LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Analiza juridică a noţiunii de autogară


225251159[1]Bine cunoscutul cântec a lui Gabriel Dorobanţu ne îndeamnă în continuu să revenim în gara noastră mică. Dincolo de versurile lacrimogene la care facem apel, interesul juridic al analizei pe care ne propunem s-o desfăşurăm, se limitează la un singur element al versului, şi anume acel de gară, autogară. Astfel, în percepţia cotidiană, gara nu este decât punctul de îmbarcare-debarcare a pasagerilor ce consumă servicii de transport public suburban, interurban sau internaţional. Totuşi, reglementarea juridică a noţiunii de autogară nu e atât de simplă precum pare şi arareori vine să lărgească spectrul de interpretare practică a subiectului cercetat.

O primă referinţă vizavi de definiţia autogării poate fi găsită în Regulamentul cu privire la autogară (staţia auto), nr. 9/12 din 9 decembrie 1999, care în pct. 2.1 prevede că autogara este spaţiul special amenajat, bun de utilitate publică, în care se desfăşoară activităţi specifice serviciilor  regulate de transport de persoane, care pot fi în proprietate publică a statului, ori proprietate privată. Reieşind din cele evidenţiate, ar trebui să înţelegem că autogara nu e decât un complex imobiliar destinat pe de o parte staţionării vehiculelor antrenate în transportul regulat de călători şi bagaje, şi pe de altă parte, îmbarcării şi debarcării de pasageri. Într-o asemenea accepţiune, autogara capătă un caracter static şi amorf, în limita căruia nu putem decide asupra conţinutului şi genului relaţiilor sociale relative noţiunii cercetate.

Necesitatea de completare a definiţiei de autogară e condiţionată însăşi de reglementările care vin să ordoneze conduita subiecţilor angajaţi în transportul naţional şi internaţional de călători şi bagaje. Aşadar, prin art.17 alin (1) din Legea privind aprobarea codului transporturilor auto, nr.116 din 1998, este prevăzut că călătorul este obligat să procure bilete doar de la casa autogării, în cazul curselor regulate efectuate în trafic suburban şi interurban. Pe cale de consecinţă, o asemenea reglementare ne impune să concluzionăm că statutul juridic al autogării are conţinutul unui intermediar de vânzări ale biletelor de transport regulat de călători şi bagaje. În acest sens, prevederile normative din domeniul transporturilor trebuie analizate în comun cu cele din Codul civil referitoare la intermedierea (art. 1179-1184). Astfel, prin textul articolului 1179 Cod civil, trebuie să înţelegem că autogara este persoana care se obligă faţă de client  (transportator), să acţioneze în calitate de mijlocitor la încheierea unui sau mai multor contracte între acesta şi terţi (contracte de transport). Totuşi, din sinteza reglementărilor din Codul transporturilor auto şi Codul civil trebuie să deducem că respectivele raporturi de intermediere sunt lipsite de libertatea de a contracta, care se manifestă într-o ipostază dublă. Făcând apel la acelaşi articol 17 alin. (1)  din Legea privind aprobarea codului transporturilor auto, nr.116 din 1998, reiterăm că pasagerul nu are altă opţiune decât să procure bilet de la casele autogării. Totuşi, regula în cauză se extinde numai asupra traficului suburban şi interurban, nefiind validă şi pentru transportul internaţional de călători şi bagaje, pentru care legea face o excepţie, permiţând efectuarea vânzării de bilete şi la casele agenţilor transportatori, care deservesc aceste rute internaţionale. Cea de-a doua interpretare a caracterului imperativ al intermedierii de autogară se referă la faptul că agenţii transportatori care gestionează rute de transport regulat de călători şi bagaje, sunt forţaţi prin textul legii să contracteze raportul de intermediere doar cu gestionarea de autogară. Angajarea oricărui alt intermediar este inadmisibilă, şi deci – ilegală. Din această concluzie, nu în ultimul rând, poate fi dedusă din textul pct.16 lit. d) a Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.854 din 2006, prin care se reglementează că agentul transportator este obligat să încheie contracte cu autogările (staţiile auto) sau cu autorităţile administraţiei publice locale (potrivit competenţelor acestora) în vederea prestării serviciilor de transport al călătorilor pe rutele regulate atribuite spre deservire. În acest context, menţionăm că cu statut de recomandare instituţia publică „Agenţia Naţională Transport Auto” a emis informaţia privind contractul-model de prestări servicii între autogară şi transportatori, nr. 08/3-1497 din 16 martie 2010. Din titlul acestei informaţii, precum şi din conţinutul recomandării la care facem apel, formal ar trebui să decidem că raporturile juridice dintre autogară şi transportator se limitează la obiectul unui contract de prestări servicii de staţionare a vehiculelor cărăuşului, de evidenţă a respectării orarului curselor efectuate prin intermediul autogării, etc. Totuşi, implicarea autogării ca mijlocitor al vânzării de bilete dintre transportator şi călător face imposibilă limitarea obiectului contractual la intervalul de reglementări relative prestărilor de servicii, acesta conţinând elemente juridice alogene ce au ca destinatar inclusiv şi terţul călător. Cumulul acestor elemente străine configurează fizionomia unui raport juridic de intermediere de care am vorbit anterior. Implicit, regimul juridic al colaborării dintre autogară, agentul transportator şi terțul călător însumează caracterele unui contract complex în sensul în care acesta conţine elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege (art.667 alin (3) Cod civil).

Complexitatea acestui contract este, de altfel, grevată şi de conţinutul său forţat, în sensul în care agentul transportator şi autogara sunt obligaţi să negocieze şi să încheie un asemenea contract. Însă, sub nici o formă nu putem decide asupra conţinutului standard (prestabilit) al aceste convenţii, deoarece părţile numite nu au decât o obligaţie de a contracta în vederea prestării serviciilor de transport regulat de călători şi bagaje şi nicidecum nu sunt somate să-şi depună formal consimţământul asupra unor clauze de colaborare anticipat stabilite de lege. Minimul de standard pe care îl prevede legislaţia pentru raporturile de colaborare dintre autogară şi agentul transportator  se referă în exclusivitate la spectrul de servicii tehnice pe care trebuie să le presteze autogara cărăuşului şi pasagerului în calitatea sa de complex imobiliar în interiorul căruia se desfăşoară activităţi specifice transportului regulat de transport şi bagaje. În rezultat, elemente definitorii ale parteneriatului contractual dintre transportatori şi autogară: comisionul reţinut din volumul vânzărilor de bilete, penalităţile prevăzute pentru încălcarea prevederilor contractuale, modul de soluţionare a litigiilor, precum şi termenul de valabilitate a contractului sunt lăsate la discreţia contractanţilor, reglementările normative neavând pe acest segment decât un rol supletiv. Altfel spus, în ipoteza în care agentul transportator şi autogara, în virtutea anumitor circumstanțe, nu reuşesc să negocieze textul contractului de intermediere (cu elemente de prestări servicii), trebuie să decidem că raporturile juridice dintre părţi vor fi guvernate tacit fie prin acordurile de colaborare anterioare, fie prin conţinutul Recomandării Agenţiei Naţionale Transport Auto.

Deşi în rândurile anterioare am insistat asupra caracterului forţat al parteneriatului dintre autogară şi agentul transportator antrenaţi în transportul regulat de călători şi bagaje, totuși trebuie să evidenţiem că în  Republica Moldova „practica bate gramatica”. Astfel, în luna aprilie a anului 2012, în lipsa oricărei autorizaţii a organelor de resort, Consiliul orăşenesc Anenii Noi, în comun cu Primăria oraşului Anenii Noi, au emis o serie de acte administrative prin care autorizau un agent economic particular cu vânzarea de bilete de călători şi bagaje în traficul suburban din raionul Anenii Noi. În această ordine de idei, menţionăm că în baza pct.1.3 din Regulamentul cu privire la autogară (staţia auto), nr.9/12 din 9 decembrie 1999, activitatea autogărilor (staţiilor auto) este permisă numai în baza autorizaţiei de funcţionare, eliberată deţinătorului autogării de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor, autorizaţie cu termen de valabilitate de 5 ani. Respectiv, dacă e să revenim la textul art. 17 alin.(1) din Legea privind aprobarea codului transporturilor auto, nr.116 din 1998, trebuie să reiterăm că vânzarea de bilete în afara caselor autogării este ilegală, viciu ce ar trebui să greveze şi deciziile menţionate ale autorităților publice locale din oraşul Anenii Noi. Concluziile evidenţiate sunt confirmate o dată în plus şi prin Hotărârea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei nr.APD-9-11/53 din 13 mai 2011, prin care agenţia a stabilit pentru un şir de autogări din Republica Moldova situaţia dominantă faţă de călători şi agenţii transportatori pe piaţa serviciilor de vânzare a biletelor de transport auto al călătorilor. În particular ANPC a reţinut că călătorul (consumatorul) poate procura bilete pentru o anumită rută (cursă) numai la casele de bilete, o altă modalitate de obţinere a dreptului de a se deplasa cu autobuzul (microbuzul) este exclusă. Astfel, fiecare gară auto deţine o situaţie exclusivă în raport cu agenţii transportatori care deservesc o anumită rută, unde respectiv autogara este inclusă ca unul din punctele de pornire, cât şi faţă de consumatorii care procură bilete pe ruta respectivă. Reieşind din sinteza textului redat anterior, trebuie să deducem că orice ingerinţă în activitatea de intermediere pe care o desfăşoară autogara prin mijlocirea încheierii contractelor de transport regulate de transport şi bagaje prin alte modalităţi decât cele prevăzute de art.16 alin (1) din Legea privind aprobarea codului transporturilor auto, nr.116 din 1998 reprezintă o fraudă anticoncurenţială.

Atât caracterul dominant al unei autogări, cât şi însăşi definiţia acesteia prevăzută de Regulamentul cu privire la autogară (staţia auto), nr. 9/12 din 9 decembrie 1999, ne impune să tratăm gara auto nu numai în ipostază de complex imobiliar şi intermediar, ci şi în calitatea unui serviciu public aflat în gestiunea statului sau a unei persoane particulare. Dacă gestionarea etatică a autogării nu generează dificultăţi de interpretare, atunci administrarea particulară a serviciului public de autogară este una nedefinită. Or, actele normative în vigoare permit calificarea juridică a acestor raporturi atât prin intermediul concesiunilor, cât şi în baza unor convenţii gratuite nenumite. În limita celor menţionate, revenim la ideea că în conformitate cu art.10 alin (1) din Legea privind aprobarea codului transporturilor auto, nr.116 din 1998 şi pct1.3 al Regulamentului cu privire la autogară (staţia auto), nr. 9/12 din 9 decembrie 1999, gestionarea unui serviciu public de autogară este condiţionat de dobândirea unei autorizaţii de funcţionare a autogării. Totuşi, limitarea la textul acestor prevederi ar face tabloul interpretării noţiunii de autogară incomplet. Or, autorizaţia de funcţionare a autogării nu are decât un rol administrativ de supraveghere a desfășurării activităţii de autogară. Însăşi temeiul emiterii acesteia are un fundament public-privat. Revenind la exemplul raionului Anenii Noi, evidenţiem că în luna februarie a anului 2008, Primăria or. Anenii Noi a încheiat cu  societatea comercială C un contract cu privire la investiţiile private, în temeiul căruia ultima a dobândit dreptul de a monitoriza şi organiza transporturile urbane regulate, interurbane şi internaţionale în regiunea raionului Anenii Noi, procurând sub formă de plată eşalonată şi terenul de pământ pe care se află complexul autogării. Implicit, din analiza obiectului contractului de investiţie, trebuie să decidem că caracterul său pecuniar grevează doar partea înstrăinării imobilului, în limita căruia urma să fie construită autogara, pe când însăşi dreptul  de a presta servicii de monitorizare şi organizare a curselor de transport regulat de călători şi bagaje nu are o contraprestaţie bănească succesivă, ci se limitează la obligaţia construcţiei şi funcţionării autogării în limita unei anumite circumscripţii teritorial-administrative. În acest caz,contractul de investiţie privată la care facem referire, poate cumula construcţia  unui contract de concesiune, care prin textul art.15 alin.(1) din Legea cu privire la concesiuni, nr.534 din 1995, presupune că redevenţa concesiunii poate fi stabilită în natură, în bani sau în ambele modalităţi.

Rezumând cele expuse, am constatat că în percepţia socio-juridică noţiunea de autogară apare într-o triplă calitate:

  1. Complex imobiliar în cadrul căruia se desfăşoară activităţi specifice serviciilor de transport regulat de călători şi bagaje;
  2. Intermediar al încheierii contractelor de transport regulat de călători şi bagaje;
  3. Serviciu public.

Astfel, încercarea de a explica conţinutul juridic al autogării, ne permite să conchidem că prin noţiunea cercetată se înţelege acel drept în virtutea căruia o persoană este împuternicită să presteze, în limita unei circumscripții teritorial-administrative, servicii publice de monitorizare şi organizare a transporturilor regulate de călători şi bagaje, realizate în trafic suburban, interurban şi internaţional şi în baza căruia respectiva persoană deţine o poziţie dominantă de intermediar  al vânzărilor de bilete de transport de călători şi bagaje.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: