LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

DESPRE OBLIGAȚIA DE A ÎNCETA CONTRACTUL DE CREDIT, COMPROMIS PRIN NEEXECUTARE


Alexandru BOT, doctorand

Accesează articolul pe www.law.md

logo-110x110La data de 06 iunie 2002, Parlamentul Republicii  Moldova a votat Legea nr. 1107-XV prin care a fost adoptat Codul Civil, care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Prin textul actului normativ sus-menționat, legislatorul a reglementat o serie de raporturi juridice necunoscute sau slab dezvoltate de legislația civilă anterioară. În șirul acestor novații legislative pot fi incluse și reglementările din domeniul creditării bancare, generic incluse în art. 1236 – 1245 ale Codului Civil și completate subsecvent de prevederile relative împrumutului din art. 867- 874 Cod Civil.

Astfel, prin textul art. 1242 alin. (1) Cod Civil, legislatorul a reglementat dreptul creditorului (băncii comerciale) de a rezilia contractul de credit în cazul în care:

a) debitorul a devenit insolvabil;

b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;

c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;

d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate;

e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.

Totuși, o analiză în detaliu a acestei norme ne permite să deducem că în limita temeiurilor neexhaustive de care legiuitorul a legat dreptul creditorului de a înceta contractul de credit, s-a admis o ingerință impardonabilă asupra  art. 16, 20, 55, 127 şi 130 din Legea supremă. În particular, considerăm că neconstituţionalitatea prevederilor art. 1242 alin. (1) lit. a) – e) din Codul Civil al RM se rezumă la denaturarea esenţei temeiurilor de reziliere a contractului, care cumulează obligaţia băncii comerciale de a înceta raporturile de creditare şi nicidecum dreptul acesteia.

Astfel, e cazul analizăm modul în care legiuitorul a formulat reglementarea relativă încetării contractului de credit. Simplu vorbind structura normei juridice care e supusă contestării îmbracă următoarea formă:

Ipoteza: În cazul în care, a fost încheiat un contract de credit
Dispoziţia: Atunci, debitorul este obligat să achite dobânda şi să restituie ratele eşalonate ale creditului
Sancţiunea: În caz contrar, creditorul este în drept să rezilieze contractul de credit (precum şi să ceară executarea silită a garanţiilor bancare)

Implicit, toate circumstanţele descrise în art. 1242 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) Cod Civil, reprezintă situaţii ce pot fi reunite în sintagma „în caz contrar” a structurii sus-redate, presupunând anumite situaţii ipotetice, dar nu exhaustive, în limita cărora banca comercială va putea dispune încetarea raporturilor contractuale de creditare.

A. Încălcarea art. 55 din Constituţie:

A1. În comun cu art. 16 din Constituţie.

Sub rezerva inexistenţei art. 55 din Constituţie, ar trebuie să recunoaştem că felul în care legislatorul şi-a formulat logica de reglementare nu poate fi blamată. Însă, anume acest articol, care e desfăşurat, de altfel, şi în legislaţia civilă – art. 9 Cod Civil, obligă orice persoană să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora. Pe cale de consecinţă, coroborarea principiului bunei-credinţe cu structura sus-menţionată o face alogică, deoarece indiferent de faptul dacă persoana cu bună sau rea-credinţă a devenit insolvabilă, cu bună sau rea-credinţă nu achită dobândă, cu bună sau rea-credinţă nu restituie ratele de credit etc., ea oricum va fi supusă aceloraşi efecte juridice ca şi în cazul în care pur şi simplu s-ar eschiva să-şi execute obligaţiile de debitor. Deci, indiferent de circumstanţele ce au generat fapta de neexecutare a contractului de credit din partea debitorului, acesta va fi supus aceluiaşi regim de răspundere ca şi în cazul persoanei ce intenţionat generează prejudicii băncii comerciale. Or, invocarea unor temeiuri obiective ce pot cauza la un anumit moment de executare a contractului, imposibilitatea de plată a debitorului, este din start compromisă.

De exemplu, în cazul unei gospodării ţărăneşti ce a preluat un credit pentru a investi în afacerea sa agricolă, invocarea şi argumentarea în faţă băncii că imposibilitatea de plată e condiţionată de faptul că anul a fost unul neroditor (pe motiv de secetă, inundaţii, grindină, anumite boli parazitare a plantelor etc.), nu va avea nici un efect juridic asupra caracterului executoriu al prestaţiilor de plată, nu va putea fi constată nici încetarea contractului de credit, nici suspendarea lui sau oricare alt repaus de plată. Pe cale consecinţă, penalitatea, dobânda de întârziere, comisioanele suplimentare etc., toate se vor răsfrânge asupra debitorului de bună-credinţă, aflat în dificultate de plată. În comparaţie, o gospodărie ţărănească ce nu are dificultăţi de achitare şi care cu rea-voinţă se eschivează de la onorarea plăţilor la credit, va fi supusă exact aceloraşi măsuri de responsabilizare contractuală.

În baza exemplului dedus, în parte, din reglementările art. 1242 alin. (1) Cod Civil, trebuie să constatăm o încălcare a principiului non-discriminării garantat de art. 16, coroborat cu art. 55 din Constituţie. Or, în cazul persoanelor de bună-credinţă se atestă o tratare egală cu debitorii de rea-credinţă. Altfel spus, legiuitorul prin art. 1242 alin. (1) Cod Civil admite o autentică discriminare indirectă, noţiune asimilată de Republica Moldova prin art. 2 din Legea cu privire la asigurarea egalităţii, nr. 121 din 25 mai 2012. Astfel, sintagma de discriminare indirectă, preluată din textul Directivei 2000/43/CE a Consiliului Uniunii Europene din 29 iunie 2000, presupune  orice prevedere, acţiune, criteriu sau practică aparent neutră care are drept efect dezavantajarea unei persoane faţă de o altă persoană în baza criteriului de non-discriminare.

Discriminarea debitorilor de bună-credinţă, devine şi mai evidentă dacă e să evidenţiem reglementările relative insolvabilităţii. Or, coroborarea prevederilor art. 15 din Legea insolvabilităţii, nr. 149 din 29 iunie 2012, a celor din art. 288 Cod Contravenţional,  precum şi a reglementărilor din art. 252 şi 253 Cod penal, ne face să concluzionăm că reglementărilor relative insolvabilităţii le este caracteristică partajarea debitorilor în cei de bună şi rea-credinţă.

Viceversa, prevederile art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, nu fac nici o diferenţă între buna sau rea-credinţa debitorilor. Paradoxal, dar situaţia dată dăunează în primul rând băncii comerciale (creditorului), deoarece ea nu va putea uza sub nici o formă de instituţia insolvabilităţii fictive în cazul persoanelor fizice, care nu au statut de întreprindere individuală, gospodărie ţărănească sau care nu sunt titulari de patentă de întreprinzător. Altfel spus, pentru toate persoanele fizice de rea-credinţă, neantrenate în activitate antreprenorială, şi care deţin calitatea de debitori pe marginea contractelor de credit, fapta de creare în mod fictiv a aparenţei de insolvabilitate nu va avea nici un efect de responsabilizare contravenţională sau penală a debitorului, creditorul dispunând doar de dreptul de a rezilia contractul de credit. Or, Legea insolvabilităţii, nr. 149 din 29 iunie 2012, art. 288 Cod Contravenţional şi art. 252 şi 253 Cod penal sunt aplicabile doar persoanelor juridice şi fizice ce activează cu scop lucrativ.

Sumând cele expuse pe marginea încălcării art. 55, coroborat cu art. 16 din Constituţie, invocăm că elementul bunei-credințe obligă legiuitorul la maximă diligență și prudență, atunci când reglementează limita executorie a unui contract de credit compromis prin neplată. Or, în temeiul sesizării înaintate, anume pe baza noțiunii de bună-credință argumentăm neconstituționalitatea dreptului creditorului de a înceta contractul de credit, atunci când constată neexecutarea lui, invocând, concomitent, existența unei autentice obligații a băncii comerciale de a acționa în sensul recuperării capitalului predat debitorului.

În acest sens, evidențiem că reglementarea unei obligații de a rezilia contractul de credit e demonstrabilă prin analiza efectelor generate de variația bunei-credințe a debitorului ce nu-și execută obligațiile contractuale.

În acest context, menționăm că în baza art. 1236 alin. (1) Cod Civil, legiuitorul a reglementat că prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract. Din definiția expusă trebuie să deducem că variabile de timp și dobândă sunt interdependente, or, pe măsură ce derulează contractul de credit folosința capitalului de către debitor trebuie să genereze profituri (dobândă) pentru creditor. În limita raporturilor de credit, invariabilă rămâne doar suma creditului, care poate fi folosită de debitor și care va trebui restituită băncii comerciale la finele termenului contractual sau pe parcursul executării convenției. Reieșind din cele constate, trebuie să deducem că utilizarea în timp a capitalului reprezintă acel temei care configurează beneficiul patrimonial al creditorului, precum și al debitorului, antrenați în executarea unui contract de credit.

Astfel, art. 197 alin. (2) Cod Civil prevede expres că actul juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial. Pe de consecință trebuie să înțelegem că timpul pentru care a fost încheiat contractul de credit îi procură debitorului beneficiul folosinței unui capital bănesc, creditorul având ca avantaj patrimonial dobânda plătită pentru folosința în timp a acestui capital. Însăși predarea banilor în proprietatea debitorului nu reprezintă un beneficiu patrimonial al contractului, deoarece efectele materiale ale cedării de capital sunt consumate prin prestația restituirii lui. Respectiv, orice analiză a executării contractului de credit, precum și a caracterului său oneros trebuie pornită de la valoarea juridică a unității de timp pentru care a fost încheiată convenția de creditare, deoarece întinderea timpului:

stabilește limitele de executare a contractului de credit;

determină valoarea dobânzii la care poate pretinde creditorul;

stabilește momentul când va trebui restituit volumul creditului.

Deci, în strictă conformitate cu art. 1242 alin. (1) Cod Civil, în momentul în care banca comercială constată din partea debitorului că acesta nu execută contractul de credit și această neexecutare se concretizează în neplata dobânzii sau a ratelor de credit, precum și în insolvența acestui debitor, atunci acest creditor are libertatea de a decide de a fi legat în continuare de un contract compromis sau de a-l înceta. Respectiv, în felul în care legiuitorul a reglementat art. 1242 alin. (1) Cod Civil, trebuie să înțelegem că banca comercială își va formula în mod individual criteriile în baza cărora ea va decide încetarea sau continuarea contractului. Evident, creditorul va accede la analiza conduitei debitorului, care inevitabil va atinge subiectele: bunei sau relei-credințe a acestuia din urmă, precum și a unui anumit grad de ierarhizare a riscurilor de continuare a contractului. Totuși, pentru raporturile de creditare trebuie să constatăm că Codul Civil nu conține nici un criteriu de evaluare a conduitei debitorului, în limita cărora banca comercială va decide încetarea contractului de credit sau continuarea executării contractului. Subliniem că anume lipsa acestor criterii de evaluare a conduitei debitorului, nediferențierea debitorilor de bună și rea-credință, duce la încălcarea coroborată a art. 16 și 55 din Constituție.

Denaturarea principiului constituțional al bunei-credințe, consfințit în art. 55 din Constituție, nu se rezumă doar la persoana debitorului. Or, banca comercială prin neexercitarea dreptului său de a înceta contractul de credit, la fel, se face culpabilă de încălcarea bunei-credințe. Astfel, reieșind din definiția contractului de credit, redată în art. 1236 alin. (1) Cod Civil, obiectul raportului de creditare constă în folosința unui capital. În acest context, dacă creditorul constată din partea debitorului o neexecutare de contract, trebuie să deducem că folosința capitalului nu poate fi gestionată eficient de către debitorul de bună-credință sau că folosința capitalului pur și simplu nu există, pe motiv că debitorul de rea-credință încalcă prin dol sau culpă gravă cauza contractului. Indiferent de motivul care a dus la incapacitatea de plată a debitorului, raporturile de creditare de facto sunt consumate, pe motiv că a fost epuizată însăși esența contractului – folosința în timp a capitalului. De jure, însă, contractul de credit va exista până în acel moment în care banca comercială va decide rezilierea lui.

Respectiv, promovarea în timp a contractului de credit, care nu se execută, nu numai că cauzează prejudicii băncii comerciale prin neîncasarea dobânzii, dar riscă să consume și valoarea creditului, despre care art. 1236 alin. (1) Cod Civil spune expres că este invariabilă. Altfel spus, curgerea timpului, conform art. 1236 alin. (1) Cod Civil, trebuie să genereze profit pentru creditor (dobândă). Lipsa profitului sporește datoria debitorului, consumă patrimoniul lui prin măsurile de răspundere contractuală (dobânzi de întârziere, penalități), în final duce la consumarea posibilităților de a redobândi cel puțin volumul mijloacelor bănești împrumutate.

Totuși, pericolul propagării în timp a unor raporturi contractuale de creditare, consumate prin neexecutare, se concretizează în situația particulară a unui debitor de bună-credință, care reieșind din art. 16 din Constituție trebuie să difere juridic de cea a unui de rea-credință. Astfel, în cazul debitorului de bună-credință, timpul de păstrare a unui contract de credit, ce nu se execută, reprezintă un autentic temei de îndatorare nejustificată a acestuia şi, deci, de îmbogăţire fără justă cauză a creditorului. În acest sens, legea naţională prin intermediul art. 1242 alin. (1) Cod Civil reglementează că şi în cazul bunei-credinţe a debitorului, atât timp cât acesta nu execută prin neplată un contract de credit, el va fi obligat să plătească nu numai dobânda scadentă, ci şi penalităţile aferente sau oricare alte măsuri pecuniare de responsabilizare a debitorului. Or, reiterăm, aceleaşi efecte legiuitorul le-a prevăzut şi pentru debitorul de rea-credinţă. Motiv pentru care trebuie să constatăm că în limita raporturilor de creditare, prezumţia bunei-credinţe pur şi simplu nu are valoare juridică. Deci, trebuie să deducem că efectul art. 55 din Constituţie este inaplicabil pentru încetarea contractului de creditare, deşi, având valoare de principiu, ar trebui să fie omniprezent pe întreaga întindere a cadrului normativ civil.

A2. În comun cu art. 127 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 Protocolul adiţional (nr. 1) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale din 1950.

 Lipsa de diferenţiere dintre debitorii de bună şi rea-credinţă îşi are repercusiunea sa neconstituţională şi pentru art. 127 alin. (1) din Constituţie, care prevede că statul ocroteşte proprietatea. Anume proprietatea debitorului este obiectul din care va fi satisfăcută creanţa băncii comerciale în caz de neexecutare a obligaţiei de plată a creditului. Deci, în cazul debitorului de rea-credinţă trebuie să înţelegem că reglementarea unui drept de încetare a contractului este în parte justificată, ca metodă de responsabilizare a acestei persoane. Astfel, în cazul în care debitorul va avea ca intenţie eschivarea fără temei de la plăţile relative creditului, atunci acesta va fi conştient de pericolul ce grevează în continuu patrimoniul lui. Or, acest pericol presupune creanţa crescândă a băncii comerciale din contul dobânzilor de întârziere şi a penalităţilor aferente, motiv pentru care prin art. 1242 alin. (1) Cod Civil este realizată o autentică a avertizare a debitorului, prin care s-ar urmări prevenirea unei neexecutări dolosive.

Totuşi, acelaşi pericol grevează şi patrimoniul unui debitor a cărui conduită nu generează dubii vizavi de buna sa credinţă. Respectiv, în cazul în care debitorul care a depus maximă diligenţă şi prudenţă în folosinţa capitalului ce i-a fost predat, dar a eşuat, din motive independente de voinţa lui, să gestioneze eficient veniturile şi cheltuielile sale, este tratat de legea civilă cu statut identic celui a unui debitor de rea-credinţă. Printr-o interpretare extensivă a prevederilor art. 1242 alin. (1) Cod Civil, trebuie să admitem că legea îi obiectează debitorului că nu s-a dedat unei conduite de rea-credinţă, căci, silinţa acestuia de a-şi executa corect şi onest obligaţiile de plată va genera acelaşi efect juridic ca şi pentru cazul eschivării intenţionate de la achitările relative restituirii creditului.

În acest sens, efectul juridic la care facem apel constă în diminuarea continuă a patrimoniului (proprietăţii) debitorului de bună-credinţă, pe măsură ce creanţa băncii comerciale creşte pe toată perioada timpului scurs până la momentul în care va decide încetarea contractului de credit. Astfel, de jure legislaţia autohtonă pentru cazul raporturilor de creditare condamnă buna-credinţă a debitorului, deoarece urmăreşte patrimoniul (proprietatea) acestuia, exact ca şi în cazul unui debitor de rea-credinţă.

A3. În comun cu art. 20 din Constituţie.

Această situaţie demonstrează şi încălcarea art. 20 din Constituţie, care nu se rezumă doar la îngrădirea accesului la justiţie. Art. 20 alin. (1) din Constituţie uzează de sintagma satisfacţiei efective a dreptului unei persoane, ce s-a adresat în instanţa de judecată pentru a-şi apăra dreptul lezat. Reieşind din reglementările art. 1242 alin. (1) Cod Civil, trebuie să deducem că fiecare din temeiurile ce configurează dreptul băncii de a rezilia (înceta) un contract reprezintă şi temeiuri ce abilitează banca cu dreptul de a cere încasarea forţată a creanţelor sale: dobândă, comision, penalitate, precum şi executarea garanţiilor reale sau personale oferite de debitor: gaj, ipotecă, fidejusiune etc. Altfel spus, în limita situaţiilor expuse în art. 1242 alin. (1) Cod Civil, banca comercială poate uza de două categorii de drepturi separate: dreptul de înceta contractul şi dreptul de a cere încasarea judiciară a creanţei sale.

 În cazul în care creditorul (banca comercială) va decide să se limiteze doar în exercitarea dreptului de satisfacerea forţată a creanţei sale, prin intermediul instituţiilor judiciare, atunci trebuie să constatăm că până la momentul în care se va opera încetarea contractului acesta, în strictă corespundere cu art. 20 din Constituţie, va fi în drept să pretindă o satisfacţie efectivă a creanţei sale, care, se află într-o continuă creştere. Coroborând această situaţie cu reglementările imperative ale art. 55 din Constituţie, trebuie să constatăm că pentru cazul debitorului de bună-credinţă nu există o limită a acestei satisfacţii efective. Astfel, dacă în cazul debitorului de rea-credinţă poate fi justificat pericolul unei creanţe crescânde pe baza penalităţilor aferente, atunci trebuie să existe o diferenţiere pentru cazul debitorului de bună-credinţă.

În acest context, trebuie să înţelegem că urmărirea continuă a patrimoniului unui debitor, reprezintă o metodă de responsabilizare disproporţionată în raport cu prezumţia bunei-credinţe a acestuia. Altfel spus, pentru cazul bunei-credinţe a debitorului trebuie să existe o limită a „satisfacţiei efective” a creanţei bancare, limită care pe de-o parte ar permite creditorului: să-şi recapete capitalul invariabil înstrăinat, să-şi reclame veniturile (dobânda, comisioanele) generate de folosinţa capitalului lui într-o anumită perioadă de timp, şi pe de-altă parte ar elimina riscul diminuării nejustificate a patrimoniului debitorului, ce a acţionat în limitele bunei-credinţe în cadrul unui interval de timp, la sfârşitul căruia folosinţa de facto a acestui capital a fost epuizată.

Totuşi, argumentăm că acest viciu poate fi anihilat prin controlul constituţionalităţii art. 1242 alin. (1) Cod Civil sau remodelării lui legislative, în sensul eliminării sintagmelor ce configurează dreptul băncii de a înceta contractul de credit şi, deci, păstrarea reglementărilor speciale ce prescriu obligaţia băncii comerciale de a rezilia un contract de credit. În acest aspect, evidenţiem că reconfigurarea prevederilor art. 1242 alin. (1) Cod Civil într-o obligaţie a băncii comerciale de a înceta contractul de credit în anumite cazuri, poate fi demonstrată prin efectele particulare ale acestei schimbări. Pornind de la principiul bunei-credinţe, definit în norma art. 55 din Constituţia Republicii Moldova, considerăm că e necesar să accentuăm modul în care se va manifesta executarea obligaţiei de a înceta contractul de credit în dependenţă de buna sau rea-credinţa debitorului.

 Art. 14 alin. (1) – (3) Cod Civil prevede: „Persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel. Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat). Dacă cel care a lezat o persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezată este în drept să ceară, pe lângă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.”

 Pentru a aborda valoarea juridică a prevederilor pertinente contractului de credit trebuie să coroborăm norma art. 14 Cod Civil cu cea a art. 603 alin. (1) Cod Civil, care la rândul ei stipulează că debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.

În cazul în care prin reconfigurarea art. 1242 alin. (1) Cod Civil, acesta va fi lipsit de sintagma „poate rezilia”, iar reglementarea rezultată va asigura existența unei obligaţii de reziliere, atunci trebuie să deducem că atât pentru debitorii de rea, cât şi bună-credinţă, creditorul va fi obligat să înceteze contractul de credit. Totuşi, anume art. 14 şi 603 alin. (1) Cod Civil oferă pentru acest caz surplusul necesar de reglementări, ce garantează diferenţierea regimului juridic al bunei şi relei-credinţe a debitorului pe marginea unui contract de credit. Astfel, în cazul în care aplicarea art. 1242 alin. (1) Cod Civil se va realiza cu titlu de obligaţie, şi nu drept,  concluzionăm că debitorul de bună-credinţă va fi ţinut la restituirea capitalului primit în gestiune de la creditor, precum şi la plata dobânzii şi comisioanelor aferente. Or, în limita în care din perspectiva art. 603 alin. (1) Cod Civil, debitorului nu i se va putea imputa o conduită dolosivă sau de culpă gravă, acesta nu va putea fi ţinut la repararea unui prejudiciu în sensul art. 14 Cod Civil.

Debitorul de rea-credinţă, având o conduită de dol sau culpă gravă, în sensul art. 14 Cod Civil, va fi obligat:

  1. să restituie capitalului primit în gestiune de la creditor;
  2. să plătească valoarea dobânzii şi comisioanelor aferente, calculate până la data încetării contractelor;
  3. să plătească dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate până la data încetării contractului de credit;
  4. să compenseze venitul ratat al băncii comerciale pentru perioada neutilizată de folosinţă a capitalului creditorului, sub forma dobânzii şi comisioanelor aferente, calculate după data încetării contractelor.

Mai mult decât atât, efectele menţionate au şi fost reglementate de legiuitor în cadrul art. 1245 Cod Civil. Astfel, în cazul în care conduita dolosivă a debitorului se concretizează în restituirea anticipată a creditului, atunci  creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. Iar, la calcularea prejudiciului, se ţine cont atât de venitul ratat al creditorului, cât şi de cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului.

Anume prin efectul coroborării art. 14, 603 Cod Civil şi a normei reconfigurate din art. 1242 alin. (1) Cod Civil, se va realiza o reală diferenţiere a debitorilor de bună şi rea-credinţă antrenaţi în executarea unui contract de credit. În rezultat, vom putea cu certitudine afirma că aplicarea art. 55 din Constituţie se extinde pe deplin şi asupra raporturilor de creditare.

B. Încălcarea art. 16 din Constituţie.

 Continuând șirul ideilor, accentuăm că drept prim temei ce validează dreptul creditorului de a  înceta contractul de credit, legiuitorul a prevăzut situaţia de insolvabilitate a debitorului. În baza art. 2 din Legea insolvabilităţii, nr. 149 din 29 iunie 2012, în vigoare din 13 martie 2013, situaţia de insolvabilitate reprezintă  situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie. Diametral opus prevederilor art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, prevede că creanţele neajunse la scadenţă se consideră scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate. Astfel, trebuie să înţelegem că insolvabilitatea persoanei, confirmată în ordine judecătorească prin Hotărârea de intentare a procesului, presupune încetarea forţată a contractelor în derulare, în care debitorul figurează ca parte. Acelaşi efect se va identifica şi în cazul contractelor de credit aflate în executare. Respectiv, indiferent de termenul, destinaţia sau oricare alte condiţii pentru care debitorul a contractat un anumit credit, acesta va deveni scadent odată cu survenirea evenimentului de incapacitate de plată a datoriilor sale per ansamblu.

Efectul imediat al reglementărilor art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, constă în faptul că banca comercială nu va putea reclama profituri suplimentare de la debitor: dobândă, comisioane etc., decât în limita celor calculate până la data survenirii insolvabilităţii.

La acest capitol explicăm că noţiunea de scadenţă utilizată de art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, presupune data la care urmează să se realizeze o obligație contractuală. Corelând această noţiune cu instituţia contractului de credit, accentuăm că prin definiţie, creditul presupune acea convenţie prin care o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract (art. 1236 alin. (1) Cod Civil).

Astfel, raporturile de creditare presupun obligaţii transmisibile de proprietate, afectate de modalitatea termenului de rambursare a valorii acestei proprietăţi. Aceste raporturi juridice, în acest context, sunt generatoare de două categorii de prestaţii, părţi a unei singure obligaţii complexe de plată a debitorului:

a. Prestaţia de restituire a capitalului împrumutat în volumul şi la valoarea preluată;

b. Prestaţia de plată a dobânzii, care reprezintă preţul de utilizare a acestui capital.

Ambele prestaţii sunt exigibile (executorii) doar în limita intervalului de timp dintre predarea şi restituirea de bunuri financiare.

Identificarea timpului în cadrul raporturilor de creditare, din punct de vedere juridic, este o circumstanţă determinantă a existenţei contractului de credit. În acest sens, merită a fi analizate prevederile art. 871 alin. (1) Cod Civil, conform cărora împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit în contract. Iar dacă nu au fost stabilite dobânzi, el are dreptul să restituie împrumutul şi până la expirarea termenului. Într-un mod mai imperativ, art. 1245 Cod Civil prevede că dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace.

Din interpretarea normelor în cauză, trebuie să concluzionăm că legiuitorul, fie şi indirect, lase să se înţeleagă că încetarea prestaţiei de rambursare a capitalului înstrăinat, duce la încetarea de drept a raporturilor de creditare. Situaţie ce generează ca efect şi epuizarea prestaţiilor succesive vizând plata dobânzii. Astfel încât, trebuie să menţionăm că timpul reprezintă acea variabilă juridică, în limita căreia creditorul poate obţine venituri sub formă de dobândă, iar debitorul are dreptul să utilizeze capitalul înstrăinat. Restituirea bunurilor împrumutate decade creanţierul de dreptul de a reclama venituri, iar partea împrumutată – de dreptul de a gestiona folosinţa acestui capital.

Pe cale de consecinţă, din art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, reiese că odată ce părțile grevează cu scadenţă un contract de credit, acestea sunt obligate să înceteze contractul. În acest caz, în sarcina părților se nasc obligaţii total diferite de cele din perioada de executare a contractului, şi anume: obligaţia de restituire imediată a restanţei la capitalul împrumutat şi la dobânda calculată până la data scadenţei forţate de insolvenţa debitorului. Or, posterior datei scadenţei, creditul nu va fi generator de profit (dobândă), banca comercială fiind în drept de a uza doar de dreptul la dobânzi de întârziere, reglementate cu statut supletiv de normele art. 585 şi 619 Cod Civil.

În contrast cu prevederile art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, care reglementează un drept al băncii de a înceta contractul de credit pentru cazul insolvenţei persoanei, art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, obligă creditorul (banca comercială) să înceteze contractul de credit prin operarea scadenţei obligaţiilor derivate din încheierea contractului de credit.

Divergenţa dintre aceste două acte normative este, totuşi, soluţionată în favoarea Legii insolvabilităţii. Astfel, evidenţiem că Legea insolvabilităţii, a intrat în vigoare (13.03.2013) posterior Legii nr. 1107-XV prin care a fost adoptat Codul Civil (12.06.2003). Pe cale de consecinţă, se impune incidenţa art. 6 alin. (7) din Legea  privind actele legislative, nr. 780-XV din 27.12.2001, în sensul în care între două acte legislative cu aceeaşi forţă juridică apare un conflict de norme ce promovează soluţii diferite asupra aceluiaşi obiect al reglementării, se aplică prevederile actului posterior.

Totuşi, contrastul dintre legile organice sus-menţionate nu soluţionează viciul constituţionalităţii, concretizat în încălcarea principiului egalităţii garantat de art. 16 din Constituţia RM. Or, prioritatea art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, faţă de art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil e operabilă doar pentru segmentul îngust, în cazul persoanelor juridice. Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea insolvabilităţii, reglementează că respectivul act normativ este aplicabil persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, întreprinzătorilor individuali, inclusiv titularilor de patentă de întreprinzător, societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii, companiilor fiduciare, organizaţiilor necomerciale, înregistrate în Republica Moldova în modul stabilit. Excepţie fac doar băncile, insolvabilitatea cărora este reglementată de Legea instituţiilor financiare, nr. 550 din 21.07.1995.

Pe cale de consecinţă, toate persoanele fizice, exceptând întreprinzătorii individuali şi titularii de patentă de întreprinzător, care sunt părţi debitoare ale unui contract de credit, nu vor putea uza de excepţia insolvenţei, chiar dacă cumulează pe deplin condiţiile incapacităţii de plată.

Paradoxul menţionat, devine şi mai evident, dacă e să accentuăm că legiuitorul limitează răsfrângerea efectelor art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, doar din perspectiva statutului de persoană juridică şi fizică. Or, unicele persoane fizice faţă de care se va opera încetarea unui contract de credit pentru caz de insolvenţă sunt întreprinzătorii individuali şi titularii de patentă de întreprinzător. În acest sens, conform art. 2 din Legea nr. 220 din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, se prevede expres că întreprinzător individual este persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină, care practică activitate de întreprinzător în nume şi pe risc propriu, fără a constitui o persoană juridică, şi este înregistrată în modul stabilit de lege. Totodată, Legea nr. 93 din 15.07.1998 reglementează că titular de patentă  poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent în Republica Moldova şi are dreptul să desfăşoare activitate de întreprinzător, care a declarat despre intenţia sa de a procura patentă şi corespunde cerinţelor de calificare necesare acestui gen de activitate.

Reieşind din cele evidenţiate, trebuie să deducem că legiuitorul a obligat banca comercială să înceteze contractul de credit doar pentru cazul în care debitorul este persoană juridică, ce activează cu scop comercial şi necomercial, sau persoană fizică, care promovează o activitate generatoare de profituri comerciale. Implicit, oricare altă persoană fizică, degrevată de statutul de întreprinzător individual sau netitulară de patentă de întreprinzător, va fi subiectul art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, în limita căruia banca comercială are dreptul, şi nici pe departe obligaţia, de a înceta un contract de credit pentru situaţia în care debitorul va fi insolvabil.

Coroborând situaţia juridică sus-descrisă cu prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţie trebuie să constatăm o diferenţiere a regimului juridic al persoanelor fizice insolvente ce acţionează cu scop comercial şi necomercial. Respectiv, faptul că în cazul persoanele fizice insolvente, neimplicate în activitatea de întreprinzător, încetarea contractului de credit nu intervine ca o obligație, acest lucru contravine reglementărilor constituţionale care statuează că toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii. Altfel spus, în cazul în care cetăţeanul Republicii Moldova nu este întreprinzător individual sau nu este titular de patentă de întreprinzător, acesta conform Legii insolvabilităţii, nu va putea beneficia de efectele art. 45 alin. (1) din acest act normativ.

 Mai mult decât atât, trebuie să constatăm că în limita legislaţiei în vigoare persoana fizică, ce nu poate fi încadrată în categoria întreprinzătorului individual sau titularului de patentă, nici nu poate fi declarată insolvabilă din simplul motiv că legiuitorul nu a reglementat instituţia insolvenţei individului ce nu desfăşoară activitatea antreprenorială. Această constatare e, de altfel, reţinută şi de practica Curţii Constituţionale. Astfel, în Adresa formulată în cadrul Hotărârii pentru controlul constituţionalităţii art.8 lit. g), art.11 alin.(4) din Legea nr.269-XIII din 9 noiembrie 1994 cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova, cu modificările şi completările ulterioare, art.64 din Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004 în redacţia Legii nr.143 din 2 iulie 2010 pentru modificarea şi completarea Codului de executare al Republicii Moldova, nr. 7 din 05 aprilie 2011, Curtea „a apreciat ca o lacună în legislaţia naţională nereglementarea legală a relaţiilor pe care le implică incapacitatea de plată a persoanei fizice. Or, statuarea unor prevederi exprese cu privire la insolvabilitatea persoanei fizice în situaţii concrete ar contribui la realizarea dispoziţiilor constituţionale privind Republica Moldova – stat de drept, protecţia cetăţenilor Republicii Moldova, statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor, dreptul la libera circulaţie (art.1, art.18, art.19 şi art.27 din Constituţie) şi s-ar înscrie în măsurile rezonabile ale Republicii Moldova privind armonizarea cadrului naţional cu dreptul internaţional şi alinierea la comunitatea internaţională sub multiple aspecte.”

Pe cale de consecinţă, reglementările art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, care, reiterăm, sunt aplicabile doar persoanelor fizice ce nu desfăşoară activitate antreprenorială, sunt lovite de caducitate juridică, deoarece instituţia insolvenţei acestor categorii nici nu există. Implic, chiar în cazul în care banca comercială îşi va asuma dreptul de a înceta contractul de credit cu persoana fizică insolvabilă, aceasta va constata că se află în imposibilitate absolută de a o face; pe motiv că stare de insolvenţă în cazul acestor indivizi, neantrenaţi în activităţi comerciale, nu are o reglementare legislativă. Or, lipsa unui drept nu poate genera efecte juridice.

 C. Încălcarea art. 20, în comun cu art. 16 din Constituţie.

Suplimentar, argumentarea caducităţii  art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil ţine de faptul că cumulul dintre inexistenţa instituţiei insolvenţei persoanei fizice şi imposibilitatea ei de a beneficia de efectele încetării contractului de credit, în limita art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, încălcă direct art. 20 din Constituţie. Norma menţionată garantează pentru orice persoană accesul necondiţionat la justiţie. În acest sens, reiterăm că art. 2 din Legea insolvabilităţii, prevede că insolvabilitatea reprezintă situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie.

Pe cale de consecinţă, legiuitorul a stabilit cu titlu imperativ că starea de insolvenţă trebuie să fie constatată doar în limita unui proces civil separat şi individualizat în cadrul art. 355 – 356 Cod de Procedură Civilă a Republicii Moldova. În limita art. 12 din Legea insolvabilităţii, legislatorul a reglementat că dreptul de a depune cerere introductivă pentru iniţierea procedurii de insolvenţă îl au: debitorul, creditorii, precum şi alte persoane indicate în lege (reprezentantul debitorului).

Mai mult decât atât, art. 13 şi 14 din acelaşi act normativ, prevăd că depunerea cererii despre intentarea procedurii de insolvenţă este, pe de-o parte, un drept al debitorul, pentru cazul iminenţei pericolului de incapacitate de plată, şi, pe de-altă parte, o obligaţie a debitorului în situaţia în care a intervenit temeiul general al incapacităţii de plată sau cel special de supraîndatorare a debitorului (art. 10 din Legea insolvabilităţii).

Indiferent de faptul dacă intentarea procedurii de insolvenţă a fost exercitată cu titlu de drept de către debitor sau creditori, sau sub forma unei obligaţii de către persoana insolvabilă, efectul imediat al art. 45 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, va genera scadenţa şi, deci, încetarea raporturilor de creditare, efectul dat fiind condiţionat în sens primar de exercitarea unei acţiuni civile în faţa instanţei judecătoreşti competente – Curtea de Apel respectivă. Totuşi, în cazul persoanelor fizice, neantrenate în activitate antreprenorială, subiecte ale art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, nu numai că nu poate fi dispusă scadenţa raporturilor de creditare, dar nici nu poate fi exercitat dreptul judiciar pentru a constata respectiva insolvenţă. Situaţia iarăşi este condiţionată de lipsa reglementărilor relative insolvabilităţii persoanei fizice. Deci, trebuie să deducem că privarea persoanelor fizice, neantrenate în activitate antreprenorială, de posibilitatea de a beneficia de efectele insolvabilităţii, concretizate, în particular, în scadenţa raporturilor de creditare,  e dictată de lipsa dreptului de acces la justiţie. Or, constatarea stării de insolvenţă e condiţionată de exercitarea unei acţiuni în instanţa de judecată. Acţiunea dată, pentru cazul insolvenţei prevăzută de art. 1242 alin. (1) lit. a) Cod Civil, pur şi simplu nu există. Astfel, se identifică cert şi clar o încălcare flagrantă a art. 20 din Constituţie.

Desfăşurând alegaţia, menţionăm că atât timp cât banca comercială nu va lua decizia de a rezilia contractul pentru temeiurile din art. 1242 alin. (1) lit. b) – e) Cod Civil, creanţa acesteia ce poate fi reclamată în faţa debitorului va spori pe toată durata cât contractul dintre părţi va fi unul executoriu, indiferent de faptul dacă executarea de facto a contractului nici nu mai există, fiind concretizată în ideea că debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite, nu plăteşte dobânda în termenul stabilit, nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului (atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate) sau chiar dacă debitorul a devenit insolvabil.

Limitându-ne la analiza temeiurilor de reziliere a contractului de credit specificate în art. 1242 alin. (1) lit. c) şi d) Cod Civil, menţionăm că legiuitorul a reglementat dreptul băncii comerciale de a înceta raporturile de creditare în cazul în care:

1. debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;

2. debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului (atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate)

Constatăm că fapta de neachitare a dobânzii, precum şi neplata ratelor de credit reprezintă temeiuri, care în mod direct şi autentic vorbesc despre incapacitate de plată sau supraîndatorarea debitorului. Situaţiile date pot fi reunite sub noţiunea unitară a insolvabilităţii debitorului, circumstanţă care, finalmente, urmează a fi constatată de către instanţa de judecată respectivă prin hotărârea sa. Pe cale de consecinţă, în cazul în care neachitarea dobânzii şi/sau neplata ratelor de credit vor reprezenta premise ale constatării faptului de insolvenţă a debitorului, atunci argumentarea neconstituţionalităţii art. 1242 alin. (1) lit. c) şi d) Cod Civil, urmează acelaşi itinerar ca şi în cazul lit. a) din alin. (1) al aceluiaşi articol. Or, dacă art. 45 din  Legea insolvabilităţii, produce, pentru cazul insolvenţei debitorului, încetarea contractului de credit, atunci acelaşi efect juridic trebuie identificat şi pentru premisele ce au generat această incapacitate de plată sau supraîndatorare. Altfel spus, încălcarea art. 16 alin. (2) şi 20 din Constituţie, poate fi constatată şi pentru temeiurile din art. 1242 alin. (1) lit. c) şi d) Cod Civil.

 D. Încălcarea art. 130 din Constituţie:

 D1. Încălcarea art. 130 alin. (1) din Constituţie.

 Nu în ultimul rând trebuie să reflectăm că actuala reglementare a art. 1242 alin. (1) Cod Civil, în sensul specificării unui drept de a rezilia un contract de credit, deţine potenţialul de a crea prejudicii inclusiv pentru persoana creditorului, dar şi pentru sistemul financiar-creditar per ansamblu. În acest sens, art. 130 alin. (1) din Constituţie prevede că formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege. Astfel, ca modalitate a administrării şi utilizării resurselor financiare, legiuitorul, prin art. 18 din Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr. 548 din 1995, a reglementat dreptul Băncii Naţionale de a transmite aceste mijloace băneşti către băncile comerciale cu titlu de credit. Implicit, trebuie să concluzionăm că o parte impunătoare din mijloacele băneşti ce compun piaţa de credite provin din resursele financiare ale Băncii Naţionale şi, deci, a Republicii Moldova, per ansamblu. Pe cale de consecinţă, o parte din venitul bancar presupune diferenţa de cost dintre accesarea de fonduri băneşti de la stat la o dobândă redusă şi transmiterea lor către debitorii finali la o dobândă majorată. Respectiv, în acest caz, trebuie să acceptăm ideea că valoarea invariabilă a creditului transmis către un debitor final, reprezintă un set de drepturi de stat a căror exercitare presupune că în final Republica Moldova, prin prepusa sa Banca Naţională, îşi va recupera capitalul cedat băncii comerciale.

Aşadar, în cazul în care încetarea contractului de credit compromis va întârzia, există riscul consumării acelui element invariabil al creditului – suma creditată – şi, în final, prejudicierea drepturilor statului Republica Moldova prin  nerecuperarea capitalului său. Altfel spus, încetarea în termen rezonabil a unui contract de credit e importantă din punct de vedere a faptului ca sursele financiare ce compun baza pieţii de creditare să fie generatoare de profituri, altminteri ele sunt supuse riscului de epuizare, iar Banca Naţională şi, deci Republica Moldova, va fi privată de mijloacele financiare, care au fost injectate în economia naţională prin sistemul bancar şi non-bancar.

În acest sens, evidenţiem că nu în zadar în cazul utilizării resurselor financiare pe piaţa non-bancară prin Asociaţiile de Economii şi Împrumut, Comisia Naţională a Pieţii Financiare (CNPF) a adoptat Hotărârea nr. 17/8 din 30 aprilie 2008; în particular anexa nr. 8 din Hotărâre reglementează Normele de prudenţă financiară. Or, pct. 36 din anexa nr. 8 prevede că asociaţia este obligată să se adreseze în instanţa de judecată pentru rambursarea împrumutului şi dobânzii aferente calculate, în termen de 30 zile calendaristice din data din care împrumutul este expirat mai mult de 90 zile. Unica diferenţă dintre activitatea economică a unei asociaţii de economii şi împrumut şi cea a unei bănci comerciale constă în posibilitatea primei de a accesa fonduri mai ieftine direct de la Banca Naţională, pe când ultima va fi ţinută să dobândească mijloace financiare mai ieftine de la membrii săi sau prin obţinerea unui credit de la o bancă comercială, care la rândul ei la fel a preluat o parte din aceste fonduri de la stat.

Pericolul consumării resurselor financiare de stat e şi mai iminentă dacă să revenim iarăşi la efectele particulare ale art. 1242 alin. (1) Cod Civil. Astfel, atât timp cât banca comercială nu-şi va exercita dreptul de a înceta un contract de credit, consumat prin neexecutare, creanţa bancară în mod ipotetic va spori până la momentul rezilierii. Privită dintr-o perspectivă economică, creanţa dată reprezintă un bun, o valoare certă, lichidă şi exigibilă, susceptibilă de înstrăinare, cesionare, gajare etc. Costul acestui bun creşte doar din contul scurgerii timpului, în interiorul căruia debitorul e obligat să execute prestaţiile de plată pe ratele de credit şi dobândă. Anume executarea corespunzătoare de către debitor a obligaţiilor sale de plată asigură lichiditatea acestei creanţe. Or, nu e lipsită de importanţă circumstanţa în care creanţele bancare de acest gen compun valori mobiliare de largă utilizare în tranzacţiile interbancare.

Lipsa unei executări din partea debitorului, precum şi lipsa unor măsuri de asigurarea a executării obligaţiei de plată, similar celor prevăzute în art. 1242 alin. (2) lit. b) Cod Civil, duce inevitabil la sterilitatea financiară a acestei creanţe. Altfel spus, valoarea creanţei bancare derivată dintr-un contract de credit, care include volumul invariabil al fondului creditat şi dobânzile aferente, va fi doar una teoretică, dacă din partea debitorului nu se va asigura o executare de plată sau dacă garanţiile oferite de acesta nu acoperă echivalentul acestei creanţe. Astfel, încetarea în timp util a contractului de credit permite anihilarea riscurilor de a genera creanţe bancare sterile din punct de vedere financiar sau vorbind în limbaj economic – credite neperformante.

Anume noţiunea creditelor neperformante a stat la baza Raportului Comisiei de anchetă pentru examinarea situaţiei din domeniul financiar-bancar al Republicii Moldova, constituită prin Hotărârea Parlamentului nr. 16 din 22.02.2013. În limita acestui raport, Comisia parlamentară a reţinut valoarea diligenţei bancare în gestionarea corectă a raporturilor contractuale de creditare. Astfel, Comisia operează cu noţiunile directoare ale lit. b) din art. 1242 alin. (1) Cod Civil. Ea evidenţiază importanţa garanţiilor reale, care vin să asigure lichiditatea creanţelor bancare. Raţiunile Comisiei presupun că atât timp, cât nu se asigură o alternativă în bunuri a obligaţiei de plată a dobânzii şi a ratelor de credit, perpetuarea raporturilor de creditare aduce prejudicii instituţiei bancare particulare. Or, de la aceasta se reclamă să acţioneze în sensul satisfacerii creanţei sale inclusiv prin metoda exercitării drepturilor de gaj, ipotecă sau prin reclamarea achitărilor din contul fidejusorilor. Deci, valoarea garanţiilor specificate în art. 1242 alin. (1) lit. b) Cod Civil, este echivalentă în importanţă cu prestaţiile de plată a ratelor de credit şi dobândă. Astfel, nu în zadar alin. 4 din pct. 4.2.2.1 din Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova, adoptat prin Hotărârea Băncii Naţionale nr. 153 din 25.12.1997, prevede că o bancă trebuie să aibă instrucţiuni detaliate la dispoziţia sa cu descrierea întregului proces de administrare pentru fiecare tip de credit: de la cererea iniţială a clientului, prin evaluarea credibilităţii şi aprobarea de eliberare, până la rambursarea finală a  acestuia, iar aceste instrucţiuni trebuie să ofere un  îndrumar detaliat despre documentare  pentru  orice tipuri  de credite şi să determine regulile referitor la gajul şi alte forme de asigurare a creditelor: prevederea unui coeficient minim pentru  gaj şi alte forme de asigurare a  creditelor necesare  pentru fiecare tip de credit şi evaluarea adecvată a acestora, în scopul asigurării acoperirii depline a sumei supuse riscului  (suma creditului plus dobânda).

Deci, dacă e să repetăm ideea că piaţa de creditare e constituită dintr-un anumit procent al mijloacelor băneşti oferite de Republica Moldova prin Banca Naţională, atunci exercitarea garanţiilor oferite de debitor e la fel de importantă, ca şi recuperarea acestor mijloace din contul achitărilor la dobândă şi ratele de credit.

Mai mult decât atât, păstrarea unor raporturi contractuale epuizate prin neexecutare, în particular sporirea artificială a creanţei bancare peste volumul garanţiilor reale sau personale ale debitorului, demonstrează incontestabil necesitatea încetării în timp rezonabil şi util a contractului de credit. Or, lipsa executării contractului de credit, lipsa mijloacelor de asigurare a executării numite, fac creanţa bancară la fel de sterilă precum am argumentat anterior.

D2. Încălcarea art. 130 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

 Sterilitatea creanţei bancare afectează nu numai conţinutul particular al alin. (1) din art. 131 din Constituţie. La fel de viciate sunt şi alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol. Astfel, alin. (2) al articolului menţionat, stipulează: moneda naţională a Republicii Moldova este leul moldovenesc. Or, însăşi destinaţia monedei naţionale este stipulată în art. 5 din Legea cu privire la Bani, nr. 1232 din 15.12.1992, care prevede că  leul (numerarul aflat în circulaţie şi la conturile bancare curente şi pe termen) se pune în circulaţie fiind asigurat deplin de activele Băncii Naţionale a Moldovei, de masa de mărfuri şi de serviciile prestate pe teritoriul Republicii Moldova, de activele agenţilor economici din republică aflate peste hotare. Deci, în limita în care creditele acordate pe teritoriul Republicii Moldova generează prin dobândă un surplus de bunuri, concretizate în forma creanţelor bancare, trebuie să concluzionăm că lichiditatea acestor creanţe, precum şi garantarea lor prin mijloace reale sau personale, în final asigură acoperirea monedei naţionale. Altfel spus, numerarul aflat în circulaţie trebuie suplimentat de exigibilitatea şi lichiditatea creanţelor bancare ce sunt înstrăinate în limitele acestui numerar. Viceversa, din înţelesul art. 130 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Legea cu privire la Bani, nr. 1232 din 15.12.1992, deducem că creditele neperformante generează scăderea capacităţii de cumpărare a monedei naţionale (inflaţie). Pe cale de consecinţă, dacă se va constata că puterea economică a leului (monedei naţionale) e în declin, statul va trebui să decidă o emisiune monetară suplimentară pentru a asigura echivalentul bănesc al bunurilor şi serviciilor aflate în circuitul civil al ţării.

Pentru a evita cercul vicios al unei economii inflaţioniste, reiterăm necesitatea de a evalua real şi cert valoarea creanţelor bancare, generate prin executarea contractelor de credit şi, deopotrivă, prin neexecutarea lor. Or, în acest ultim caz determinantă este existenţa unei autentice instituţii de încetare ex officio a contractului de credit, în sensul în care o obligaţie imperativă de a înceta contractul de credit, pentru cazurile: de insolvenţă a debitorului,  de neplată a dobânzii şi a ratelor de credit, precum şi de neasigurare a creanţei bancare, ar permite evitarea prejudicierii valorii monedei naţionale, ocolirea necesităţii de a dispune emisiunea monetară suplimentară şi în final recuperarea justă mijloacelor băneşti transmise de stat pe piaţa creditelor bancare, cu încasarea dobânzii aferente; scopuri, finalmente, garantate de textul art. 130 din Constituţie.

E. Argumente suplimentare:

În limita art. 1242 alin. (1) Cod Civil, legiuitorul a reglementat o listă de temeiuri neexhaustive ce fac valid dreptul băncii comerciale de a înceta contractul de credit. Astfel, lit. e) din articolul citat prevede că creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. Argumentăm că reconfigurarea dreptului băncii comerciale de înceta un contract de credit, pentru cazurile enumerate în lit. a) – d) ale alin. (1) din art. 1242 Cod Civil,  într-o autentică obligaţie de reziliere nu poate şi nu trebuie limitată. Or, însăşi art. 1 alin. (2) şi (3) Cod Civil prevăd că persoanele fizice şi juridice sunt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii; drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova. Pe cale de consecinţă însăşi constituţia care nu stabileşte restricţii a obligaţiei de rezilia un contract ne obligă la păstrarea caracterului neexhaustiv a listei de temeiuri ce eventual ar obliga banca să înceteze un contract de credit consumat prin neexecutare.

Finalmente venim să precizăm că prin prezenta abordare sub nici un aspect nu argumentăm eliminarea sau abrogarea instituţiei ce reglementează dreptul băncii comerciale de a înceta contractul de credit în anumite cazuri. Or, evidențiem că dreptul de a înceta un contract nu se rezumă doar la prevederile art. 1242 Cod Civil, lipsa de reglementări speciale fiind cu surplus reglementată de cele generale incluse în limita articolelor 733 – 752 Cod Civil.

Totodată, considerăm că în limita prevederilor lit. a), b), c), d) şi e) ale alin. (1) din art. 1242 Cod Civil, este configurată o autentică obligaţie a băncii comerciale de înceta un contract de credit consumat prin neexecutare sau prin neasigurare a lichidităţii şi exigibilităţii creanţei bancare. Astfel, prin această abordare venim să demonstrăm neconstituţionalitatea sintagmei: „poate rezilia”, fapt ce ar reconfigura art. 1242 alin. (1) Cod Civil după cum urmează:

Articolul 1242. Rezilierea contractului

(1) Creditorul (…) cere restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă:

a) debitorul a devenit insolvabil;

b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;
c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;

d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate;

e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.

Anume remodelarea alin. (1) al art. 1242 Cod Civil ar garanta:

  1. Egalarea regimului juridic al debitorilor insolvabili, şi anume a persoanelor fizice, neantrenate în activităţi de întreprinzător şi a persoanelor juridice şi fizice ce activează cu scop lucrativ  (art. 16 din Constituţie);
  2. Accesul liber la justiţie pentru debitorii – persoane fizice, neantrenate în activităţi de întreprinzător, pentru cazul insolvabilităţii acestora (art. 20 din Constituţie);
  3. Diferenţierea debitorilor de bună şi rea-credinţă, în sensul separării regimurilor juridice aplicabile acestora în parte (art. 55 din Constituţie, în comun cu art. 16, 20 şi 127 din Constituţie);
  4. Gestionarea diligentă a mijloacelor financiare de stat transmise pe piaţa de credite, pentru a evita prejudicierea puterii economice a monedei naţionale (art. 130 din Constituţie).

În fine, rămâne de văzut dacă acest set de argumente va avea ceva repercusiuni asupra voinței legiuitorului sau, eventual, asupra forului Curții Constituționale, deja sesizată pe marginea acestei dileme…

5 responses to “DESPRE OBLIGAȚIA DE A ÎNCETA CONTRACTUL DE CREDIT, COMPROMIS PRIN NEEXECUTARE

  1. Pingback: DESPRE OBLIGAȚIA DE A ÎNCETA CONTRACTUL DE CREDIT, COMPROMIS PRIN NEEXECUTARE |

  2. sublustrum 16 Iunie 2014 la 22:36

    Un schimb de linkuri poate?

  3. Pingback: În curând… “97% posedat” | LAW.MD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: