarea iniţială.  Exemplu din practica judiciară de decalificare sau de desimulare a contractelor civile[21]  îl putem analiza mai jos prin prisma raporturilor de leasing:

La data de 7 mai 2008, pe un termen de pînă la 30 aprilie 2013, între SC „MAIB Leasing” SA, în calitate de locator, şi Căruntu Pavel, în calitate de locatar, a fost încheiat contractul de leasing financiar nr. FL1-1396, avînd ca obiect locaţiunea şi înstrăinarea vehiculului Citroen C4, nr. de înregistrare C NE 694.

Ulterior, la data de 7 mai 2009, Căruntu Pavel, SC „MAIB Leasing” SA şi Ciumac Roman au semnat contractul de fidejusiune FL1-1396G, în temeiul căruia ultimul garanta pentru primul achitarea plăţilor restante la leasing în caz de neonorare a obligaţiilor contractuale de către locatar.

Totuşi, instanţa de judecată consideră că contractul de fidejusiune FL1-1396G din 7 mai 2009, este unul simulat, fiind în fapt un contract de preluare de datorie, în baza căruia Ciumac Roman a preluat de la Căruntu Pavel drepturile şi obligaţiile de locatar faţă de SC „MAIB Leasing” SA pe marginea contractului de leasing FL1-1396.

În acest sens, instanţa de judecată evidenţiază că în baza art. 725 Cod Civil contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe. Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi.

În conformitate cu art. 726 Cod Civil, la interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe.

Astfel, instanţa de judecată reţine că după natura contractului de fidejusiune acesta nu presupune decît asumarea responsabilităţii parţiale sau integrale a unui terţ pentru datoriile unui debitor (art. 1146 Cod Civil). Or, coraborînd aceste prevederi legale cu esenţa leasingului instanţa accentuează că Ciumac Roman nu poate deveni decît un co-debitor al obligaţiei de plată a ratelor lunare pe contractul de leasing, însă nici conform contractului de fidejusiune, nici conform legii acesta nu poate dobîndi calitatea de co-creditor al creanţei de a poseda şi de a folosi bunul – Citroen C4. Însă, reieşind din probele anexate la dosar instanţa constată că pîrîtul Ciumac Roman a devenit un autentic posesor şi, deci, locatar al autovehiculului în litigiu. Respectiva constatare instanţa o deduce din următoarele circumstanţe:

a)             În baza pct. 9.4.2 din contractul de asigurare CASCO nr. ACA/2009-857, încheiat între SA „MAIB Leasing” şi SRL „Moldasig”, compania locatoare i-a inclus în lista de locatari pe: Căruntu Pavel, Ciumac Roman şi Sinchevici Natalia. În acelaşi context pe baza respectivului contract de asigurare, anume Ciumac Roman a fost inclus în dosarul de daune al SRL „Moldasig” ca solicitant şi beneficiar de despăgubire pentru prejudiciul adus automobilului, fapt confirmat prin extrasele din dosarele de daune nr. D/CASCO/09-1460 şi . D/CASCO/09-1462 din 15 iulie 2009.

Aceeaşi situaţie se atestă şi în cazul asigurărilor contracte ulterior. Astfel conform extrasului din Poliţa de asigurare nr. ACA/10-813 din 7 mai 2010, SC „MAIB Leasing” SA din nou specifică la capitolul posesori atît persoana lui Căruntu Pavel, cît şi a lui Ciumac Roman.

b)            Totodată, reieşind din cazierul contravenţional înregistrat pe automobilul Citroen C4, nr. de înregistrare C NE 694, o dată în plus se constată că Ciumac Roman exercita posesiunea şi folosinţa de facto a bunului. Astfel, în conformitate cu informaţia remisă de  Direcţia Poliţiei Rutiere a Departamentului Poliţie a MAI, nr. 7/57 din 10.01.2011, pe perioada mai 2009 – ianuarie 2011, automobilul Citroen C4, nr. de înregistrare C NE 694, a fost implicat în 3 contravenţii administrative în fiecare din ele fiind amendaţi – Ciumac Roman şi fratele acestuia – Ciumac Dumitru.

Suplimentar, prevederile contractului de fidejusiune FL1-1396G din 7 mai 2009, cît şi reglementările legale în domeniu prevăd că obligaţiile fidejusorului devin scadente şi lichide doar de la momentul în care debitorul garantat nu-şi executat propria datorie scadentă. Însă, în baza comportamentului părţilor contractante instanţa reţine că pe perioada mai 2009 şi pînă la momentul rezilierii contractului de leasing – 26 aprilie 2010, unicul plătitor al ratelor numite a fost Ciumac Roman, or, Căruntu Pavel nu şi-a asumat nici o plată pe contract.

Astfel, instanţa respinge argumentul reclamantei SC „MAIB Leasing” SA asupra faptului că după încheierea contractului de fidejusiune din 7 mai 2009, Căruntu Pavel efectua anumite plăţi pe leasing, probat în opinia acesteia prin înscrisurile de plată din nr. 306104 din 22 mai 2009, nr. 584693 din 8 iunie 2009, nr. 409082 din 30 iunie 2009. Or, instanţa evidenţiază că în respectivele ordine de plată nu figurează numele lui Căruntu Pavel ca plătitor şi nici semnătura lui. Dimpotrivă ca parte plătitoare în aceste înscrisuri este inclusă SC „MAIB Leasing” SA, ceea ce presupune că plata în cauză s-a realizat pe baza unui transfer intermediat. Numele lui Căruntu Pavel este inserat în aceste înscrisuri doar în compartimentul „destinaţia plăţii”, care specifică doar contractul ce se execută, nu şi executorul de plată. Astfel încât, SC „MAIB Leasing” SA nu a furnizat probe concludente referitoare la persoana care a operat plata pe leasing.

Din cercetarea ordinelor de plată prezentate de SC „MAIB Leasing” SA, instanţa de judecată consideră rezonabile obiecţiilor pîrîtului Căruntu Pavel vizavi de persoana plătitoare pe ordinele de încasare nr. 306104 din 22 mai 2009, nr. 584693 din 8 iunie 2009, nr. 409082 din 30 iunie 2009. Astfel, se reţine că pînă la data încheierii contractului de fidejusiune – 7 mai 2009, achitările pe contractul leasing se realizau fie pe bază de dispoziţie de plată emisă de SA „MAIB Leasing”, fie pe bază de ordin de plată intermediată în care drept plătitor apare exclusiv filiala nr. 6 a BC „Moldova Agroindbank” SA, amplasată în mun. Chişinău, str. Alba Iulia 184/3 şi preajma căruia se află locul de muncă a lui Căruntu Pavel – Orange Moldova (sector Buiucani). Însă, ulterior datei de 7 mai 2009, plata intermediată se realizează doar de la filiala Miron Costin a BC „Moldova Agroindbank” SA, amplasată în mun. Chişinău, str. Miron Costin, 9. Din materialele cauzei se evidenţiază că respectiva filială se află în imediată apropiere de locul de trai al lui Ciumac Roman – mun. Chişinău, bd. Moscova, 15, bl. 1, ap. 83, ceea ce în opinia instanţei indirect probează că exclusiv Ciumac Roman opera plăţile pe leasing odată ce la preluat în 7 mai 2009.

În temeiul art. 732 Cod Civil, neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat. În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

Aşadar, instanţa constată că în limita în care SC „MAIB Leasing” SA, Căruntu Pavel şi Ciumac Roman au încheiat un contract trilateral al cărui efect direct se concretizează în faptul că ultimul a devenit locatar pe contractul de leasing, eliminîndu-l pe Căruntu Pavel din cercul relaţiilor contractuale, se reţine că în realitate prin actul FL1-1396G din 7 mai 2009 părţile au semnat nu un contract de fidejusiune, ci un contract de preluare a datoriei. Or, anume preluarea datorie, văzută în calitate de act disimulat, răspunde sub aspect juridic circumstanţelor de fapt în baza cărora Ciumac Roman se afla în raporturi contractuale cu SC „MAIB Leasing” SA, excluzându-l pe Căruntu Pavel.

Astfel, instanţa evidenţiază că în conformitate cu art. 567 alin. (1) Cod Civil, o datorie poate fi preluată de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul. În acest caz, locul debitorului este preluat de terţ.

În baza art. 221 alin. (2) Cod Civil actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul. Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective.

Reieşind din aceste circumstanţe, instanţa de judecată respinge pretenţiile SC „MAIB Leasing” SA faţă de Căruntu Pavel, privind încasarea datoriei, şi reţine că aceste urmează a fi percepute de la pârâtul Ciumac Roman.

Primordial, pentru analiza științifică a unui fenomen nou, cum ar fi calificarea juridico-civilă, este important să apelăm la acel arsenal de metode juridice, care ar permite detectarea calităților juridice semnificative ale relațiilor sociale. Caracteristica amănunțită a acestora este prezentată în lucrarea prof. Belov V.A.[22], însă metodele indicate în această lucrare, permit doar soluționarea problemelor de ordin general a metodologiei juridice și anume, ce și cum ar trebui de făcut. Însă, elaborarea problemelor juridice privind aplicarea concretă a anumitor metode în cadrul dreptului, reprezintă o problemă specială, determinarea a prioria căreia este destul de anevoioasă.

Calificarea juridico-civilă a raporturilor economice poate servi în calitate de metodă de apărare juridică contra acțiunilor de recalificare ale acestora, săvîrșite din partea organelor fiscale și vamale. Organele de control fiscale și vamale, deseori, pentru stabilirea mărimei obligației fiscale și vamale recurg la recalificarea juridică a contractelor încheiate de plătitorii de impozite. Pentru contracararea diminuării obligației fiscale, organele de control efectuează calificarea proprie a raporturilor cu participarea contribuabililor și se adresează în judecată cu cereri privind încasarea sumelor, amenzilor și penalităților neachitate. Însă, considerăm că contractul juridico-civil, a priori, nu poate servi în calitate de mijloc de evitare a plății impozitelor, deoarece contractul prin esența sa naște efecte juridice, iar apariția dreptului de impozitare este legată de acțiunile faptice săvîrșite de către subiecții raportului de impozitare, și anume: transmiterea mărfurilor în proprietatea cumpărătorului, predarea lucrărilor efectuate, plata sumei datorate creditorului. Organele de control fiscale și vamale la calcularea obligației fiscale, nu trebuie să intervină în calificarea raportului contractual efectuat de părți, dar urmează să efectueze calculul sumei impozabile, reieșind numai din acțiunile propriu-zise pe care le săvîrșesc părțile, demonstrînd instanței de judecată, că lucrurile nu stau în felul, cum este oglindit în actele contabile primare, contracte și altele prezentate de către subiecții obligați fiscal[23].

Inspecția muncii, la fel, poate interveni în cadrul protejării intereselor salariaților prin intermediul instituției calificării corecte a raporturilor de muncă, cu înaintarea cerințelor în instanțele de judecată față de angajatori privind încasarea restanțelor la plata sumelor asigurărilor sociale, ce reies din plățile pentru contractele de muncă. Delimitarea contractelor de muncă de cele conexe de natură civilă poate fi facută prin prisma a patru criterii esențiale, ce urmeaza să se desprindă din analiza conținutului litigios:

–          Obiectul contractului de muncă urmează să fie stabilirea expresă a atribuțiilor angajatului, cu indicarea locului de muncă și a regimului muncii, în raporturile contractuale civile obiectul este prestația, manifestată prin exteriorizarea rezultatului muncii cocontractantului;

–          Încheierea contractului de muncă este precedată de formalități ca cererea de angajare, perfectarea ordinului de angajare (cu indicarea funcției, mărimii salariului, și datei începerii lucrului), precum și efectuarea mențiunilor respective de către angajator în carnetul de muncă a angajatului;

–          Ordinea și forma achitării salariului: în raporturile de muncă, de regulă, retribuția se efectuează conform claselor tarifare sau tarifului de funcție, salariul fiind achitat regulat, în raporturile contractuale juridico-civile părțile stabilesc mărimea și ordinea achitării remunerației de comun acord, de obicei, achitarea integrală se efectuează la finele executării lucrării;

–          Un criteriu specific pentru contractele de muncă reprezintă stabilirea de către angajator pentru angajați a unor reguli stricte de ordine interioară și asigurarea condițiilor securității muncii; persoanele ce lucrează în temeiul unui contract civil de sine stătător determină modul și ordinea efectuării lucrării, obiectivul fiind – îndeplinirea lucrării calitativ și în termenii stabiliți de contract.

Analiza practicii judiciare de recalificare a contractelor civile în contracte de muncă indică că angajatorii de rea credință pot exclude sau diminua probarea în judecată a acestor patru criterii de delimitare indicate mai sus, și anume, vor concretiza la maxim atribuțiile “angajatului”, vor stabili “angajatului” riscul nefinisării în termen a lucrului, și vor stabili plata salariului în funcție de faptul finisării și primirii – predării lucrării. În unele cazuri, chiar se recurge la schimbarea statutului angajatului în persoana ce desfășoară activitate antreprenorială, după care încheie cu ele contracte civile, avînd același obiect ca și contractul de muncă, executat de persoana în cauză anterior.

Dezvoltînd ideea despre particularitățile mecanismului de reglementare juridico-civilă, compus, în esență, din mijloace juridice cum ar fi normele de drept, contracte, acte și prescripții cu caracter individual, mijloacele tehnicii juridice, și alte instrumente de reglementare, concepute ca unitate de formă și conținut s-a încercat[24] modelarea acțiunii mijloacelor-juridice de drept, și în special juridico- civile prin prisma activității de aplicare și realizare a normelor de drept.

Una din particularitățile mecanismului juridico-civil, bazat pe mijloacele juridice reprezintă faptul că subiectul, participant al raporturilor reglementate apreciază mijloacele juridice cu ajutorul acelor regulatori, stabiliți de normele dispozitive ale legislației civile. Această apreciere este unică din punctul de vedere al scopului urmărit, dar în procesul exercitării ei se divizează în mai multe etape, care conțin elemente diferite din punct de vedere al conținutului. La fel, etapele se deosebesc în funcție de caracterul activității – de aplicare sau realizare.

Organul puteriide stat apreciază (califică) raporturile sociale cu ajutorul normelor dispozitive și depistează o trimitere la mecanismul de autoregulatori. În rezultatul acestei activități sînt obținute cunoștințe de către subiectul aplicării legislației despre faptul că raporturile calificate de către el pot fi apreciate cu ajutorul unui regulator anumit nenormativ.

Același subiect al aplicării legii cercetează activitatea subiecților raporturilor calificate de el cu ajutorul mijloacelor juridico – procesuale și depistează sau nu un regulator special de natură privat-autonomă.

Mai apoi, în ordine consecutivă, subiectul recurge la calificarea raporturilor sociale cu ajutorul  regulatorului special de natură privat-autonomă și se pronunță asupra faptului dacă aceste raporturi fac sau nu parte din categoria celor juridico-civile.

Următoarea treaptă a activității organului de aplicare a normelor de drept constă în aprecierea raporturilor juridico-civile cu ajutorul regulatorilor normativi și celor privați-autonomi și concluzionarea asupra faptului dacă sînt în corespundere cu legea sau contravin legii. Dacă se constată că raporturile sînt ilegale, atunci subiectul aplicării legii determină măsura și impactul consecințelor negative pentru persoana în cauză.

Activitatea de realizare a mecanismului juridico-civil poate fi conturată de alte etape, ținînd cont de faptul că la ea participă un alt subiect – persoana privată.

Subiectul raporturilor de drept apreciază relațiile sale viitoare cu alte persoane prin prisma normelor dispozitive ale legislației civile, și atestă posibilitatea aplicării unui regulator autonom–privat. În rezultatul acestei activități intelectuale se obțin cunoștințe despre faptul că relațiile la care participă această persoană, pot fi apreciate cu ajutorul regulatorului creat de el.

Subiectul menționat, făcînd o apreciere despre caracterul activității sale viitoare, poate crea, cu ajutorul normelor dreptului civil un regulator anumit. Subiectul raporturilor de drept realizează dispozițiile stabilite de către regulatorul autonom–privat în cadrul relațiilor sale pentru ca ele să poarte un caracter reglementat. Subiectul raporturilor de drept apeciază relațiile sociale la care este parte prin prisma regulatorului special și face concluzia despre apartenența sau neapartenența relațiilor la cele juridico-civile. Dacă relațiile sociale la care este parte subiectul aparțin categoriei relațiilor juridico-civile, atunci subiectul cu ajutorul regulatorilor normativi și ai celor create de el – autonomi–privați concluzionează despre legalitatea lor sau eventuala ilegalitate a lor. În cazul în care relațiile la care participă subiectul sînt ilegale, atunci se elaborează de către acest subiect măsuri de protecție a drepturilor și intereselor sale față de delicvent, metode stabilite cu ajutorul regulatorilor normativi și ai celor autonomi–privați.

Acest mecanism de reglementare juridico-civil, compus din mai multe etape este unul bazat pe normele dispozitive, caracteristice legislației civile, unde este loc și de regulatori autonomi.

Dar acest proces nu garantează omogenitatea rezultatelor în cadrul fiecărei etape de realizare a mecanismului de reglementare, și deci, a unui rezultat final uniform.

Utilizarea termenului de mijloace juridice în cadrul analizei procesului de calificare a contractelor civile crează unele avantaje din punct de vedere al metodologiei sistemice de cercetare, deoarece mijloacele juridice, în speță, contractul civil, reprezintă un instrument de reglementare a unei activități organizaționale, indică asupra caracterului juridic al raportului și permite utilizarea de către subiecții obligați a măsurilor de constrîngere din partea statului. Caracteristicele contractului civil în calitate de mijloace juridice pot fi atribuite, în mare măsură, și altor entități de acest gen la care pot apela subiecții în procesul de realizare a dreptului și, eventual, calificarea contractelor.

Mijloacele juridico-private, în speță, contractul, spre deosebire de normele de drept sînt caracterizate de urmatoarele criterii esențiale:

  1. Reprezintă un cumul de acțiuni cu caracter juridic, săvîrșite de către subiecți din proprie inițiativă și în temeiul acordului de voință, realizat cu cocontractantul;
  2. Bazate pe independența subiecților, asigurată de demersurile legislative permisibile, libertatea alegerii mijloacelor corespunzătoare, determinarea conținutului și ordinea aplicării;
  3. Aplicate în calitate de modalități juridice de soluționare a chestiunilor economice și de alt ordin, și atingerea scopurilor coordonate;
  4. Poartă caracter nenormativ și în același timp, posedă natură juridică prin faptul recunoașterii acestora de către lege, precum și oportunitatea legală de a beneficia de constrîngere statală în cazul aplicării lor;
  5. Prezintă formațiuni/entități integre, caracterizate prin supunerea scopului urmărit de părți și unitate de structură;
  6. Se caracterizează printr-un diapazon diferit de posibilități de aplicare în funcție de caracterul problemelor, soluționate în baza lor.

Într-un final, se întrezărește legătura sistemică dintre activitatea elaborării și cea a aplicării normelor de drept, care se poate baza pe coincidența criteriilor calificării raporturilor contractuale cu acele criterii legale, puse la baza reglementării de către legiuitor.  Una din cele mai importante sarcini ale aplicabilităţii normelor de drept, constă în stabilirea faptului, care raporturi sociale, din punctul de vedere al legiuitorului, urmează să fie reglementate de anumite norme de drept, precum şi elaborarea în acest sens, a unor criteriide evidenţiere a acestora, care să corespundă cu criteriile de  calificare normativă ale legiuitorului[25].

Studiind problema coraportului și condiționării procesului calificării de elaborare a normelor de drept și aplicării acestora în cadrul dreptului contractelor civile, prof. Romanet Iu.V. a ajuns la concluzia că, construirea sistemului științific a contractelor și aplicarea lui adecvată în practică trebuie să corespundă scopurilor:

–          Stabilirii la nivel legal a criteriilor pe care se fundamentează sistemul contractelor civile;

–          Analizei criteriilor de sistem, elaborate de legiuitor, pentru a determina, dacă reflectă sau nu particularitățile esențiale ale raporturilor contractuale, ce necesită a fi supuse reglementării, și respectiv, care sînt perspectivele dezvoltării legislației în domeniul contractelor;

–          Formulării clare și precise a criteriilor de calificare, aplicarea cărora în practică ar duce la calificarea corectă a obligațiilor contractuale, și respectiv, aplicarea față de obligațiile ce reies din contracte a acelor norme de drept, care sînt predestinate pentru a fi reglementate[26].

Construirea de către știința juridică, pînă în prezent, a unui sistem bine aranjat de obligațiuni civile ce ar corespunde pe deplin exigențelor vieții mai rămîne o problemă nesoluționată. Dezvoltarea civilisticii în acest sens s-a oprit la gruparea obligațiilor în funcție de scopul contractului, fără implicarea altor factori de clasificare, cum ar fi efectele obligaționale și cele neobligaționale. Este binecunoscut faptul că, contractele civile sînt temeiul apariției nu numai a obligațiilor contractuale, dar și a unor altor forme de relații sociale, cum ar fi raporturile corporative, obligațiile creditoriale, obligațiile de restituție, drepturi secundare și altele. Toate aceste efecte urmează a fi luate în calcul la formarea legală a sistemului de obligații contractuale, deoarece tendința științei civilistice contemporane este examinarea contractului în calitate de fapt juridic, ce generează un raport juridic obligațional unic și complex, în care sînt generate și pot coexista atît obligații constitutive, precum ar fi obligația cumpărătorului de a plăti prețul și a primi bunul, cît și drepturile secundare de preschimbare a mărfii pe o marfă analogică, de altă culoare, mărime, model. Această abordare de examinare complexă a contractului ar fi o replică împotriva descompunerii contractului în elemente constitutive și cercetarea aparte a fiecărui element[27]. Ca urmare a acestei metode de studiere a entității juridice, toate celelate efecte denumite convețional “secundare” sînt lasate de către legiutor fără apreciere și încadrare juridică sistemică.

Interdependența juridică a întregului și a părților componente ale contractului civil poate fi exprimată prin următoarea judecată logică: “dacă într-un raport juridic, stabilit între părți persistă mai multe acte juridice civile, iar între ele există legatură juridică, acest lucru nu înseamnă că suma lor formează un contract civil. La fel, orice contract civil generează mai multe obligații civile în funcție de natura și esența înțelegerii și a scopului urmărit. Acest lucru nu înseamnă că categoria de obligație civilă urmează a fi asimilată  integral cu categoria de contract și invers”[28].

Literatura juridică contemporană a statuat poziția științifică, lansată de celebrul civilist rus O.S. Ioffe, conform căreia “orice tip de obligație civilă posedă specificul său, determinat de caracterul raportului economic, ce stă la baza sa”[29].  La rîndul său, nu orice caracter al raportului economic poate condiționa o reglementare juridică, dar numai acele caractere care prin esența și conținutul lor cer o formă anumiă de reglementare. Depistarea și analiza juridică a acestor caractere reprezintă una din problemele esențiale ale științei juridice, din motivul că raporturile economice sînt în permanentă dezvoltare și modificare, iar atitudinea dogmatică a legiuitorului în acest sens, fără permiterea cunoașterii și aprecierii juridice a noilor și noilor caractere de sistem ale raporturilor economice reprezintă un regres în dezvoltare.

Printre caracterele raporturilor economice stabilite de către legiuitor în cadrul normelor codificate, întîlnim scopul – urmărit de părți la încheierea contractului (transmiterea bunurilor în proprietate, folosință, efectuarea de lucrări sau prestări servicii ș.a); caracterul obiectului contractului (drepturi patrimoniale, complexe patrimoniale unice, bunuri imobile); particularitățile componentei subiecților (stat, comercianți, consumatori …); neechivalența economică între părțile contractante, și chiar legătura cu transportul, cum ar fi contractul de expediție. Însă, nu totdeauna caracterele raporturilor economice pot determina rezultatul juridic scontat. Criteriile juridice, spre deosebire de cele economice, produc legătură între raporturile contractuale și caracteristica acelui act volitiv, care l-au săvîrșit în temeiul raporturilor economice existente.

Studiind impactul caracteristicii juridice a contractului asupra raportului economic, ne aliniem poziției savanților civiliști, care susțin ideea că în calitate de temei al determinării criterilor esențiale ale conractului poate servi doar caracteristica juridică a contractului în calitate de formă de exprimare a raporturilor și intereselor economice, iar în calitate de factor principal pentru determinarea criteriilor de sistem urmează a fi esența fenomenului, ce condiționează reglementarea juridică[30]. La rîndul său, criteriile pot fi de natura economică sau juridică. Neperceperea de către instanțele de judecata a esenței fenomenului produs în urma unui raport de vînzare și rezervare a biletelor avia a dus la pronunșarea unei soluții incorecte în această cauză, unde instanța de recurs a stabilit cu titlu de Decizie[31] prin care s-au casat integral primele doua hotărîri, că instanțele menite să examineze fondul cauzei n-au stabilit genul de activitate a agenției de vînzări bilete avia, precum și temeiul prestării serviciilor de vînzare a biletelor de avion. La fel, din speța dată n-a fost stabilita esența relațiilor între Agenția de vînzări bilete, sistema internațională de rezervări bilete „AMADEUS” și compania de transport aeriană. Verificarea conținutului juridic al acestor relații de perfectarea, vînzarea, rezervarea, primirea, înlocuirea biletelor avia ar duce la stabilirea calității juridice a Agenției  de vînzări bilete în raport cu ceilalți subiecți. Curtea Supremă de Justiție a sesizat neajunsurile calificării acestor raporturi, menționînd că persistă un contract complex de vînzare-cumpărare, conjugat cu prestări servicii expediţionale de transport, unde agenţia de vînzări bilete trebuia să îndeplinească atributiile juridice ale cărăuşului, care a delegat împuternicirile respective de vînzare a biletelor  avia Agenţiei de vînzări bilete în baza contractelor de comision.

Instanța de recurs a constatat că interpretarea  dată de către instanțele de judecată este una pripită, fapt ce rezultă din nedeterminarea exactă a naturii juridice a litigiului, criteriu, care presupune prin sine lămurirea completă și certă a situației de fapt sub toate aspectele.  Este de remarcat în această ordine de idei, că instanța supremă prin enunțul  “interpretarea ” a avut în vedere nu procesul de interpretare a raporturilor juridice (contractelor), dar procesul de calificare judiciară a acestor raporturi, care inerent presupune coraportarea situației de fapt cu norma juridică respectivă ce îl reglemetează. Cazuistica nu este domeniul interpretării contractelor, dar este cîmpul de explorare a calificării judiciare.

Exemple de calificare incorectă a raporturilor similare cu cele prezentate mai sus, și anume, raporturi între operator turistic – cărăuș de curse charter – turist sînt descrise și analizate în literatura juridică rusă[32]. Esența raporturilor se reduce la următoarele, că în cadrul încheierii contractelor de charter a navelor aeriene operatorii turistici rezervează pentru turiști locurile pentru călători, bagaje sau alte încărcături, păstrînd esența obligației de transportare a acestora în punctul de destinație. Călătorul – turist în această relație este persoana pentru care operatorul turistic/locator încheie un contract de charter/locațiune cu compania de transport aerian/locatar. Acest lucru permite instanțelor de judecată să califice raporturile legate de deplasarea pe calea aerului a turiștilor în calitate de contract de transport între turist și compania de transport aerian, dar nu ca un contract de charter între  operatorul turistic și compania de transport în favoarea turistului. Temeiul unei astfel de calificări eronate reprezintă biletul de transport, unde se indică numele călătorului.  Operatorul turistic este tentat să cumpere bilete de călătorie pentru turiști și să includă în contractele turistice clauze despre faptul că companiile de turism nu poartă răspundere pentru reținerea sau schimbarea datei zborului, decît să încheie cu cărăușii contracte de transport aerian în favoarea turiștilor. În acest mod operatorii turistici țin să se eschiveze de la reclamațiile turiștilor/consumatori de servicii de transport, făcîndu-i responsabili de neprestarea calitativă a serviciului de transport pe companiile de transport.

Un alt exemplu de calificare judiciară a raporturilor juridice în domeniul transportului poate servi calificarea raporturile juridice desfăşurate între ÎS „Calea ferată din Moldova” şi SRL „Artecopac”[33].

Luînd în consideraţie că, în şedinţa instanţei de recurs, reclamata-intimată a invocat circumstanţe faptice neelucidate, importante pentru justa soluţionare a cauzei, precum şi a interpretat clauzele contractului încheiat între părţile litigante ca fiind specifice relaţiilor de intermediere, se impune o nouă examinare a fondului pricinii pentru a fi dată o apreciere obiecţiilor înaintate de SRL „Artecopac”. Or, în conformitate cu norma art. 726 Cod civil al RM, la interpretarea contractului se ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe”.

Acest aspect ţine de calificarea justă a raporturilor contractuale, care conform opiniei instanţei Supreme urmează să fie definitivată în cadrul examinării fondului cauzei în ordine de primă instanţă şi apel, iar numai după efectuarea corectă a raportului juridic material se poate constata cu certitudine drepturile şi obligaţiile legale şi contractuale ale părţilor în speţă cele de locator- locatar, sau beneficiiar şi intermediar.

Reiterăm poziţia expusă anterior precum, că  între ÎS „Calea ferată din Moldova” şi SRL „Artecopac” n-au fost stabilite raporturi contractuale de locaţiune a vagoanelor, dar unele de intermediere. Aceasta deoarece, SRL „Artecopac” nu poate deţine, în condiţiile legii, calitatea de locatar al vagoanelor de cale ferată, întrucît nu poate folosi aceste bunuri conform destinaţiei lor economice, nefiind posesor al unor mijloace de tracţiune.

  SRL „Artecopac” susţine şi în cadrul acestui proces, că relaţiile de locaţiune au fost stabilite între ÎS „Calea ferată din Moldova” – locator şi OAO „Российские железные дороги” – locatar, iar analiza corespondenţei stabilite între administraţiile acestor întreprinderi, precum şi actele de decontare reciprocă pe care le-a prezentat reclamantul în şedinţa precedentă,  denotă o astfel de natură juridică a raporturilor desfăşurate în cauză. Aşa fiind, SRL „Artecopac” invocă că prevederile Acordului cu privire la normele de exploatare, de evidenţă numerică şi de efectuare a plăţii pentru folosirea vagoanelor marfare, transmise în locaţiune şi aflate în circulaţia internaţională, sunt aplicabile relaţiilor constituite între cărăuşi – întreprinderi de cale ferată.             

Formarea sistemului obligațiilor contractuale în cadrul unui cod de legi, cum ar fi Codul Civil, este determinată, preponderent, de multitudinea legăturilor economice concrete, ce se stabilesc în circuitul civil. Relevante pentru studiul nostru sînt:

–          Combinarea obligațiilor elementare;

–          Regimuri juridice diverse ale obiectelor obligațiilor;

–          Statutul juridic diferențiat al subiecților – părți ai obligațiilor;

–          Elementele contractelor, care se formează la “intersecția” obligațiilor elementare.

Obligațiile elementare nu sînt numai cele bilaterale, cînd părțile posedă în același timp atît drepturi, cît și obligații.

La etapa cercetării componentei subiecților în calitate de criteriu de sistem trebuie de remarcat faptul că unii subiecți de drept și anume, băncile comerciale au tendința de a se transforma într-un subiect special, rezervîndu-și un regim juridic aparte, deosebit de ceilalți subiecți. La acest capitol există investigații teoretice de substanță juridico-civilă asupra statutului juridic a băncilor comerciale și ale operațiunilor bancare, iar rezumatul acestor studii științifice este expus de prof.Serstobitov A.E. în formula “din punct de vedere juridic categoria “operațiune bancară” are dreptul la viață numai din punctul de vedere al intereselor publice al sferei activității bancare… . … din punctul de vedere al dreptului civil “operațiunea bancară” nu prezintă alte particularități în comparație cu noțiunea actului juridic civil”[34].

În temeiul prevederilor Legii privind instituțiile financiare, precum și ale art. 1222 CC – banca sau o altă instituţie financiară (bancă), autorizată conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere). Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut şi la contul curent bancar dacă acestea nu contravin prezentei secţiuni şi naturii depozitului bancar. Această reglemetare reprezintă o limitare a libertății contractuale a părților contractante, deoarece legea stabilește imperativ doar acest tip de contract pentru perfectarea raporturilor juridice de atragere a mijloacelor bănești de la clienți. Beneficiind de aceste prerogative exclusive legale, băncile comerciale stabilesc în contractele de creditare a consumatorilor condiții ce a priori atentează la interesele legitime ale consumatorilor, și anume:

–          Condiții, ce interzic clienților, ce au contractat un credit bancar să mai beneficieze de alte credite din partea altor bănci sau instituții financiare, sau să acorde garanții terților persoane, să transmită bunurile proprii în gaj fără acordul scris al băncii (acestă condiție afectează dreptul prevăzut de alin. (2) și (3) al art.1 CC  – persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.  Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova).

–          Condiție prin care creditorul / banca comercială poate modifica în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract. În cazul cînd contractul prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral mărimea dobînzii, aceasta se va efectua în funcţie de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinîndu-se cont de regulile echităţii. Creditorul îl va anunţa în scris pe debitor despre modificarea mărimii dobînzii cu cel puţin 10 zile înainte de modificare. Mărimea nouă a dobînzii se va aplica la soldul, existent la data modificării, al creditului (această prevedere a art.1237 CC  vine să anihileze prevederile legislației uniforme în domeniul obligațiilor contractuale civile alin. (3) art.667, care prevede că “Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel”).

–          Condiție, în temeiul căreia banca comercială poate să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luîndu-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine cont atît de venitul ratat al creditorului, cît şi de cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului.  Rambursarea de către debitor a creditului înainte de scadenţă se efectuează, numai cu acordul creditorului, fapt ce denotă o executare corespunzătoare a obligației contractuale, deaceea se consideră că creditorul are interes în prestația respectivă, iar rambursarea creditul înainte de scadenţă exclude dreptul la cererea de despagubiri în temeiul art.609 alin. (3) CC.

Băncile comerciale, deținînd o poziție exclusivă pe piața serviciilor financiar – bancare de acordare a creditelor prin intermediul conturilor bancare de credit percep comsioane pentru gestionarea conturilor de credit. Problema juridică inițială care trebuie soluționată în acest caz reprezintă faptul, dacă acțiunea băncii comerciale de deschidere și gestionare a contului de credit poate fi calificată în calitate de serviciu bancar separat. Din sensul art.1236 CC care conține următoarea definiție “prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume aferente prevăzute de contract”, deducem ideea că creditul bancar se realizează doar prin intermediul contractului contului bancar, care formează un element constitutiv al contractului de credit bancar în general.  Deaceea, în formatul raportului de credit bancar, acțiunile de deschidere și gestionare a contului de credit nu pot fi considerate ca un serviciu financiar[35] aparte pentru care urmează să fie percepută o plată separată. Banca urmează să perceapă plăți cu titlu de dobîndă și alte sume aferente prevăzute de contractul de credit bancar, cu condiția că serviciile prevăzute de contract   sînt prestate ca atare de către bancă, avînd un efect aparte decît obligația de creditare[36], și pot reieși din conținutul contractelor de credit ca servicii faptice ce nu sînt absorbite de esența juridică a creditului bancar.Creditul bancar reprezintă un raport obligațional de împrumut a mijloacelor bănești, avînd obligații simetrice de transmitere în proprietate a mijloacelor bănești și obligație de restituire la scadență a sumei de bază și a dobîndei contractuale. Perceperea anticipată sau în timpul executării contractului a comisionului de către băncile comerciale în calitate de plăți pentru serviciile de deschiderea și administrarea contului de credit reprezintă în esență plata pentru creditul propriu-zis, și reprezintă o obligație nulă de drept prin prisma art.221 alin. (2). Cu titlu de concluzie reiterăm, că băncile comerciale pot percepe de la clienții săi comisioane, doar pentru serviciile bancare prevăzute de legislația bancară, precum și pentru serviciile faptice, în special pentru cele informaționale, de consultanță care nu sînt absorbite de natura și esența creditului bancar. Calificarea serviciilor financiare prestate de băncile comerciale se bazează pe criteriile acceptării de la persoane fizice sau juridice de depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, şi utilizării acestor mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc și calitatea subiectului – instituția financiară, care are capacitate juridică specială, definită în art.26 a Legii privind instituțiile financiare.

Alte tipuri sau forme de atragere a mijloacelor bănești pentru construcția complexelor locative se pot efectua prin alte tipuri de contracte cum ar fi, spre exemplu,  contractele investiționale (de participare cu cota bănească în construcție sau formula juridică de participare în calitate de membru al cooperativei de construcție a locuinței sau a cooperativei locative de acumulare). Anume în acest domeniu de construcție al locuințelor, nereglementat iscusit de lege, se atestă încălcări grave ale drepturilor și intereselor investitorilor/ consumatori de aceste servicii.

 În speţă, la data de 20 iulie 2007 a fost încheiat contractul nr.117  de participare prin cotă la construcţia bunului imobil din complexul locativ “Alpina Village”, amplasat în mun. Chişinău încheiat între BC ,, INVESTPRIVATBANK,, SRL ,, Alincom,, şi Hamurari Vladimir. Conform p.1.1 al contractului nominalizat BC ,, INVESTPRIVATBANK,,  acordă  SRL ,, Alincom,,  un credit investiţionalpentru construcţia complexului locativ, iar lui Hamurari Vladimir BC  ,,INVESTPRIVATBANK,, îi acordă  un credit ipotecar pentru participarea la construcţia aceluiaşi bun imobil. Ca urmare, SRL ,, Alincom,, se obliga să construiască pentru Hamurari Vladimir bunul imobil şi să-i transmită în proprietate nu mai tîrziu decît 30.12.2008.

 În realitate, la data de 23 iulie 2007 între BC ,,INVESTPRIVATBANK,, şi Hamurari Vladimir a fost încheiat contractul de credit nr.71- PF (CB)-07, care va utilizat numai pentru achitarea preţului casei individuale de locuit cu două nivele şi subsol cu suprafaţa totală de 255,50 m.p. şi teren aferent construcţiei cu suprafaţa de 4771 m.p. conform p.1 (2) a contractului indicat utilizarea creditului de către Hamurari Vladimir se va efectua pentru executarea contractului nr.117 de participare prin cotă la construcţia bunului imobil din complexul locativ “Alpina Village”. Acordarea nemijlocită a creditului se efectua prin virament la ordinul împrumutatului la contul de decontare a împrumutatului deschis în BC ,,INVESTPRIVATBANK,,, iar mijloacele sunt expediate la destinaţie în baza cererii lui Hamurari Vladimir pe contul de decontare al  SRL ,,Alincom,, cu nr.225118012380, cont care se află deschis şi deservit în aceeaşi bancă. În baza ordinelor de plată nr.1704 din 24 iulie 2007 şi nr.5 din 01 noiembrie 2007 la contul bancar al al  SRL ,, Alincom,, sunt bărsate sumele de 1297742 lei şi respectiv, 1282551, 70 lei în total suma de 2580293,7 lei.

 Astfel, beneficiar nemijlocit al sumei băneşti de 2580293,7 lei achitate de către BC ,,INVESTPRIVATBANK,, a devenitSRL ,,Alincom,,, dar nu Hamurari Vladimir, care a semnat formal documentele de plată, banii fiind gestionaţi exclusiv de către BC ,,INVESTPRIVATBANK,, la conturile bancare ale acesteia, astfel Hamurari Vladimir n-a putut interveni prin mijloace juridice, stabilite de către legislaţia bancară în vigoare pentru a-şi proteja “investiţia”.

 Acest fapt vine în contradicţie cu procesul-verbal nr.369 din 23 iulie 2007 care autorizează acordarea de către banca BC ,,INVESTPRIVATBANK,, D-lui Hamurari Vladimir a creditului ipotecar în sumă de 2620000 lei în cadrul programului ipotecar“Alpina Village”.

 Raportul contractual tridimensional, stabilit în baza contractului nr.117 de participare prin cotă la construcţia bunului imobil din complexul locativ “Alpina Village” între  BC ,,INVESTPRIVATBANK,, SRL ,,Alincom,, şi Hamurari Vladimir n-a produs efectul juridic scontat şi anume  – construcţia bunului imobil din complexul locativ “Alpina Village”, dar a avut ca scopfinanţareaconstrucţiei indicate cu implicarea răspunderii juridice ale unor terţi, în speţăHamurari Vladimir. Acest lucru poate fi ilustrat prin faptul, că în temeiul contractului de credit nr.86-08 25 septembrie 2008 BC ,,INVESTPRIVATBANK,, şi SRL ,,Alincom,, s-a contractat un credit în sumă de 11080000 lei cu o dobîndă de 25 % anual, contractul dat avînd unsprezece acorduri adiţionale, care evidenţiază dinamica dezvoltării raportului contractual în cauză. În temeiul p.6.1 (a) a contractului susindicat garantarea creditului era asigurată prin imobilul situat în mun. Chişinău com. Truşeni extravilan.

 În contextul celor menţionate, SRL ,,Alincom,, mai contractează un credit bancar nr.2272 din 26 iunie 2008 de la BC ,, VICTORIABANK,, SA în sumă de 55 000 000 lei pentru rambursarea creditelor anterioare, cu referinţă la p.2.3.1. a contractului indicat, precum şi pentru construcţia complexul locativ “Alpina Village”, amplasat în mun. Chişinău com. Truşeniextravilan (n.c. 8039314.011) conform p.2.3.2 a contractului susindicat. În baza p.5.1.1 a contractului de credit bancar nr.2272 din 26 iunie 2008 garanţia rambursării creditului serveşte bunul imobil – teren pentru construcţii cu suprafaţa de 3.1592 ha (n.c. 8039314.011) amplasat în mun. Chişinău com. Truşeniextravilan. Prin acordul adiţional nr.1 la contractului de credit bancar nr.2272 din 26 iunie 2008, încheiat la 24.01.2009 s-a modificat p.5.1 a contractului în cauză şi în calitate de garanţii servesc bunurile imobile în număr de 46 loturi de pămînt pentru construcţii, amplasat în mun. Chişinău com. Truşeniextravilan cu suprafaţa de 3.1592 ha. Această modificare ne indică că au fost formate 46 loturi de pămînt pentru construcţii cu numere cadastrale separate şi cu suprafeţe diferite.

Însă, aceste terenuri parcelate urmau să fie proprietatea investitorilor, care au contribuit cu cotă financiară la construcţia complexului locativ “Alpina Village”, în speţă Hamurari Vladimir în temeiul contractului nr.117 din 20 iulie 2007(p. 1.1.; 1.2; 2.5.2; 2.6.3).

În baza acordului privind executarea benevolă a dreptului de ipotecă din 18 septembrie 2009, încheiat între  SRL ,,Alincom,, şi BC ,, VICTORIABANK,, , ultimei i s-au transmise terenurile, în speţă terenurile parcelate cu suprafaţa totală de 3.1591 ha cu nr. 8039314.011. în temeiul p.2 al acordului nominalizat către BC ,, VICTORIABANK,,  sunt transmise în posesie şi accesoriile bunurilor imobile, indicate în tabela acordului, care include şi construcţiile aferente acestor terenuri.

Actualmente, proprietar al bunurilor în litigiu este SRL ,, Elita -5 Casa Magică care a obţinut acest drept în baza contractului de vînzare-cumpărare din 12.11.2009 în urma contractului încheiat cu BC ,, VICTORIABANK,, .

La fel, în temeiul contractului de parteneriat nr.3 28 iulie 2008 încheiat între  BC ,,INVESTPRIVATBANK,, SRL ,,Alincom,,  şi Î.M. ,, Casa Blanca IPB Imobil Grup ,, SRL  se stabileşte mecanismul de finanţare şi vînzare a caselor de locuit  din complexul locativ “Alpina Village”, fapt ce ne demonstrează înţelegerea dolosivă a acestor companii în toată procedura susindicată.

Criteriile calificative ale unuia sau altuia din contractele civile numite pot juca rolul de factor de limitare a libertății contractuale. Astfel, contractul de prestări servicii poate fi delimitat de contractul de antrepriză prin lipsa unui rezultat materializat într-o formă obiectivă, care urmează să fie transmis beneficiarului de servicii.  Alin. (2) al art.946 CC expres indică că “Obiectul contractului de antrepriză poate fi atît producerea sau transformarea unui bun, cît şi obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări”. Reglementările prezentate exclud părțile contractului de prestări servicii de a stabili remunerația contractuală în funcție de obţinerea unor alte rezultate materializate sau, chiar de a formula prestația în calitate de rezultat obiectivizat. Acest fapt, nicidecum nu înseamnă lipsa în genere a oricărui rezultat pozitiv. Raportul de prestări servicii generează anumite rezultate, însă ele nu pot fi separate de procesul de lucru.  Anume acest criteriu calificativ de delimitare a acestor construcții contractuale, a fost pus la baza soluționării problemei privind “onorariul de succes” pentru serviciile avocaților – în caz de adoptare a unei hotărîri judecătorești în favoarea clientului. Hotărîrea judecatorească nu poate fi un indicator al calității serviciului prestat de avocat în cadrul examinării judiciare a pricinilor civile și cauzelor penale, deoarece ea este rezultatul activității instanței de judecată și nicidecum al reprezentanților părților. Un alt argument în favoarea poziției indicate reprezintă faptul că prestarea serviciilor de reprezentare judiciară, precum și obligațiile ce reies din această activitate țin de domeniul dreptului privat, iar procesul de emitere a hotărîrilor judiciare reprezintă domeniul dreptului public. În consecință, achitarea pentru serviciile avocatului urmează să fie puse în funcție de volumul serviciului efectiv prestat, adică de activitatea propriu-zisă a reprezentantului părții în proces în cadrul tuturor fazelor de examinare judiciară, exprimată prin totalitatea acțiunilor faptice necesare, rezonabile și utile. Opinia privind “onorariul de succes” pentru serviciile avocaților nu este împărtășită de către toți cercetătorii în domeniul prestării serviciilor de asistență juridică. Argumentele contrarii opiniei majoritare se axează pe incertitudinea categoriei succesului în conflictele juridice. De exemplu, faptul primirii unei decizii din partea clientului la recomandarea/consultatrea calificată a avocatului de a refuza continuarea dezvoltarii litigiului, defavorabil în perspectiva clientului, reprezintă un succes[37] din motivul că clientul a evitat cheltuieli neîntemeiate. Economia timpului, puterilor și mijloacelor clientului reprezintă valori opozabile ca și conținut “cîștigării” litigiului patrimonial. În materia dreptului procesual nu sînt impedimente pentru calificarea “onorariul de succes” în calitate de condiție contractuală care nu ar corespunde cu principiile dispozitivității, concurenței și egalității procesuale ale părților.

Un alt subiect neabordat în literatura juridică civilistică autohtonă reprezintă interpretarea și calificarea clauzelor contractului de donație, care prin statuarea legală expusă în art.827 CC “Prin contract de donaţie, o parte (donator) se obligă să mărească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi (donatar)” a primit caracterele juridice ale liberalității. Codul Civil nu conține reguli speciale de interpretare a donației, deaceea sînt aplicabile regulile generale privind interpretarea contractelor civile. Dar, pot exista situații cînd nu există o certitudine asupra faptului că s-a realizat o animus donandi, adică este necesară interpretarea contractului pentru calificarea juridică a raportului contractual produs. La acest capitol, Codul Civil conține numai noțiunea actelor juridice cu titlu oneros și celor cu titlu gratuit, fără a stabili careva prezumții de onerozitate sau gratuitate a actului juridic civil. Soluția dezlegării problemei în cauză pe care o acceptăm integral este expusă în lucrarea[38] prof. Francisc Deak și conține următoarele judecăți: ”interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros – care sînt reguli de drept comun – , iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalități care, fiind excepționale sînt supuse unei interpretări restrictive. Concluzia privind încheierea între părți a unui contract de donație trebuie să fie temeinic ancorată în elementele convenției între părți”. În practica judiciară această regulă poate însemna că, obligația poate fi calificată avînd caracter gratuit, doar în cazurile cînd, au fost înlăturate de către instanța de judecată toate dubiile vis-à-vis de caracterul sau oneros.

Sînt susținute în continuare ideile lansate de către distinsul civilist în privința faptului că executarea unei obligații civile imperfecte (naturale) nu poate fi calificată drept o liberalitate. Drept o calificare absurdă este numită de Juanita Goicovici  “gestul dăruirii unei sume de 5 lei unei personae nevoiașe pentru a-și potoli foamea pentru o seară, deoarece aceste acțiuni nu penetrează spațiul juridic, nefiind un veritabil contract de donație, acesta ramîne un act non-juridic, deși fondat pe o puternică compasiune”[39].

De unul singur, caracterul oneros sau gratuit al obligațiunii contractuale nu poate fi un criteriu de sistem, capabil să genereze un regim uniform de reglementare. Adevarata valoare juridică a acestui caracter se poate constata în cadrul altui criteriu de sistem, cum ar fi direcționarea obligațiilor civile.

            Un alt aspect semnificativ al calificării contractelor reprezintă existența în practica contractuală a operațiunilor comerciale unde persistă mai multe contracte între diferiți subiecți, considerate ca independente sau interdependente. Dezlegarea teoretico-aplicativă a interpendenței contractelor civile este propusă de profesorul Ion Turcu[40] cu referință la legislația franceză, dar trebuie de menționat că aceste concluzii sînt actuale și aplicative relațiilor economice stabilite între părți actualmente, în temeiul legislației actuale.

            În cazul contractelor independente calificarea unuia dintre contracte nu v-a fi extinsă asupra altuia nici în sensul de ai conferi aceiași calificare, nici în sensul de a fi privite ca un singur contract și a primi o calificare diferită de cea atribuită fiecarui contract în parte. Regimul contractelor interdependente a fost analizat recent într-o lucrare dedicată efectelor juridice ale nulității în cadrul grupurilor de contracte[41].


[1] Vezi citat la subsol: Pop, Liviu Tratat de drept civil: Obligaţiile. Vol.2: Contractul.-Bucureşti: Universul juridic, 2009, p-553.

[2] Georgescu I.L. Drept comercial român – vol.1. București: Editura ALL Beck, 2002, p.151.

[3] Ion Turcu. Tratat teoretic și practic de drept comercial. Volumul I, Editura C.H.Beck, București 2008, p.49.

[4] Ion Turcu., Liviu Pop. Contractele comerciale. Formare și executare. Introducere în teoria și practica dreptului contractelor comerciale speciale. Ed. Lumina Lex, 1997.

[5] Nitoiu, Roberta. Teoria generală a contractelor aleatorii. București: Editura ALL Beck, 2005;Chirica Dan. Contracte speciale civile și comerciale. vol.1 Vînzarea și schimbul (Partea 1) : Editura Rosetti,București 2005 ; Toader, Camelia. Drept civil: contracte speciale. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008.

[6] Калмыков Ю.Х. Вопросы толкования и применения гражданско-правовых норм. Избранное: Труды. Статьи.Выступления. Москва. Статут, 1998, p.59.

[7] Жученко С.П. Толкование договора.// Практика применения общих положений об обязательствах. Сборник статей. Рук.авт.кол. и отв.ред. М.А.Рожкова. Статут, Москва, 2011, p.376.

[8] Avornic Gheorghe. Tratat de teorie generală a statului și dreptului: in doua vol. Vol.2, Chișinău 2010, p.215.

[9] Туранин В.Ю., Самострелова О.И. Толкование гражданско-правовых договоров: некоторые проблемные аспекты. // Юрист, №2, 2007, p.22.

[10] Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступления. -2-е изд. перераб. и доп. М, 2006, p.13.

[11] Алексеев С.С. Право: азбука – теория – философия: Опыт комплексного исследования. М, Статут, 1999,p.119.

[12] Родионова О.М. Механизм гражданско-правового регулирования: состав, структура, действия.//  Законодательство №8, 2012, p.22.

[13] Пугинский Б.И. Теория и практика договорного регулирования. М, 2008, p.48.

[14] Baieșu Aurel. Contractele comerciale internaționale: (suport de curs) – Chiținău, CEP USM, 2007.-p.174.

[15] Drept civil: teoria generală a actelor cu titlu gratuit/. Coord.: Ion Dogaru. – București: 2005,p.81.

[16] Черданцев А.Ф. Толкование право и договора. М, 2003, р.236.

[17] Borodac Alexandru. Drept penal. Calificarea infracțiunilor. Chișinău, “Știința”, 1996,p.6.

[18] Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступления. -2-е изд. перераб. и доп. М, 2006, p.60.

[19] Lavric Liliana. Drept procesual civil: Partea specială: (curs unv.)/Elena Belei, Felicia Chifa, Alexandru Cojuhari {et.al.}; red.st. Alexandru Cojuhari;USM, – Chiținău, 2009, p.29.

[20] Лушников А.М., Лушникова М.В., Тарусина Н.Н. Договоры в сфере семьи, труда и социального обеспечения: учебное пособие. – -2-е изд. перераб. и доп. М, 2010, p.265.

[21] Hotărîrea judecătoriei Buiucani mun.Chisinau din 16 noiembrie 2011(dos. nr. 2-1194/11)

[22] Предметно-методологические проблемы цивилистической науки.// Гражданское право: актуальные проблемы теории и практики/ под. общ. ред.В.А.Белова. – М. 2009, p.148-154.

[23] Кратенко М.В. Злоупотребление  свободой договора: частноправовые и публично-правовые аспекты: М, 2010. –p.179.

[24]Родионова О.М. Механизм гражданско-правового регулирования: состав, структура, действия.//  Законодательство, №8, 2012, p.30.

[25] Cimil Dorin. Instituția calificării contractelor civile . Revista națională de drept. №4.2011, P.13-18.

[26] Романец Ю.В. Система договоров в гражданском  праве России. М, 2001, р.24.

[27] Блинковский К.А. Система обязательств.//Практика применения общих положений об обязательствах. Сборник статей. Рук.авт.кол. и отв.ред. М.А.Рожкова. Статут, Москва, 2011, p.21.

[28] Cimil Dorin. Ideologia și economia contractului civil. // Conferința științifică cu participare internațională “Interferențe universitare- integrare prin cercetare și inovare”, Chișinau, 2012, p.160.

[29] Йоффе О.С. Обязательственное право. М.: 1975.p.201.

[30] Романец Ю.В.Op.cit, р.34.

[31] Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție din 13 iunie 2012, dos.2ra -996/12.

[32] Сирик Н., Кусков А. Актуальные проблемы законодательства о туристической деятельности.//Хозяйство и право, № 3 , 2012, p.107.

[33] Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție din 10.11.2010 , dos.2ra -996/10.

[34] Шерстобитов А.Е. Правовое положение банков и иных кредитных организаций. // Правовое регулирование банковской деятельности. Под ред. проф.Е.А.Суханова.- М, 1994, p.19.

[35] Защита прав потребителей финансовых услуг/ отв.ред. Ю.Б.Фогельсон.- М, 2010, p.48.

[36] Гонгало Ю. Правовая природа «услуг» по ведению судного счета.// Хозяйство и право, №9, 2012,p.95-96.

[37] Асосков А.В., Козлова Н.В., Панкратов П.А.,Богер А.А. Проблемы исполнения гражданско-правовых обязательств по оказанию юридической помощи.// Сфера услуг: гражданско-правовое регулирование. Под ред. Е.А.Суханова, Л.В.Санниковой. – М, 2011, 141.

[38] Francisc Deak. Tratat de drept civil – Contracte speciale. Ed.a 3-a, actualizată și completată.- București,2001, p.119.

[39] Goicovici Juanita. Formarea progresivă a contractului. Bucureşti, 2008. pag.343.

[40] Ion Turcu., Liviu Pop. Contractele comerciale. Formare și executare. Introducere în teoria și practica dreptului contractelor comerciale speciale. Ed. Lumina Lex, 1997, p.23.

[41] Cimil Dorin. Analiza teoretică a abordărilor practicii judiciare privind efectele nulității în cadrul grupurilor de contracte. http://www.dreptprivat.wordpress.com.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: