LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Caracterul autonom al dobânzii în contractele de împrumut și creditare


Circuitul financiar, similar oricărui alt sistem de relaţii civile, îmbracă o anumită formă juridică; transmiterea şi preluarea capitalului fiind prioritar realizate prin instituţiile contractelor de împrumut şi credit. Primatul reglementărilor numite se concretizează în faptul că prin acestea, în sens larg, poate fi acoperită orice obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen. Respectiv, necesitatea reglementării acestor relaţii sociale e condiţionată nu numai de caracterul lor specific, ci şi de volumul acestora.

În acest context, adoptarea în 2002 a Codului Civil al Republicii Moldova a venit să marcheze o nouă etapă în reglementarea adecvată a raporturilor financiare. Și în acest context tema abordată nu poate evita subiectul dobânzilor în contractele de împrumut şi credit.

Art. 585 Cod Civil prevede că în cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobândă, se plăteşte o dobândă egală cu rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei, dacă legea sau contractul nu prevede o altă rată. Respectiv, rigorile normative nu definesc cuprinsul juridic al dobânzii convenţionale, delegând această prerogativă părţilor contractante sau anumitor reglementări speciale.

Din tălmăcirea aceleeași norme, justificat se impune întrebarea dacă dobânda, în sens juridic, este fructul produs de capitalul creditorului, prestaţia sau o obligaţia accesorie raporturilor oneroase de împrumut şi creditare.

Reieşind din dilema abordată, evidenţiem că pentru a decide dacă dobânda contractuală este sau nu un fruct, trebuie să stabilim dacă capitalul cedat cu împrumut sau în forma creditului bancar, este sau nu un bun frugifer. Astfel, doctrina reţine că un bun poate fi considerat frugifer dacă acesta este susceptibil de a produce fructe.[1] Fructul în baza art. 299 C.Civ. al RM este venitul, sporul şi productele pe care le dă lucrul, iar fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobândite în urma folosirii acestui drept. Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le asigură prin intermediul raporturilor juridice. În baza temei abordate, în mod categoric prezintă interes pentru demersul nostru aşa-numitele fructe civile, alias veniturile susceptibile de a fi produse de capitalul dat cu împrumut. Astfel, literatura de specialitate[2] apreciază că veniturile sunt sumele de bani sau alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor, dividendele şi partea din venitul net distribuit, în condiţiile legii, în urma lichidării unui patrimoniu. Deci, veniturile sunt avantajele materiale care se pot obţine de la un bun în mod periodic.

În încercarea sa de a da o interpretare art. 299 C.Civ. al RM, doctrinarii autohtoni desigur că au meritul de a seta corect vectorul de analiză, dar însăşi explicarea noţiunii de fruct civil este în opinia noastră neexhaustivă. Critica pe care o abordăm ţine de ideea conform căreia nici norma de drept, nici interpretarea ei neoficială nu evidenţiază că noţiunea de venit este o instituţie ce-i profită exclusiv titularului de creanţă, conform obiectului de cercetare – împrumutătorului. Astfel încât, prin a decide asupra dobânzii ca fiind un fruct civil am evidenţia doar subiectul creanţierului. Or, reieşind din faptul că atât împrumutul putător de dobândă, cât şi creditul bancar reprezintă un cumul de raporturi juridice oneroase, atunci analiza căreia ne-am dedat schimbă radical accentele. Deoarece în baza art. 197 alin. (2) C.Civ. act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial. Respectiv, dacă e să cercetăm dobânda din punct de vedere al folosului cedat pentru dobândirea unui capital străin, atunci aceasta ar trebui abordată din punct de vedere al obligaţiei juridice cu care este grevat patrimoniul debitorului.

Din interpretarea economică a dobânzii contractuale reţinem că respectiva este preţul pentru utilizarea banilor creditorului. Însă, din punct de vedere juridic şi reieşind din caracterul fungibil al obiectului material al împrumutului şi creditului, nu putem constata prezenţa raporturilor de folosinţă, în limita cărora debitorul ar plăti dobânda pentru „locaţiunea” banilor. În acest sens, conform art. 867 alin. (1) C.Civ. prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date. În mod similar, art. 1236 alin. (1) C.Civ. prevede că prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract. Din coroborarea normelor sus-citate trebuie să evidenţiem că raporturile de împrumut şi creditare presupun ca natură obligaţii transmisibile de proprietate, afectate de modalitatea termenului de rambursare a valorii acestei proprietăţi. Dar indiferent de interpretarea conţinutului prestaţiei pe care este ţinut să o execute creditorului împrumutului sau creditului, aceasta nu afectează cuprinsul obligaţiei de plată a dobânzii, deoarece din textul art. 197 alin. (2) C.Civ. al RM, abordat ad litteram, onerozitatea contractului e determinată de condiţia debitorului care procură folosul patrimonial al capitalului, oferind în schimb a unui alt folos patrimonial, şi anume cel al dobânzii.

Anume din perspectiva sus-cercetată putem prefigura caracterul autonom al prestaţiei de plată a dobânzii, ea fiind legată de capitalul împrumutat, doar în anumite limite juridice. Or, chiar şi în limita în care practica comercială presupune că valoarea dobânzii se stabileşte sub forma unei cote procentuale din volumul capitalului cedat, din punct de vedere juridic nu există nici o prohibiţie în a negocia o dobândă unitară, nelegată procentual sau temporal de utilizarea banilor transmişi cu titlu de împrumut sau credit.

Totuşi, la acest capăt de analiză trebuie să evidenţiem limita conceptuală, până la care prestaţia dobânzii nu poate evolua într-o autentică şi independentă obligaţie în cadrul raporturilor de împrumut şi creditare.

Astfel, în temeiul art. 512 alin. (1) C.Civ. al RM în virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Sinteza teoretică a celor expuse în norma citată presupune că obiectul oricărei obligaţii este prestaţia promisă.[3] Or, prestaţia, în baza aceleiaşi normei, are pentru fiecare caz particular o manifestare triplă: de a da,  a face sau de a nu face. Respectiv, relaţia dintre noţiunile obligaţie şi prestaţie, porneşte de la categoria logică „parte-întreg”, în înţelesul în care orice obligaţie este o prestaţie, însă nu orice prestaţie poate evolua până la conţinutul obligaţie. Această axiomă, de altfel, nu are o aplicabilitate uniformă în literatura de specialitate, care, de exemplu, îşi permite să statueze că debitorul în cadrul raporturilor de credit bancar este responsabil de executarea obligaţiilor de restituire (rambursare) a creditului şi plata dobânzii aferente.[4]

Dacă e să admitem că plata dobânzii îmbracă pentru părţile contractului de împrumut sau credit, conţinutul unei obligaţii, atunci se impune a fi răspunsă cel puţin o întrebare: care este temeiul de apariţie a obligaţiei de plată a dobânzii? Însă, orice interpretare simplistă sau complexă a subiectului va avea ca finalitate concluzia conform căreia atât îndatorirea de rambursare a capitalului înstrăinat, cât şi plata dobânzii, grevează patrimoniul debitorului numai sub condiţia transmiterii bunurilor fungile de către creditor.  Altfel spus, debitorului îi incubă executarea obligaţiei de rambursare a capitalului înstrăinat în termenul convenit şi cu achitarea dobânzii aferente şi nicidecum două obligaţii de plată separate.

Mai mult decât atât dacă e să admite prin absurd că dobânda este obligaţie independentă, atunci ar trebui să acceptăm faptul că aceasta poate fi obiectul unor asemenea instrumente juridice ca preluarea de datorie. În acest ar trebui să reiterăm ideea autohtonă care spune că partea debitoare din contractul de împrumut oneros sau credit este ţinută responsabilă de executarea a două obligaţii: rambursarea în termen a capitalului preluat şi plata dobânzii aferente. Astfel încât nimic nu ar împiedica părţile raportului juridico-civil să consimtă asupra preluării obligaţiei de plată a dobânzii de către un terţ.

Sediul materiei ar putea fi identificat în art. 567 alin. (1) şi 568 C.Civ. al RM, care prevăd că o datorie poate fi preluata de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul, locul debitorului fiind preluat de terţ. Iar în caz că preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului.

Totuşi, carenţa şi incorectitudinea juridică a acestei ipoteze e reflectată în dilema partajării riscurilor de neonorare a obligaţiilor, în special în partea garanţilor de executare a acestora. Astfel, în ideea în care obligaţiile de rambursare a capitalului şi de plată a dobânzii aferente, ar fi fost în parte preluate de persoane diferite, iar executarea obligaţiilor ar fi fost asigurată printr-un mijloc de garantare, atunci interesul practic s-ar focusa asupra persoanei garantului.

În acest sens, art. 571 C.Civ. al RM prevede că urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit. Or, acesta nu oferă soluţii pentru cazul în care obligaţiile de rambursare a capitalului şi de plată a dobânzii aferente ar putea fi partajate între debitori diferiţi. Altfel spus, în circumstanţa în care de la debitorul iniţial ar fi fost preluată obligaţia de restituire a capitalului cu care a fost împrumutat sau creditat, fiindu-i lăsată intactă datoria de plată a dobânzii, atunci s-ar impune întrebarea dacă garanţiile constituite se reduc proporţional micşorării obligaţiilor debitorului iniţial?!

Reieşind din caracterul absurd al ipotezei invocate, întrebarea sus-evidenţiată nu reclamă un răspuns, deoarece asemenea situaţii, deşi posibile, ar fi ab initio ilegale. În acest context, accentuăm că prestaţia de plată a dobânzii are ca rol principal investirea raporturilor de împrumut şi creditare cu un conţinut oneros. Astfel încât, extirparea lui din relaţia obligaţională, prin uzarea de mecanisme precum preluarea datoriei dobânzii şi, deci, recunoaşterea independenţei acesteia, ar duce la recalificarea raportului obligaţional iniţial. Or, contractul de împrumut oneros sau credit, ar metamorfoza într-un împrumut gratuit în partea debitorului obligaţiei de rambursare a capitalului înstrăinat, iar în partea celui grevat cu achitarea dobânzii – cel mai probabil într-o rentă gratuită sau o donaţie cu prestări succesive.

Totuşi, modalitatea prin care un terţ şi-ar putea asuma executare plăţilor la dobândă, independent de acţiunile debitorului ce achită ratele capitalului, este realizabilă în limitele instituţiei juridice a executării obligaţiei de către un terţ. Art. 581 alin. (1) C.Civ. al RM prevede că dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În acest sens, norma nominalizată nu prevede limita în care un terţ îşi poate asuma executarea unei obligaţi străine. Reieşind din faptul că limitele unei obligaţii sunt stabilite prin cantitatea şi volumul prestaţiilor pe care le înglobează, considerăm că terţul îşi poate asuma executarea obligaţiei debitorului şi în limita prestaţiei de plată a dobânzii. Diferenţa conceptuală faţă de mecanismul preluării de datorii constă în aceea că pentru creanţier atât debitorul, cât şi terţul se prezintă a fi o unică parte împrumutătoare. Respectiv, este eliminată posibilitatea apariţiei dilemelor privind separarea de obligaţii, recalificarea de contracte, partajarea riscurilor de neexecutare sau responsabilitatea persoanelor faţă de constituirea garanţiilor. Or, în limita ultimelor, acestea rămân a greva răspunderea debitorului iniţial, sub rezerva că executarea terţului nu acoperă şi acest segment de prestaţii.

Evidenţierea faptului că plata dobânzii şi rambursarea capitalului coexistă într-o unică obligaţie sub formă a două prestaţii diferite, ne impune să decidem asupra relaţiei dintre acestea. În acest sens, e justificată întrebarea: dacă în cadrul obligaţiei împrumutătorului poate fi identificată ca prestaţie principală rambursarea capitalului, iar cea de plată a dobânzii – ca accesorie?

Dacă e să admitem că plata dobânzii este accesorie rambursării capitalului împrumutat, atunci ar trebui să facem uz de prevederile art. 300 alin. (1) C.Civ. al RM, care reglementează că un drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept încât fără acesta nu poate exista. Argumentele accesorialităţii, de altfel, nu sunt de neglijat, deoarece de regulă dobânda reprezintă o cotă procentuală din valoarea împrumutului sau creditului, succesiunea de plată a dobânzii e echivalentă cu cea de rambursare a capitalului, iar prestaţia de restituire a bunurilor este mereu prezentă în cadrul raporturilor de împrumut, indiferent de conţinutul gratuit sau oneros al acestora.

Apelând la litera legii evidenţiem că nici art. 585, nici art. 869 şi nici art. 1237 C.Civ. al RM nu prevăd imperativul unei dobânzii indisolubil legate de capitalul împrumutat. Dimpotrivă, normele citate statuează regula supletivă conform căreia dacă părţile nu au decis asupra conţinutului dobânzii, această să fie egală cu rata de refinanţare a BNM pentru instrumentul respectiv al politicii monetare, precum şi regula imperativă conform căreia dobânda să fie într-o relaţie rezonabilă cu această rată de refinanţare.

 Respectiv, reiterăm, că nu există nici o prohibiţie în a negocia o dobândă sub forma unei prestaţii unice, care poate avea expresie patrimonială diferită de cea a capitalului împrumutat. Concluzia, în cauză se impune datorită faptului că dobânda, juridic vorbind, este o prestaţie de a da, presupunând îndatorirea debitorului de a transmite în proprietatea creditorului un anumit bun sau o anumită cantitate de bunuri, care poate fi realizată atât în limita unui folos material sau imaterial, cât şi sub forma unei tradiţiuni succesive sau unice.

Ideea pe care o enunţăm e susţinută de caracterul supletiv al legii civile, care în 869 alin. (3) C.Civ. al RM, prevede că se plăteşte dobândă la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel.

De altfel, legalitatea ideilor sus-menţionate a venit să fie denaturată prin anumite activităţi escroce, care, încă, nu au o reflectarea în deciziile judiciare. Astfel, e bine cunoscut faptul că anumiţi cămătari se dedau practicii de a evidenţia suma dobânzii nu în calitate de obiect material al unei prestaţii, separate, ci ca parte integră a capitalului înstrăinat debitorului. Altfel spus, la încheierea contractului de împrumut părţile îl îmbracă într-o formă gratuită, însă capitalul înstrăinat este stipulat nu în valoarea lui real transmisă, ci la mărimea finală, estimată pentru o perioadă de timp în care se plătesc dobânzi şi se rambursează ratele împrumutului.

Probleme juridice ce le creează o asemenea construcţie nu ţin în mod neapărat de nulitatea unui act simulat, ci se materializează pentru cazul imposibilităţii de executare a obligaţiei de rambursare a capitalului înstrăinat. Aşadar, accentuăm că în cazul reglementării cu titlu unic al capitalului împrumutat, ca însumând şi valoarea dobânzii ce necesită a fi achitată la final, neexecutarea acestei obligaţii duce la aceea că şi suma dobânzii va fi purtătoare de dobânzi de întârziere.  Or, în conformitate cu prevederile art. 619 alin. (4) C.Civ. al RM dobânzile de întârziere nu se aplică la dobânzi. Astfel, doctrina explică că dacă obligaţia pecuniară este purtătoare de dobândă (contractul de depozit bancar, contractul creditului bancar, contractul de împrumut (art.869) întârzierea executării obligaţiilor de către debitor nu presupune plata dobânzii de întârziere la dobânzi, ci doar la suma ce constituie obligaţia însuşi.[5] Respectiv, încasarea dobânzilor de întârziere şi pentru dobânzile contractuale reprezintă nu altceva decât o îmbogăţire fără justă cauză a împrumutătorului.[6]

Soluţia în cazul dat se prefigurează prin conţinutul art. 221 alin. (2) C.Civ. al RM, care prevede că actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul. Aşadar, prin exerciţiul unei acţiuni în instanţa de judecată debitorul prejudiciat ar putea cere disimularea împrumutului gratuit în unul oneros, în sensul separării din valoarea capitalului transmis a dobânzii ce urmează a fi achitată. Probaţiunea în cazul dat, trebuie să recunoaştem, e o sarcină destul de complicată, or, derogarea de la conţinutul scris al unui contract de împrumut se poate efectua doar prin prisma interpretării adecvate a comportamentului părţilor, interpretare judecătorească orientată spre decalificarea contractului prin aplicarea normelor referitoare la actele juridice pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului respectiv.[7]

   Totuşi, pentru tema abordată, importanţa ştiinţifică a circumstanţelor sus-analizate rezidă în determinarea limitei până la care poate urca autonomia dobânzii la împrumuturi şi credite. Astfel, dacă în cazul oricăror altor obligaţii patrimoniale, susceptibile de a avea o expresie pecuniară, putem decide asupra aplicării dobânzilor de întârziere, atunci neexecutarea obligaţiei de plată a dobânzii prin litera legii este exclusă din circuitul prejudiciilor ce necesită a fi reparate. Mai mult decât atât, neexecutarea obligaţiei de plată a dobânzii contractuale nu reprezintă un temei de intervenire a sancţiunilor moratorii pentru ea însăşi, ci pentru capitalul a cărui utilizare vine să o achite. De exemplu, în conformitate cu prevederile art. 1242 alin. (1) lit. c)  şi alin. (2) C.Civ. al RM se reglementează că creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit, iar rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului. Dacă a reziliat contractul de creditare pentru că debitorul se afla în întârziere cu rambursarea sumelor datorate, creditorul are dreptul la o dobândă echivalentă cu rata legală a dobânzii[8], cu specificarea că respectiva sancţiune grevează exclusiv ratele nerambursate a creditului, eventual  – comisioanele aferente, şi nicidecum dobânda contractuală, a cărei certitudine, lichiditate şi exigibilitate rămân, de altfel, intacte şi obligatorii pentru debitor.

Principiul sus-menţionat pare, însă, să nu aibă o aplicabilitate sistemică, deoarece prin art. 1243 alin. (2) C.Civ. al RM, se reglementează că în cazul în care debitorul întârzie să efectueze plăţile datorate în baza contractului şi părţile nu au convenit în contract asupra unor penalităţi de întârziere, pentru suma datorată se încasează o dobândă cu 5% mai mare decât rata dobânzii prevăzute în contract. Astfel, reieşind din regula că dobânzile de întârziere nu se aplică la dobânzi, trebuie să recunoaştem că legiuitorul are o expunere ambiguă, deoarece nu specifică că norma este valabilă doar pentru cazul întârzierii la rambursarea ratelor de credit şi la plata comisioanelor aferente. Or, reiterăm că autonomia dobânzii contractuale face imposibilă capitalizarea ei la suma creditului.

Din coroborarea întregului set de circumstanţe sus-enunţate, trebuie să concluzionăm că caracterul independent al dobânzii aplicate la instrumentele de împrumut şi creditare, rezidă în faptul că acesta determină însăşi onerozitatea relaţiilor numite. Însă, dobânda sub nici o formă nu reprezintă interschimbul de foloase patrimoniale echivalente dintre părţile contractante. Or, şi în lipsa clauzei de dobândă creditorul pierde o parte din activul său doar pentru o perioadă de timp, la expirarea căreia patrimoniul acestuia este recompletat cu o valoarea identică, ceea de face ca cel puţin raporturile gratuite de împrumut să deţină o natură dezinteresată.[9] Astfel, dobânda nu vine decât să compenseze actul de cedare temporară a dispoziţiei, posesiei şi folosinţei asupra capitalului fungibil de către creditorul, ce este în imposibilitate de a-l utiliza conform propriei voinţe.

Revenind la tema conţinutului accesoriu al prestaţiei de plată a dobânzii, trebuie să specificăm că dilema timpului, din punct de vedere juridic, vine să genereze argumentul decisiv. În acest sens, merită a fi analizate prevederile art. 871 alin. (1) C.Civ.al RM, conform cărora împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit în contract. Iar dacă nu au fost stabilite dobânzi, el are dreptul să restituie împrumutul şi până la expirarea termenului. Într-un mod mai imperativ, art. 1245 C.Civ. al RM prevede că dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. Din interpretarea normelor în cauză, trebuie să concluzionăm că legiuitorul, fie şi indirect, lase să se înţeleagă că încetarea prestaţiei de rambursare a capitalului înstrăinat, duce la încetarea de drept a raporturilor de împrumut şi creditare. Situaţie ce generează ca efect şi epuizarea prestaţiilor succesive vizând plata dobânzii. Astfel încât, trebuie să menţionăm că timpul reprezintă acea variabilă juridică, în limita căreia creditorul poate obţine venituri sub formă de dobândă, iar debitorul are dreptul să utilizeze capitalul înstrăinat. Restituirea bunurilor împrumutate decade creanţierul de dreptul de a reclama venituri, iar partea împrumutată – de dreptul de a gestiona folosinţa acestui capital. Deci, în limita în care creditorul şi debitorul au negociat clauza timpului acordării capitalului, iar această clauză a fost încălcată prin rambursare anticipată, reclamarea venitului ratat e pe deplin justificată, împrumutătorul veghea onerozitatea raporturilor prin certitudinea încasării unui anumit volum de plăţi viitoare.

Doctrina în acest sens apreciază că prevederile art. 1245 C.Civ. al RM constituie o concretizare a normei art. 575 alin. (2) C.Civ. al RM, care prevede că debitorul poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea.

Întrucât acordarea creditelor constituie pentru bancă (creditor) o activitate de întreprinzător, rambursarea anticipată a creditului o lipseşte de un venit scontat (dobânda şi alte plăţi aferente). De aceea creditorul  este îndreptăţit la o despăgubire corespunzătoare venitului ratat. Creditorul trebuie însă să deducă din suma pretinsă debitorului cheltuielile neefectuate datorită rambursării anticipate a creditului, ca şi acele beneficii pe care le dobândeşte prin utilizarea în alt fel a acestor fonduri (de exemplu, prin acordarea unui alt credit), sau pe care omite în mod intenţionat să le dobândească.[10]

În practică problema rambursării anticipate a capitalului, de regulă, îşi are soluţia sa contractuală. Astfel, dacă e să apelăm la modele de contracte utilizate pe piaţa naţională, atunci OMF „Credit Rapid” SRL oferă clienţilor săi următoarea formulă de încasare a plăţilor pe contractele de împrumut: „ordinea de stingere a obligaţiilor este următoarea: dobânzi curente, împrumut curent, chiar dacă din documentele de plată ale împrumutatului rezultă altă ordine”.[11] Această prevedere contractuală, deşi, oferă soluţie reală pentru evitarea prejudiciilor descrise în art. 1245 C.Civ. al RM, totuşi, nu este calibrată sub cazul de insolvenţă a debitorului, descrisă de imperativele legislative ale art. 586 alin. (1) şi (2) C.Civ. al RM. Norma nominalizată prevede că în cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii similare, iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul în momentul efectuării plăţii, iar dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă. Interes prezintă totuşi alineatul imediat următor care reglementează că în cazul în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge în primul rând datoria a cărei executare este mai împovărătoare pentru debitor.

Tălmăcirea doctrinară a acestui pasaj[12] explică că aplicarea regulii invocate vizează prioritar datoria care produce dobânzi şi nu cea care nu le produce, iar pentru cazul când două datorii produc ambele dobânzi, imputaţia se va face asupra aceleia care produce dobânzile cele mai mari. Continuând logica doctrinarilor autohtoni, trebuie să accentuăm că pentru situaţia când însăşi datoria reprezintă prestaţia dobânzii, prioritatea plăţii ei doar în care valoarea ratei la capitalul necesar a fi rambursat, va fi inferioară dobânzii calculate pentru aceeaşi perioadă. În caz contrar debitorul riscă să fie nejustificat impus la plata de penalităţi de întârziere, pentru o prestaţie care nu-i era imputabilă în caz de insolvenţă.

La acest segment de analiză nu ne rămâne decât să soluţionăm dilema timpului în cadrul unor construcţii juridice atipice, precum acordarea împrumuturilor oneroase sau creditelor fără termen. Problematica ţine de întinderea prestaţiei de plată a dobânzii. În acest context, art. 575 alin. (1) C.Civ. al RM  prevede că în cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricând executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricând. Astfel, executarea obligaţiei debitorului se va considera consumată doar la acea dată când va fi rambursată valoarea capitalului înstrăinat. Însă, perioada de până la momentul încetării raporturilor contractuale, poate fi de-o potrivă nesemnificativ de mic sau nejustificat de mare, fapt ce va influenţa valoarea prestaţiilor succesive la plata dobânzii. Or, peste sau, dimpotrivă, sub o anumită limită a valorii dobânzilor achitate poate fi constatată incidenţa regulilor referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, imputabilă pe de-o parte creditorului ce a încasat venituri în exces sau pe-altă parte debitorului care reuşit să economii fără temei legal. Întrebarea se rezumă la necesitatea de a identifica această limită.

Într-o accepţiune dezvoltată mai jos putem cerceta valoarea prestaţiilor la dobândă prin intermediul relaţiei de rezonabilitate dintre valoarea dobânzii convenţionale şi rata BNM, presupunând că pentru o perioadă extinsă a utilizării unui capital mic, valoarea finală a prestaţiilor la plata dobânzii la fel trebuie să fie una mică.

În aceeaşi ordine de idei,  soluţia problemei poate fi identificată prin intermediul cauzei contractului de împrumut sau credit. Or, reieşind din scopul şi destinaţia exercitării de drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor de împrumut sau credit, considerăm că putem cuantifica şi timpul necesar pe de-o parte reclamării de venituri de către creanţier şi pe-altă parte utilizării capitalului de către debitor. Cauza contractelor sinalagmatice este definită de doctrină, ca fiind consideraţia angajamentului preluat de către co-contractant[13], presupunând că concurenţa intereselor şi prestaţiilor se va realiza în momentul în care se va consuma necesitatea influenţei coercitive asupra executării angajamentelor reciproce. Vorbind în limbajul exemplelor, împrumutul sau creditul imobiliar de regulă se caracterizează printr-o valoare suficient de mare şi o capacitate de a genera venituri constante, având şi surse de încasare diversificate (intermediarii imobiliari, cumpărătorii finali). Astfel încât, perioada pentru care este acordat un atare capital va fi una extinsă, implicând o valoare mică a dobânzii succesive, dar cu un potenţial de capitalizare suficient de mare. Această circumstanţă vine în contradicţie cu situaţia creditării unor vânzări de consum, spre exemplu de electrocasnice, în limita cărora capitalul înstrăinat este unul de mici proporţii, degrevat de posibilitatea generării de profituri îndelungate. Fapt ce implică plata unei dobânzi mai mari, dar pe o perioadă mai mică.

Sinteza argumentelor privind accesorialitatea prestaţiei de plată a dobânzii faţă de cea de rambursare a capitalului înstrăinat,  ne permite să decidem şi asupra faptului că prohibiţia indexării o grevează şi pe aceasta. Conform art. 871 alin. (3) C.Civ. al RM în cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de variaţiile valorii numerarului. Astfel, reieşind din aceea că bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. interdicţia indexării e incidentă atât obligaţiei de restituire a valorii capitalului iniţial, cât şi plăţii dobânzii contractuale.[14] Trebuie, totuşi, să contrapunem această constatare regulii din art. 869 alin. (1)  şi 1237 alin. (3) C.Civ. al RM, conform căreia stabilirea ratei dobânzii, precum şi modificarea ei unilaterală pot fi exercitate ţinând cont de variaţiile indicelui inflaţiei. Respectiv, se creează o careva confuzie legislativă referitoare la elementele de împrumut şi credit susceptibile a oscila proporţional urcărilor şi coborârilor inflaţioniste.

Considerăm că analiza acestei problemei poate fi iniţiată prin prisma noţiunii de indexare, care este definită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca fiind acţiunea de a corela variaţiile unei valori, cu valoarea elementului de referinţă[15]. Respectiv urmează să înţelegem că elementul de referinţă este inflaţia, definită drept creşterea nivelului general al preţurilor, măsurată prin evoluţia de ansamblu a preţurilor la mărfurile cumpărate şi a tarifelor la serviciile utilizate de către populaţie pentru satisfacerea necesităţilor de trai într-o anumită perioadă (denumită perioadă curentă) faţă de o perioadă fixă (denumită perioadă de bază).[16] Or, iarăşi identificăm dileme directe legate de variabila timpului.

Astfel, accentuăm că din punct de vedere al esenţei economice a raporturilor de împrumut şi creditare, capitalul înstrăinat reprezintă o valoarea statică care la începutul raporturilor contractuale este transmisă debitorului, iar la încetarea lor revine în patrimoniul creanţierului. Intervalul de timp înregistrat între aceste două extreme, divizarea capitalului în rate şi cel mai important variaţiile inflaţioniste din această perioadă nu pot influenţa valoarea nominală a bunurilor cedate cu împrumut, deoarece aceste raporturi contractuale implică prestaţia restituţiei a aceluiaşi bun iniţial predat.[17]

La acest capăt de analiză,  e util să facem apel la practica franceză, care specifică că principiul nominalismului monetar este în mod particular important atunci când este discutată problema împrumutului bănesc în perioadele de depreciere economică. Art. 1895 alin. (1) C. Civ. al Franţei[18], în mod similar legislaţiei naţionale, prevede că: „Obligaţia care rezultă dintr-un împrumut bănesc, întotdeauna nu este decât suma numerică specificată în contract. Dacă are creşterea sau diminuarea valorii monetare până la momentul de plată, debitorul este ţinut la rambursarea sumei numerice împrumutate în moneda operabilă la momentul plăţii.” Un euro = un euro.

După lungi ezitări, Curtea de Casaţie a Franţei a decis că textul articolului nu are un caracter special pentru împrumutul bănesc, fiind aplicabilă cu titlu general tuturor obligaţiilor monetare. Astfel încât, împrumutul bănesc a devenit susceptibil indexării similar tuturor obligaţiilor monetare[19], cu condiţia respectării prevederilor art. L. 112-1 şi L. 112-2 din Codul monetar şi financiar al Franţei, care sancţionează cu nulitate orice clauză privind interdicţia indexării plăţilor succesive.[20]

Dobânda, însă, nu constituie un bun predat iniţial de creanţier, fapt ce-o exclude din obiectul prestaţiei de rambursare a capitalului. Deducţia în cauză este argumentată nu în ultimul rând prin faptul că pentru prestaţia dobânzii aşa-numitele perioade curentă şi de bază, se consumă în momentul scadenţei dobânzii, astfel că nu implică pentru aceasta un interval de timp în care ea ar varia. Aşadar, necesitatea indexării pur şi simplu este inaplicabilă la plata dobânzii, fapt care nu exclude însă ca următoarele tranşe ale acesteia, achitate în limita aceluiaşi contract, să fie din start ajustate variaţiilor inflaţioniste. Respectiv, orice oscilaţie financiară va influenţa dobânda convenţională:

  1. conform indicilor economici ale prezentului, pentru caz de plată unitară;
  2. ultraactiv, pentru caz de plăţi succesive ale acesteia;
  3. cu interdicţie de a retroactiva, inclusiv şi pentru caz de întârziere de plată la tranşele anterioare.

De aceea tradiţional se consideră că dobânda şi indexarea capitalului exercită două funcţii distincte: prima vine să remunereze împrumutătorul, privat pe o perioadă de o anumită sumă, iar cea de-a doua menţine valoarea capitalului înstrăinat şi îi permite evitarea eroziunii monetare. Fapt pentru care practica franceză permite cumularea dobânzii cu procedura indexării[21], situaţie, la moment, irealizabilă în limitele Republicii Moldova.

Din sinteza celor expuse, reiterăm ideea conform căreia plata dobânzii reprezintă o prestaţie de a da cu un caracter autonom faţă prestaţia restituirii bunurilor cu care a fost împrumutată sau creditată persoana, presupunând posibilitatea dobânzii de a avea un conţinut independent de capitalul înstrăinat şi de a varia în viitor conform indicilor economici ce o influenţează.


[1] Henri Mazeaud, Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, François Chabas, Introduction à l’étude du droit, Tome 1 / Premier Volume, ed. Montchresien, Paris, 2000, p. 350.

[2] Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eşanu, Volumul I, ed. ARC, Chişinău, 2006, p. 572.

[3] Henri Mazeaud, Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, François Chabas, Obligations. Théorie générale, op. cit., p. 232.

[4] Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eşanu, Volumul II, ed. ARC, Chişinău, 2006, p. 786.

[5] Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eşanu, Volumul II, ed. ARC, Chişinău, 2006, p. 162.

[6] Persoana care, fără temei legal sau contractual, a dobândit ceva (acceptant) ca urmare a executării unei prestaţii de către o altă persoană (prestator) sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia este obligată să restituie acestei alte persoane ceea ce a primit sau a economisit // art. 1389 alin. (1) Cod Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86, în vigoare din 12 iunie 2003.

[7] Cimil Dorin, Instituţia calificării contractelor civile / Revista Naţională de Drept, nr. 4, Chişinău, 2011, p. 15.

[8] Art. art. 1243 alin. (3) Cod Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86, în vigoare din 12 iunie 2003.

[9] Prin contractele dezinteresate, dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu // Cimil Dorin, Bot Alexandru, Valenţa juridică a clasificării contractelor civile, op. cit, 180.

[10] Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eşanu, Volumul II, ed. ARC, Chişinău, 2006, p. 797-798.

[11] Contract de împrumut cu dobândă / OMF „Credit Rapid” SRL // http://www.creditrapid.md/_files/47-CGRetail.pdf.

[12] Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eşanu, Volumul II, ed. ARC, Chişinău, 2006, p. 110 – 111.

[13] Henri Mazeaud, Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, François Chabas, Obligations. Théorie générale, op. cit., p. 260.

[14] Aceeaşi regulă va fi valabilă şi pentru raporturile de creditare, reieşind din faptul că în conformitate cu art. 1236 alin. (3) Cod Civil prevede că faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în măsura în care regulile aplicabile creditului nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de credit bancar nu reiese contrariul.

[15] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 485.

[16] Pct. 2.1 şi 2.2 din Metodologia privind calculul indicelui inflaţiei de bază, aprobată prin Ordinul Băncii Naţionale a Moldovei şi Biroului Naţional de Statistică, nr. Nr.1171 07-2203/43 din 30.12.2009 // http://www.statistica.md/public/files/Metodologia_Inflatia_de_baza.pdf.

[17] Philippe Maularie, Laurent Aynès, Pierre Yves Gautier, Les contrats spéciuax, 5e édition,  op. cit., p. 501, 553.

[18] Code civil, Version consolidée au 15 décembre 2011, Chapitre II : Du prêt de consommation, ou simple prêt, Section 1 : De la nature du prêt de consommation, Article 1895 // http://legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEX

T000006070721&dateTexte=20120106.

[19] Philippe Maularie, Laurent Aynès, Pierre Yves Gautier, Les contrats spéciuax, 5e édition, op. cit., p. 554.

[20] Code monétaire et financier, Version consolidée au 1 janvier 2012, Livre Ier : La monnaie, Titre Ier : Dispositions générales, Chapitre II : Règles d’usage de la monnaie, Section 1 : L’indexation // http://legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006072026&dateTexte=20120106.

[21] Philippe Maularie, Laurent Aynès, Pierre Yves Gautier, Les contrats spéciuax, 5e édition, op. cit., p. 566.

2 responses to “Caracterul autonom al dobânzii în contractele de împrumut și creditare

  1. Pingback: Caracterul autonom al dobânzii în contractele de împrumut și creditare |

  2. ft lauderdale rentals 29 Septembrie 2014 la 06:41

    Great site you have here.. It’s hard to find good quality writing like yours
    nowadays. I honestly appreciate individuals like you!
    Take care!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: