LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

REFLECȚII JURIDICE PRIVIND CIRCULAȚIA BANILOR ÎN SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR


Alexandru BOT

Avocat, doctorand, Catedra Drept Civil, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova

leul-moldovenesc--tot-mai-ieftinCodul Civil al Republicii Moldova reglementează sec noțiunea banilor, descriind în particular una din funcțiile acestora, nu și originea, natura sau esența lor. Astfel, legiuitorul moldav s-a limitat în reglementa că moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată, obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale pe întreg teritoriul Republicii Moldova (art. 302 alin. (1) C.Civ. RM).

Din noțiunea respectivă doctrina autohtonă a dedus că banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită proprietăţilor lor deosebite sunt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un instrument general al schimbului.[1]Din păcate o asemenea definiție nu poate explica conținutul juridic al banilor și, de altfel, puțin are în comun cu realitatea monetară. Un prim indice al falsității aprecierilor sus-evidențiate este furnizat chiar de legiuitor. Or, acesta în art. 5 din Legea cu privire la bani, nr. 1232 din 1992, reglementează suficient de clar că leul (numerarul aflat în circulaţie şi la conturile bancare curente şi pe termen) se pune în circulaţie fiind asigurat deplin de activele Băncii Naţionale a Moldovei, de masa de mărfuri şi de serviciile prestate pe teritoriul Republicii Moldova, de activele agenţilor economici din republică aflate peste hotare. Pe cale de consecință, a afirma că banii reprezintă o expresie valorică a bunurilor, înseamnă a neglija realitatea că însăși procesele de creare, modificare și, în unele cazuri, de distrugere a bunurilor, la fel, au un echivalent bănesc. De altfel, definiția dată de doctrinarii moldavi vine în contradicție cu însăși textul legislativ comentat. Or, art. 302 alin. (1) C.Civ. RM, se limitează în a menționa că banii sunt un mijloc de plată, fără a exemplifica natura materială sau imaterială, reală sau relativă, personală sau impersonală a prestației achitate prin acești bani.

Astfel, nu numai lucrurile materiale au o echivalență bănească, ci și lezarea valorilor imateriale generează apariția obligațiilor de plată a banilor. În acest, sens art. 1422 alin. (1) C.Civ. RM prevede că în cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc. Exemplele de acest gen pot fi extinse în cazul incursiunii în instituțiile drepturilor de autor și conexe, proprietății industriale, concurenței neloaiale etc.

În contrast cu cele obiectate, doctrina rusă are meritul de a fi mai cuprinzătoare în explicarea naturii banilor. Deși rezumativ, aceasta constată că legislația civilă atribuie banii la categoria bunurilor mobile. De regulă, ei sunt catalogați ca fiind bunuri determinate prin caracteristici generice (deși, e posibilă individualizarea lor) și consumptibile. În acest sens, vorbim despre semnele bănești de hârtie (bancnotele) și monedele, reunite sub noțiunea banilor în numerar.[2]

Totodată, banii au capacitatea de evolua în calitate de bunuri speciale – obiect particular al unor contracte, fiind vorba de contractele de împrumut și creditare (ultimul reprezentând, în esență, comerțul cu bani).[3]

În cadrul circuitelor civile dezvoltate majoritatea decontărilor se efectuează în expresie non-numerară,  prin utilizarea mijloacelor bănești înregistrare în conturile bancare curente sau depozite. Însă, din punct de vedere a naturii juridice banii în expresie non-numerară nu reprezintă bunuri, ci drepturi de creanță (pentru delimitarea lor legislația civilă, de regulă, uzează de noțiunea mijloacelor bănești). Aceștia nu reprezintă mijloace general obligatorii de plată.

Totuși, nici explicația sus-redată nu identifică modul în care sunt creați banii, or, anume această circumstanță e determinantă pentru a înțelege mecanismul de echivalare a efectivului monetar cu cel al costului total al bunurilor și serviciilor, precum și funcțiile specifice ale banilor în cadrul circuitului civil. Or, în mod surprinzător, definirea banilor este o sarcină extrem de dificilă. Astfel, cei ce dezbat la nivel istoric sau teoretic problema recunosc că orice prestație recepționată drept formă de plată, trebuie echivalată cu noțiunea banilor. Aici se includ și creditele bancare, deoarece, deși, o obligațiune de plată semnată de un prieten  nu va fi acceptată de autoritatea fiscală locală sau magazinul din preajmă, o obligațiune bancară cu certitudine poate fi furnizată cu titlu de plată.[4]

În efect, originea banilor e reglementată prin art. 130 alin. (3) din Constituția RM și art. 2 din Legea cu privire la bani, nr. 1232 din 1992, care în cumul prevăd că dreptul exclusiv la emisia monetară aparţine Băncii Naţionale a Republicii Moldova (BNM). Emisia monetară e cunoscută în doctrina economică sub numele de „seigniorage” și reprezintă diferența dintre valoarea bancnotei și costul ei de producere, cu alte cuvinte – prețul economic al producerii monetare în cadrul unei economii sau țări, în particular. Dacă seigniorage-ul are un indice pozitiv, statul va genera profituri, dacă acest indice are o valoare negativă, atunci guvernul va înregistra pierderi.[5] În corespundere cu raportul BNM privind „Evoluţia indicatorilor monetari în luna iulie 2014”, reținem că în luna de referință banii aflați în circulație sau numerarul emis de Banca Națională, a urcat până la limita de 18137,3 milioane de lei.[6]

Sistemul monetar și cel bancar, în esență, sunt în continuare bazate pe principiile sistemului de rezervă fracționară[7], vechi de 500 ani și menit să corespundă cerințelor de circulație a monedelor de metal. Acestea sunt sortite să rămână în urma noilor practici de plată și tendinței de accelerare a circulației banilor în expresie non-numerară, create prin noile tehnologii informaționale și de telecomunicație. Sistemul e opac și prin ereditate instabil, operând în afara oricărui control și exagerat de  costisitor.[8]

Activitatea de seigniorage își ia începuturile din baterea și confecționare de monede de către monarhi și conducătorii locali. Extinderea de către stat a activității de creare a banilor va corecta anormalitatea, care a crescut cu anii și care a generat situația că 95% din banii noi sunt emiși nu de către guverne sub formă de numerar (monede și bancnote), ci de către băncile comerciale prin completarea datelor de creditare în conturile bancare ale clienților săi și care îmbracă forma dobânzilor la împrumut.[9]

La acest capitol trebuie să clarificăm că economia mondială și cea națională uzează de diferite forme de bani.

Cea mai simplă formă a banilor e reprezentată de banii în numerar (bancnotele de 1 leu, 5 lei, 10 lei, 20 lei etc.) și monedele (5 bănuți, 10 bănuți, 50 bănuți). Desigur, în decursul anilor a devenit incomod să purtăm largi sume de bani, dat fiind riscul sustragerii lor. Astfel, pentru anumite tranzacții costisitoare uzăm, de regulă, de noile tehnologii informaționale. Situația, în efect, generează întrebarea privind subiectul care creează și alocă bani electronici. Banca centrală nu este abilitată prin lege să creeze bani electronici, deși majoritatea cred invers. La nivel mondial cea mai mare parte a rezervei monetare e formată din efectivul banilor electronici, creați prin activitatea băncilor comerciale. Modul în sectorul bancar privat creează și redistribuie respectiva rezervă monetară rămâne a fi slab cunoscută de publicul larg și chiar experții în economie, informația nefiind reflectată nici în literatura de specialitate.

Aceste două categorii de bani – numerarul și rezerva monetară – sunt cunoscute în circuitul social sub titlul de banii ai băncii centrale. Convențiile interbancare pot fi executate fie prin interacțiuni bilaterale directe, fie indirecte – prin intermediul conturilor băncilor comerciale deținute la banca centrală, unde sunt plasate mijloace bănești reunite sub sintagma rezervelor monetare ale băncii centrale.  Aceste rezerve monetare, create de banca centrală, sunt bani electronici și sunt liberi de orice riscuri de consumare. Totuși, spre deosebire de banii în numerar, aceste mijloace financiare nu pot fi accesate sau utilizate de publicul larg. Acest drept e rezervat exclusiv băncilor comerciale, care dețin conturi la banca centrală. Rezervele monetare ale băncii centrale sunt utilizate pentru efectuarea plăților interbancare și managementul lichidităților bănești (controlul circulației banilor).

Cea de-a treia formă a banilor nu este creată nici de banca centrală, nici de autoritatea cu drept de imprimare a bancnotelor sau de batere a monedelor, nici chiar guvernul nu e implicat în proces. Or, în acest caz vorbim despre banii plasați pe conturile bancare. În terminologia bancară aceste conturi se numesc depozite bancare sau depozite la vedere. În terminologia tehnică vorbim însă de simple numere inserate într-un program electronic, iar în vocabularul contabil se vorbește de datoria băncii față de client. Terminologia, astfel, este una confuză. Depozitul bancar nu presupune plasarea unui lucru valoros într-o boxă de siguranță, ci nici mai mult, nici mai puțin decât o referință electronică despre ceea ce o bancă îi datorează clientului său.[10]

În realitate, nu toate depozitele înregistrate la o bancă sunt depozitate de către public. Atunci când băncile oferă credite sau extind perioada de grație pentru restituirea acestora, acestea pur și simplu creditează contul de depozit al împrumutatului, creând astfel iluzia că împrumutatul a realizat careva depozite bănești.[11]

La acest capitol trebuie să repetăm constatările doctrinei rusești[12], care postulează că banii plasați în conturile bancare nu sunt mijloace legale de plată, or, numai bancnotele și monedele suplinesc condițiile normative pentru acest statut. Însă, majoritatea persoanelor utilizează mijloacele financiare plasate pe conturile bancare pentru a efectua plăți și le consideră la fel de valoroase ca și banii în numerar.[13]

Grosul banilor, aflați în circulația economiei mondiale, rezultă din activitatea bancară. Astfel, majoritatea țărilor, la moment, folosesc cu titlu primar nu banii fizici în numerar, ci datoriile bancare. Aceste datorii și mai ales posibilitatea utilizării lor ca mijloace de plată, au fost generate prin procedurile de contabilitate bancară, utilizate în cadrul acordării de credite. Iar un sistem eficient de plați electronice asigură posibilitatea funcționării acestor datorii sub formă de bani: majoritatea plăților pot fi efectuate electronic, fără a fi necesar transferul fizic al banilor, totul se rezumă la aceea că prin reducerea balanței electronice a unui cont e mărit volumul electronic al altui cont.

Pentru a înțelege exhaustiv fenomenul, urmează să sintetizăm constatările sus-menționate prin filtrul normativ al legislației în vigoare. În acest sens, o primă referință se conține în textul art. 1228 Cod Civil. Norma în cauză reglementează că prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă să primească şi să înregistreze în contul titularului de cont (client) sumele băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor persoane, să execute în limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind transferul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul clientului din însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate. Astfel, contul curent bancar presupune predarea proprietății unui capital bănesc de client către bancă, iar aceasta din urmă va înregistra în formă electronică o datorie față de acest client în limita valorii acestui capital și va executa plăți în numerar sau prin transfer bancar, fie la solicitare îi va returna clientului în numerar suma depusă. În acest ultim caz, trebuie să acceptăm că executarea contractului de curent bancar, are o construcție relativ similară cu cea a împrumutului gratuit fără termen, cu excepția că pentru plasarea, transferarea și retragerea banilor din cont, clientul va fi obligat să-i achite băncii o remunerație de gestiune a acestuia. Iar, spre deosebire de împrumut, pentru returnarea numerarului legea nu operează cu un termen supletiv de până la 30 zile, restituirea efectuându-se, de regulă, imediat.[14] În planul asemănărilor, cu certitudine putem afirma că suntem în prezența unor raporturi translative de proprietate, atât la plasarea banilor în cont, cât și la retragerea numerarului. Situația se schimbă radical în cazul transferurilor intrabancare sau interbancare. Reieșind din faptul că în activitatea sa banca comercială nu utilizează numerarul (banii), ci înregistrările despre plasarea lor în cont, atunci devine suficient de clar că un transfer realizat în interiorul băncii de la un cont la altul sau de la un cont gestionat de o bancă X la un cont deținut la o bancă Y, va fi degrevat de careva caracteristici translative de proprietate. Or, totul se rezumă la executarea unor acordurilor de cesiune de creanță, cu posibila implicare a instituției de preluare a datoriilor. Astfel, în cazul unor persoane care dețin conturi la aceeași bancă se va realiza o cesiune de creanță de la cedentul care a ordonat transferul către cesionarul care l-a recepționat, banca rămânând neschimbat pe poziție de debitor și beneficiind de reduceri la suma datoriei, reieșind din deducerea comisionului de transfer, care nu e decât o operațiune electronică realizată prin apăsarea butoanelor tastierei. Situația conturilor gestionate de bănci diferite, la fel, nu depășește cadrul electronic. Algoritmul transferurilor interbancare e similar celor intrabancare, cu specificarea a două mici excepții. Prima excepție presupune că simultan cu cesiunea de creanță de la un client la altul, are loc și o preluare de datorii de către o bancă de la altă bancă. Cu alte cuvinte, o autentică predare a capitalului bănesc în proprietatea altei bănci nu are loc, acțiunile de transfer interbancar fiind degrevate de obligația de opera cu numerar, ci doar cu înregistrarea electronică a acestui transfer. Cele menționate se confirmă prin art. 10 alin. (1) al Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei, nr. 548 din 1995, care reglementează că Banca Naţională poate să deschidă conturi în registrele sale numai în numele statului şi al organelor statului, băncilor licenţiate de Banca Naţională, băncilor în proces de lichidare, Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, persoanei juridice care deţine licenţa pentru activitate de depozitar central de valori mobiliare ca activitate de bază, băncilor centrale ale statelor străine şi instituţiilor financiare publice internaţionale. Pe cale de consecință, trebuie să înțelegem că băncile comerciale au conturi curente gestionate de Banca Națională, iar transferurile între aceste conturi presupune reducerea balanței electronice a unui cont și majorarea celei secunde. În esență, vorbim de un transfer intrabancar descris anterior.

În efect, în cazul în care o bancă comercială oferă unui client, prin transferul de mijloace la contul său curent, aceasta nu-i oferă careva bani în numerar. Deci, dacă accesarea creditului are loc prin intermediul contului curent bancar, trebuie să recunoaștem că banii, menționați în înregistrarea electronică despre credit, niciodată nu au ieșit din patrimoniul băncii. Or, la acest capitol banca comercială, la fel, uzează de conținutul unei obligații (datorii) de a preda numerar, dacă clientul în activitatea sa îl va solicita. Însă, până la survenirea unei asemenea cereri, „datoria” dată generează dobândă reală, care va trebuie achitată, de regulă și preferabil, în numerar de către client. Cele descrise sunt expres reglementate de art. 32 alin. (8) din Legea instituțiilor financiare, nr. 550 din 1995, care prevede că creditul poate fi acordat prin înregistrarea sumei creditului în contul curent al debitorului, prin transferarea în vederea executării documentelor de plată prezentate de debitor sau, la indicaţia/cu acordul lui, de un terţ, prin transferarea către terţ în conformitate cu indicaţiile debitorului, prin eliberarea în numerar, dacă legislaţia nu prevede altfel. De altfel, norma citată contravine definiției creditului din art. 1236 alin. (1) C.Civ. RM, care presupune că prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract. Pe cale de consecință, Codul Civil obligă banca la predarea reală a numerarului, nu operarea cu angajamente de furnizare a acestuia. Până la soluționarea acestui conflict legislativ, însă, băncile vor continua să genereze dobândă din datorii.

În acest amalgam de datorii bancare, utilizate în statut de mijloace de plată și fals percepute de societatea largă ca fiind bani, dobânda joacă un rol determinant pentru a asigura activitatea bancară.

Primo, indicele sporit al dobânzii asigură micșorarea datoriilor bancare față de clienți. Astfel încât, sporirea volumului de  mijloace financiare generate prin dobândă asigură că numerarul absorbit de bancă prin procedeele de creditare, depozitare sau înregistrare a banilor în conturile bancare, va rămâne în continuare în patrimoniul băncii.

Secundo, din confuzia noțiunilor de bani și mijloace financiare, creanțele bancare rezultate din dobândă au capacitatea de a fi folosite pentru a asigura puterea de cumpărare a societății. Or, acești „bani inexistenți”, care nici viitori nu poți numiți, deoarece nu există certitudinea că vor îmbrăca forma numerară,  sunt plasați în circulație monetară prin instrumentele de creditare. Iar reieșind din faptul că banca comercială poate oferi credite prin înregistrarea acestuia în cont și nu prin predarea reală a numerarului, trebuie să acceptăm cu stupoare că băncile comerciale și-au arogat competența de a crea bani în expresie electronică, dobânda bancară fiind plasată în circulație non-numerară generează și ea dobândă, finalmente debitorul unui asemenea credit bancar non-numerar își asumă față de bancă datorii pecuniare, generate din datoriile propriile datorii pecuniare ale băncii.

Alarmant e că legislația Republicii Moldova nu acordă Băncii Naționale competențe de emisiune, control și supraveghere a monedei electronice. Or, art. 1 și 2 din Legea cu privire la bani, nr. 1232 din 1992, presupun că doar banii în numerar (bancnotele de hârtie și monedele de metal) sunt emise de Banca Națională. Iar o limită de generare dobânzii la contractele de credit la fel nu există… Dobânda de creditare nu e condiționată nici de executarea contractului de credit ca atare, ci doar de termenul pentru care a fost acordat creditul.

Creditul presupune acea convenţie prin care o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract (art. 1236 alin. (1) Cod Civil). Astfel, raporturile de creditare presupun ca natură obligaţii transmisibile de proprietate, afectate de modalitatea termenului de rambursare a valorii acestei proprietăţi. Aceste raporturi juridice, în acest context, sunt generatoare de două categorii de prestaţii, părţi a unei singure obligaţii complexe de plată a debitorului:

  1. Prestaţia de restituire a capitalului împrumutat în volumul şi la valoarea preluată;
  2. Prestaţia de plată a dobânzii, care reprezintă preţul de utilizare a acestui capital.

Ambele prestaţii sunt exigibile (executorii) doar în limita intervalului de timp dintre predarea şi restituirea de bunuri financiare.

Identificarea timpului în cadrul raporturilor de creditare, din punct de vedere juridic, este o circumstanţă determinantă a existenţei contractului de credit. În acest sens, merită a fi analizate prevederile art. 871 alin. (1) Cod Civil, conform cărora împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit în contract. Iar dacă nu au fost stabilite dobânzi, el are dreptul să restituie împrumutul şi până la expirarea termenului. Într-un mod mai imperativ, art. 1245 Cod Civil prevede că dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. Din interpretarea normelor în cauză, trebuie să concluzionăm că legiuitorul, fie şi indirect, lase să se înţeleagă că încetarea prestaţiei de rambursare a capitalului înstrăinat, duce la încetarea de drept a raporturilor de creditare. Situaţie ce generează ca efect şi epuizarea prestaţiilor succesive vizând plata dobânzii. Astfel încât, trebuie să menţionăm că timpul reprezintă acea variabilă juridică, în limita căreia creditorul poate obţine venituri sub formă de dobândă, iar debitorul are dreptul să utilizeze capitalul înstrăinat. Restituirea bunurilor împrumutate decade creanţierul de dreptul de a reclama venituri, iar partea împrumutată – de dreptul de a gestiona folosinţa acestui capital.

Diametral opusă e situația încetării contractului pe temei de reziliere a contractului de credit. Astfel, prin textul art. 1242 alin. (1) Cod Civil, legislatorul a reglementat dreptul creditorului (băncii comerciale) de a rezilia contractul de credit în cazul în care:

  1. a) debitorul a devenit insolvabil;
  2. b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;
  3. c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;
  4. d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate;
  5. e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.

Actuala reglementare a art. 1242 alin. (1) Cod Civil, în sensul specificării unui drept de a rezilia un contract de credit, deţine potenţialul de a crea prejudicii pentru sistemul financiar-creditar per ansamblu. În acest sens, art. 130 alin. (1) din Constituţie prevede că formarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege. Astfel, ca modalitate a administrării şi utilizării resurselor financiare, legiuitorul, prin art. 18 din Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr. 548 din 1995, a reglementat dreptul Băncii Naţionale de a transmite aceste mijloace băneşti către băncile comerciale cu titlu de credit. Implicit, trebuie să concluzionăm că o parte din mijloacele băneşti ce compun piaţa de credite provin din resursele financiare ale Băncii Naţionale şi, deci, a Republicii Moldova, per ansamblu. Pe cale de consecinţă, o parte din venitul bancar presupune diferenţa de cost dintre accesarea de fonduri băneşti de la stat la o dobândă redusă şi transmiterea lor către debitorii finali la o dobândă majorată. Respectiv, în acest caz, trebuie să acceptăm ideea că valoarea invariabilă a creditului transmis către un debitor final, reprezintă un set de drepturi de stat a căror exercitare presupune că în final Republica Moldova prin prepusa sa Banca Naţională îşi va recupera capitalul cedat băncii comerciale.

Aşadar, în cazul în care încetarea contractului de credit compromis va întârzia, există riscul consumării acelui element invariabil al creditului – suma creditată – şi, în final, prejudicierea drepturilor statului Republica Moldova prin  nerecuperarea capitalului său. Altfel spus, încetarea în termen rezonabil a unui contract de credit e importantă din punct de vedere a faptului ca banii aflați în circulație să fie generatoare de profituri, altminteri ele sunt supuse riscului de epuizare, iar Banca Naţională şi, deci Republica Moldova, va fi privată de banii, care au fost injectați în economia naţională prin sistemul bancar şi non-bancar.

În acest sens, evidenţiem că nu în zadar în cazul utilizării resurselor financiare pe piaţa non-bancară prin Asociaţiile de Economii şi Împrumut, Comisia Naţională a Pieţii Financiare (CNPF) a adoptat Hotărârea nr. 17/8 din 30 aprilie 2008; în particular anexa nr. 8 din Hotărâre reglementează Normele de prudenţă financiară. Or, pct. 36 din anexa nr. 8 prevede că asociaţia este obligată să se adreseze în instanţa de judecată pentru rambursarea împrumutului şi dobânzii aferente calculate, în termen de 30 zile calendaristice din data din care împrumutul este expirat mai mult de 90 zile. Or, diferența dintre activitatea economică a unei asociaţii de economii şi împrumut şi cea a unei bănci comerciale presupune posibilitatea primei de a accesa fonduri mai ieftine direct de la Banca Naţională, pe când ultima va fi ţinută să dobândească mijloace financiare mai ieftine de la membrii săi sau prin obţinerea unui credit de la o bancă comercială, care la rândul ei la fel a preluat o parte din aceste fonduri de la stat.

Pericolul consumării banilor în numerar e şi mai iminentă dacă e să reflectăm asupra  efectelor particulare ale art. 1242 alin. (1) Cod Civil. Astfel, atât timp cât banca comercială nu-şi va exercita dreptul de a înceta un contract de credit, consumat prin neexecutare, creanţa bancară în mod ipotetic va spori până la momentul încetării în termen a contractului. Privită dintr-o perspectivă economică, creanţa dată reprezintă un bun, o valoare certă, lichidă şi exigibilă, susceptibilă de înstrăinare, cesionare, gajare etc. Costul acestui bun creşte doar din contul scurgerii timpului, în interiorul căruia debitorul e obligat să execute prestaţiile de plată pe ratele de credit şi dobândă. Anume executarea corespunzătoare de către debitor a obligaţiilor sale de plată asigură lichiditatea acestei creanţe. Or, nu e lipsită de importanţă circumstanţa în care creanţele bancare de acest gen compun valori mobiliare de largă utilizare în tranzacţiile interbancare.

Lipsa unei executări din partea debitorului, precum şi lipsa unor măsuri de asigurarea a executării obligaţiei de plată, similar celor prevăzute în art. 1242 alin. (2) lit. b) Cod Civil, duce inevitabil la sterilitatea bănească a acestei creanţe. Altfel spus, valoarea creanţei bancare derivată dintr-un contract de credit, care include volumul invariabil al fondului creditat şi dobânzile aferente, va fi doar una teoretică, dacă din partea debitorului nu se va asigura o executare de plată sau dacă garanţiile oferite de acesta nu acoperă echivalentul acestei creanţe. Astfel, încetarea în timp util a contractului de credit permite anihilarea riscurilor de a genera creanţe bancare sterile din punct de vedere financiar sau vorbind în limbaj economic – credite neperformante. Anume noţiunea creditelor neperformante a stat la baza Raportului Comisiei de anchetă pentru examinarea modului de administrare a pachetului de acţiuni al statului deținut la „Banca de Economii” S.A. şi a situaţiei din domeniul financiar-bancar al Republicii Moldova, constituită prin Hotărârea Parlamentului nr. 16 din 22.02.2013. În limita acestui raport, Comisia parlamentară a reţinut:

„Practicile nesănătoase de creditare au condus la majorarea volumului creditelor neperformante ale „Băncii de Economii” S.A. de la 375 milioane de lei (sau 17,5 la sută din totalul creditelor) la 31 decembrie 2009 la 1380 milioane de lei (sau 55,3 la sută din totalul creditelor) la 31 decembrie 2012. La acest volum de credite neperformante se adaugă și activele preluate în posesie de către „Banca de Economii” S.A. în schimbul rambursării creditelor neperformante. La 31 decembrie 2012, volumul acestor active constituia 600 milioane de lei, fiind în creștere cu 500 milioane de lei pe parcursul ultimilor 3 ani. Cu referire la activele preluate în posesie trebuie de notat faptul că probabilitatea de comercializare a acestora la prețul de bilanț este una mică, o parte semnificativă din aceste bunuri fiind supraevaluate semnificativ și constituind obiectul mai multor litigii. Această situație a fost generată și de faptul că în rapoartele lor companiile de evaluare au reflectat sume exagerate ale valorii de piață a gajurilor.

Ca rezultat al acestor practici de creditare și al gestionării defectuoase a băncii, capitalul normativ total s-a diminuat cu 694 milioane de lei pe parcursul a 3 ani: de la 823 milioane de lei la 129 milioane de lei.

În prezent Banca de Economii continuă să balanseze la limita suficienţei capitalului pentru păstrarea licenţei sale de activitate. Noua conducere a Băncii de Economii a întreprins anumite acţiuni pentru remedierea situaţiei, dar nu a atins succese.”

În final pentru a evita falimentarea Băncii de Economii, s-a acces la suplimentarea activelor instituţiei financiare, fapt  care a dus la pierderea controlului statului asupra ei.

Totuşi, chintesenţa celor constatate de către Comisia numită demonstrează o dată în plus valoarea diligenţei bancare în gestionarea corectă a raporturilor contractuale de creditare. În limitele pasajului redat Comisia operează cu noţiunile directoare ale lit. b) din art. 1242 alin. (1) Cod Civil. Astfel, ea evidenţiază importanţa garanţiilor reale, care vin să asigure lichiditatea creanţelor bancare, menţionând: „Cu referire activele preluate în posesie trebuie de notat faptul că probabilitatea de comercializare a acestora la prețul de bilanț este una mică, o parte semnificativă din aceste bunuri fiind supraevaluate semnificativ și constituind obiectul mai multor litigii”. Raţiunile Comisiei presupun că atât timp, cât nu se asigură o alternativă în bunuri a obligaţiei de plată a dobânzii şi a ratelor de credit, perpetuarea raporturilor de creditare aduce prejudicii instituţiei bancare particulare. Or, de la aceasta se reclamă să acţioneze în sensul satisfacerii creanţei sale inclusiv prin metoda exercitării drepturilor de gaj, ipotecă sau prin reclamarea achitărilor din contul fidejusorilor. Deci, valoarea garanţiilor specificate în art. 1242 alin. (1) lit. b) Cod Civil, este echivalentă în importanţă cu prestaţiile de plată a ratelor de credit şi dobândă. Astfel, nu în zadar alin. 4 din pct. 4.2.2.1 din Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova, adoptat prin Hotărârea Băncii Naţionale nr. 153 din 25.12.1997, prevede că o bancă trebuie să aibă instrucţiuni detaliate la dispoziţia sa cu descrierea întregului proces de administrare pentru fiecare tip de credit: de la cererea iniţială a clientului, prin evaluarea credibilităţii şi aprobarea de eliberare, până la rambursarea finală a  acestuia, iar aceste instrucţiuni trebuie să ofere un  îndrumar detaliat despre documentare  pentru  orice tipuri  de credite şi să determine regulile referitor la gajul şi alte forme de asigurare a creditelor: prevederea unui coeficient minim pentru  gaj şi alte forme de asigurare a  creditelor necesare  pentru fiecare tip de credit şi evaluarea adecvată a acestora, în scopul asigurării acoperirii depline a sumei supuse riscului  (suma creditului plus dobânda).

Deci, dacă e să repetăm ideea că piaţa de creditare e constituită dintr-un anumit procent al mijloacelor băneşti oferite de Republica Moldova prin Banca Naţională, atunci exercitarea garanţiilor oferite de debitor e la fel de importantă, ca şi recuperarea acestor mijloace din contul achitărilor la dobândă şi ratele de credit.

Mai mult decât atât, păstrarea unor raporturi contractuale epuizate prin neexecutare, în particular sporirea artificială a creanţei bancare peste volumul garanţiilor reale sau personale ale debitorului, demonstrează incontestabil necesitatea încetării în timp rezonabil şi util a contractului de credit. Or, lipsa executării contractului de credit, lipsa mijloacelor de asigurare a executării numite, fac creanţa bancară la fel de sterilă precum am argumentat anterior.

Sterilitatea creanţei bancare afectează nu numai conţinutul particular al alin. (1) din art. 131 din Constituţie. La fel de viciate sunt şi alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol. Astfel, alin. (2) al articolului menţionat, stipulează: moneda naţională a Republicii Moldova este leul moldovenesc. Or, însăşi destinaţia monedei naţionale este stipulată în art. 5 din Legea cu privire la Bani, nr. 1232 din 15.12.1992, care prevede că  leul (numerarul aflat în circulaţie şi la conturile bancare curente şi pe termen) se pune în circulaţie fiind asigurat deplin de activele Băncii Naţionale a Moldovei, de masa de mărfuri şi de serviciile prestate pe teritoriul Republicii Moldova, de activele agenţilor economici din republică aflate peste hotare. Deci, în limita în care creditele acordate pe teritoriul Republicii Moldova generează prin dobândă un surplus de bunuri, concretizate în forma creanţelor bancare, trebuie să concluzionăm că lichiditatea acestor creanţe, precum şi garantarea lor prin mijloace reale sau personale, în final asigură acoperirea monedei naţionale. Altfel spus, numerarul aflat în circulaţie trebuie suplimentat de exigibilitatea şi lichiditatea creanţelor bancare ce sunt înstrăinate în limitele acestui numerar. Viceversa, din înţelesul art. 130 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Legea cu privire la Bani, nr. 1232 din 15.12.1992, deducem că creditele neperformante generează scăderea capacităţii de cumpărare a monedei naţionale (inflaţie). Pe cale de consecinţă, dacă se va constata că puterea economică a leului (monedei naţionale) e în declin, statul va trebui să decidă o emisiune monetară suplimentară pentru a asigura echivalentul bănesc al bunurilor şi serviciilor aflate în circuitul civil al ţării.

Pentru a evita cercul vicios al unei economii inflaţioniste, reiterăm necesitatea de a evalua real şi cert valoarea creanţelor bancare, generate prin executarea contractelor de credit şi, deopotrivă, prin neexecutarea lor. Or, în acest ultim caz determinantă este existenţa unei autentice instituţii de încetare ex officio a contractului de credit, în sensul în care o obligaţie imperativă de a înceta contractul de credit, pentru cazurile: de insolvenţă a debitorului,  de neplată a dobânzii şi a ratelor de credit, precum şi de neasigurare a creanţei bancare, ar permite evitarea prejudicierii valorii monedei naţionale, ocolirea necesităţii de a dispune emisiunea monetară suplimentară şi în final recuperarea justă mijloacelor băneşti transmise de stat pe piaţa creditelor bancare, cu încasarea dobânzii aferente; scopuri, finalmente, garantate de textul art. 130 din Constituţie.

Cele analizate nu sunt rodul unor contemplări filosofice despre pericolele viitorului, or, pentru a confirma justețea gândurilor e suficient să comparăm datele statistice, care vorbesc cert că în luna iulie a anului 2014, masa monetară globală constituia 64806,2 milioane lei, iar produsul intern brut (PIB) pentru trimestrul I al anului 2014 nu a depășit valoarea de 21469 milioane lei. În efect, dacă indicele PIB reprezintă rezultatul final al activităţii de producţie din unităţile producătoare rezidente şi care corespunde valorii bunurilor şi serviciilor produse de către aceste unităţi pentru consumul final, atunci care bunuri și servicii acoperă diferența de 43340,2 milioane lei. Or, reiterăm că însăși banii trebuie asigurați deplin de activele Băncii Naţionale a Moldovei, de masa de mărfuri şi de serviciile prestate pe teritoriul Republicii Moldova, de activele agenţilor economici din republică aflate peste hotare (art. 5 din Legea cu privire la bani, nr. 1232 din 1992).

______________________

[1] Comentariul Codului Civil al RM, p. 344

[2]Гражданское право: В 2 т. Том I Учебник / Отв. ред. проф. Е. А. Суханов. – 2-е изд., перераб. и доп. – М.: Издательство БЕК, 1998 // http://www.bibliotekar.ru/grazhdanskoe-pravo-3/147.htm.

[3] Idem.

[4]Tony Greenham, Josh Ryan-Collins, Richard Werner, Andrew Jackson, Where Does Money Come From?: A Guide to the UK Monetary and Banking System, Second Edition, Great Britain, 2012 / §1.2. Overview of key findings, 1.2.1. The money supply and how it is created // http://books.google.md/books?id=ZRr-AAAAQBAJ&pg=PT3&lpg=PT3&dq=Josh+Ryan-Collins,+Tony+Greenham,+Richard+Werner+Where+Does+Money+Come+From?&source=bl&ots=GtRQpz2wDz&sig=bhptyUPLQ5CyACtEpB1DPSLPnwc&hl=ru&sa=X&ei=0hoAVNa4JNPXaIKzgMAE&ved=0CIABEOgBMAk#v=onepage&q&f=false.

[5]http://www.investopedia.com/terms/s/seigniorage.asp

[6]Evoluţia indicatorilor monetari în luna iulie 2014 // https://www.bnm.md/files/index_28836.pdf.

[7]Sistemul bancar în care numai o fracțiune din depozitele bancare sunt asigurate de bani în numerar, disponibili de a fi retrași. Sistemul e implementat pentru a extinde activitatea economică prin eliberarea de capital, ce poate fi împrumutat terțelor persoane // http://www.investopedia.com/terms/f/fractionalreservebanking.asp.

[8]Joseph Huber, James Robertson, Creating new money. A monetary reform for the information age, New Economics Foundation, London, 2000, p. 1.

[9]Ibidem, p. 2.

[10]Tony Greenham, Josh Ryan-Collins, Richard Werner, Andrew Jackson, Where Does Money Come From?: A Guide to the UK Monetary and Banking System, op. cit. / §2.4. Three forms of money.

[11] Tony Greenham, Josh Ryan-Collins, Richard Werner, Andrew Jackson, Where Does Money Come From?: A Guide to the UK Monetary and Banking System, op. cit. / §2.4. Three forms of money.

[12]Гражданское право: В 2 т. Том I Учебник / Отв. ред. проф. Е. А. Суханов, op. cit.

[13]Tony Greenham, Josh Ryan-Collins, Richard Werner, Andrew Jackson, Where Does Money Come From?: A Guide to the UK Monetary and Banking System, op. cit. / §2.4. Three forms of money.

[14] Art. 871 alin. (4) C.Civ. RM prevede că dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data la care împrumutatul a primit cererea de restituire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: