LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

INTENTARE ȘI DESFĂȘURAREA PROCEDURII DE INSOLVABILITATE


Autor: MIHALACHE Iurie, Doctor în drept, lector universitar (USM)

Resumé. Insolvabilité est l’état de droit du débiteur dont le passif est supérieur à l’actif. Les causes de l’insolvabilité sont très souvent la conséquence d’une trésorerie trop faible. Dans la République de Moldova l’insolvabilité est reglementé par la Loi de l’insolvabilité nr.149/2012 entrée en vigueur le 13 mars 2013. Les instances judiciaires responsables avec la surveillance des rapports d’insolvabilité dans notre pays sont les cours d’appels.

Rezumat. Insolvabilitatea reprezintă o stare de drept a debitorului al cărui pasiv depăşeşte activul. Starea de insolvabilitate este o consecinţă a unui buget foarte slab. În Republica Moldova insolvabilitatea este reglementată de Legea insolvabilităţii nr.149/2012, în vigoare din 13 martie 2013. Instanţele judecătoreşti responsabile de supravegherea raporturilor de insolvabilitate sunt curţile de apel.

Mots-clés: insolvabilité, débiteur, passif, actif, trésorerie, instances judiciaires, cour d’appel.

Cuvinte-cheie: insolvabilitate, debitor, pasiv, activ, buget, instanţe judiciare, curte de apel.

Dispoziții generale. În legislaţia naţională, primele reglementări cu privire la insolvabilitate au fost introduse după anii ’90. Iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment nr.851 din 1992 (abrogată), înlocuită ulterior prin Legea cu privire la faliment nr.786 din 1996 (abrogată). Începând cu anul 2001, a apărut Legea insolvabilităţii nr.632 (abrogată) care a introdus un cuvânt nou pentru legislaţia naţională – insolvabilitatea. Din anul 2013 şi până în prezent se aplică o nouă lege a insolvabilităţii, Legea insolvabilităţii nr.149/2012[1], dar şi Codul de procedură civilă[2].

Noțiune. Insolvabilitatea reprezintă acea situaţie financiară a debitorului, caracterizată prin imposibilitatea acestuia de a-şi onora obligaţiile de plată. O explicaţie reuşită a noţiunii de insolvabilitate aduce profesorul Gh.Piperea conform căruia insolvabilitatea este eşecul (sau chiar catastrofa) întreprinzătorului; starea, de cele mai multe ori iremediabilă, pe care întreprinzătorul ar fi trebuit, dar nu a putut să o evite; dacă afacerea este o aventură, atunci insolvabilitatea este consecinţa aventurii care s-a terminat prost[3]. Procedura insolvabilităţii mai este considerată a fi o terapie legală pentru un debitor în suferinţă. În acest sens, insolvabilitatea poate fi asemuită cu o infirmieră care stă la căpătâiul debitorului în suferinţă, imaginând, instituind şi testând mijloace terapeutice, menite să evite tulburările economice care ar duce la faliment[4].

Conform art.12 din Legea insolvabilităţii, dreptul de a depune cerere introductivă îl au: debitorul şi creditorii. Prin excepţie, se permite ca cererea introductivă să o depună şi alte persoane, cum ar fi Comisia Naţională a Pieţei Financiare etc.[5]

Primirea şi examinarea cererii introductive. Menţionăm faptul că procedura de insolvabilitate se divizează în două etape: a) Primirea şi examinarea cererii introductive; b) Desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate. O asemenea divizare rezultă din esenţa actelor de procedură care se desfăşoară pe parcursul întregii proceduri. Dacă în cazul primei faze totul este îndreptat spre verificarea existenţei sau inexistenţei temeiurilor de insolvabilitate, cea de-a doua etapă este îndreptată spre scopul întregii proceduri – satisfacerea creanţelor creditorilor.

Aşadar, până la intentarea procedurii propriu-zise de insolvabilitate, există o etapă specifică reglementată de art.9-33 din Legea insolvabilităţii, care constă în primirea şi examinarea cererii introductive. Spunem că este o etapă specifică în cadrul procedurii de insolvabilitate deoarece: a) este o etapă premergătoare intentării procedurii de insolvabilitate menită a verifica existenţa temeiurilor de insolvabilitate invocate; b) în cadrul ei se examinează circumstanţe de fapt şi se administrează probe pentru constatarea incapacităţii de plată sau a supraîndatorării debitorului; c) este o etapă tranzitorie în cadrul căreia se dispun măsuri asiguratorii pentru conservarea şi păstrarea la maximum a masei debitoare în eventualitatea pornirii unei proceduri de insolvabilitate[6].

Ca rezultat al depunerii cererii introductive, instanţa de judecată mai întâi dispune prin încheiere primirea spre examinare a acesteia (art.21), ceea ce nu înseamnă încă intentarea procedurii de insolvabilitate. Deşi formal prin primirea spre examinare a cererii introductive se pune începutul raporturilor de procedură civilă, aceasta nu presupune intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise. Şi doar după verificarea existenţei sau inexistenţei temeiurilor de insolvabilitate instanţa dispune intentarea procedurii de insolvabilitate în privinţa debitorului[7].

Primind cererea introductivă, instanţa judecătorească verifică îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond pentru înaintarea cererii introductive (art.166, 167 din Codul de procedură civilă şi art.16, 17, 20, 236 alin.(1), 241 alin.(1), 245 alin.(1) din Legea insolvabilităţii). Dacă cererea introductivă corespunde cerinţelor, instanţa de judecată o primeşte spre examinare, pronunţându-se printr-o încheiere în maximum 3 zile de la data depunerii cererii (art.21 alin.(2)). Dacă cererea introductivă nu corespunde cerinţelor, instanţa de judecată poate să restituie cererea fără examinare (art.22) sau să refuze în primirea cererii introductive (art.169 din Codul de procedură civilă).

Prin încheierea de primire spre examinare a cererii introductive, instanţa de judecată instituie perioada de observaţie şi numeşte administratorul provizoriu.

Perioada de observaţie presupune o perioadă de supraveghere a activităţii debitorului instituită din oficiu de instanţa de judecată în cadrul căreia debitorul îşi continuă în mod firesc activitatea economică sub conducerea administratorului provizoriu. Perioada de observaţie poate dura până la 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii încă pentru 15 zile. Ca rezultat, aceasta este perioada maximă în care se poate întinde etapa de examinare a cererii introductive.

Un moment important la etapa primirii şi examinării cererii introductive constă în numirea administratorului provizoriu[8], dar și aplicarea altor măsuri de asigurare. Aplicarea acestora nu constituie un drept, ci o obligaţie a instanţei de judecată[9]. Instanţa de judecată din oficiu va aplica măsurile de asigurare prevăzute la art.24 din Legea insolvabilităţii: a) va dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului; b) va pune sub sechestru bunurile debitorului; c) va stabili un moratoriu asupra executărilor silite în privinţa bunurilor debitorului.

Până la adoptarea de către instanţă a hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate, deponentul îşi poate retrage cererea introductivă. Renunţarea la cererea introductivă nu privează persoanele care s-au alăturat acestei cereri de dreptul de a solicita examinarea pricinii în fond (art.31 alin.(1)). Atragem atenţia că conform practicii judiciare a Curţii Supreme de Justiţie, încheierea privind retragerea cererii introductive nu poate fi atacată cu recurs. Logica instanţei supreme este bazată pe art.423 din Codul de procedură civilă şi art.8 alin.(1) din Legea insolvabilităţii, din care reiese că încheierile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs doar în cazurile strict prevăzute de lege. Ţinând cont că Legea insolvabilităţii nu prevede posibilitatea atacării cu recurs a încheierii de admitere a demersului de retragere a cererii introductive şi de încetare a procesului în legătură cu retragerea acesteia, toate recursurile pe acest temei urmează a fi respinse[10].

Situaţie de caz. Creditorul a depus o cerere de retragere a cererii introductive privind intentarea procesului de insolvabilitate faţă de debitor, indicând că „debitorul i-a acordat asigurări (promisiuni) că datoriile vor fi achitate”. Curtea de Apel respinge cererea creditorului motivându-şi hotărârea prin faptul că se vor afecta drepturile şi interesele celorlalţi creditori pretendenţi la creanţe, care cer intentarea procesului de insolvabilitate, invocând incapacitatea debitorului de plată. Mai mult, instanţa constată că sub pretextul cererii de retragere a cererii introductive de fapt se ascunde incapacitatea de plată a debitorului care este supraîndatorat, iar bunurile înregistrate la evidenţa contabilă nu sunt îndeajuns şi nu-i permite acestuia să achite datoriile pe care le are.

Potrivit raportului administratorului provizoriu, soldul bancar al debitorului constituie 0 lei. Deşi conform evidenţei contabile debitorul dispune de mijloace fixe, mărimea acestora este cu mult mai mică decât suma totală a datoriilor. Astfel, în caz de admitere a cererii creditorului, va fi necesar de refuzat în intentarea procesului de insolvabilitate şi de anulat măsurile de asigurare. Acest fapt însă va pune în pericol integritatea masei debitoare, fiindcă până la depunerea altor cereri introductive de alţi creditori, debitorul va avea posibilitatea de a înstrăina masa debitoare rămasă la evidenţa contabilă[11].

Intentarea procedurii de insolvabilitate. Orice cauză civilă începe prin intentarea acesteia. Instituţia intentării procedurii de insolvabilitate este una dintre cele mai dificile instituţii sub aspectul interpretării şi înţelegerii efectelor ei, fiind absolut diferită de intentarea unui proces civil în ordine generală[12]. Dacă intentarea procesului civil are drept efect apariţia raporturilor procesual-civile şi obţinerea calităţii procesuale de reclamant sau pârât, o situaţie cu totul diferită avem în cadrul procedurii de insolvabilitate. Aceasta, deoarece intentarea procesului de insolvabilitate nu semnifică începutul raporturilor de procedură civilă, ci continuarea unei etape specifice a procesului în general.

Numeroşi autori recomandă creditorilor să facă totul pentru a evita implicarea într-o procedură de insolvabilitate. Conform unor statistici, circa 95% din cazurile de deschiderea a procedurii insolvabilităţii se finalizează cu lichidarea judiciară, care, la rândul ei, are un rezultat dezastruos. Creanţele chirografare se recuperează cu media de 1%. Această constatare îl pune pe gânduri pe creditor care verifică încă odată oportunitatea deschiderii procedurii[13]. Cum însă opţiunea este între acţiune şi pasivitate, mulţi preferă să încerce anume deschiderea.

Temeiuri de intentare. Intentarea procedurii de insolvabilitate presupune existenţa unui temei. În acest sens Legea insolvabilităţii face distincţia între temeiuri generale şi speciale (art.10).

Temeiul general constă în insuficienţa mijloacelor băneşti necesare pentru achitarea datoriilor ajunse la scadenţă şi aceasta în pofida faptului că activele depăşesc pasivele (incapacitatea de plată, numită şi insolvabilitatea relativă), pe când temeiul special presupune existenţa unui pasiv patrimonial care este mai mare decât activul, adică un excedent al pasivelor faţă de active (supraîndatorarea, numită şi insolvabilitatea absolută).

O explicaţie a temeiurilor de intentare a procedurii insolvabilităţii aduce Plenul Curţii Supreme de Justiţie. Astfel, intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei general – adică o incapacitate de plată, care reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti necesare pentru plata obligaţiilor ajunse la scadenţă care nu presupune în mod obligatoriu ca activul patrimonial să fie inferior pasivului (insolvenţa); temei special – adică supraîndatorarea ce presupune un dezechilibru al patrimoniului prin existenţa unui pasiv patrimonial care depăşeşte activul[14]. În acest context, subliniem că potrivit art.10 din Legea insolvabilităţii, supraîndatorarea ca temei de insolvabilitate poate fi invocată doar în privinţa persoanelor juridice.

Pentru a determina existenţa stării de insolvabilitate trebuie să fie analizate toate datele informative cu privire la debitor şi să fie reconstituită situaţia sa financiară în general. Luând în consideraţie că activele debitorului sunt foarte schimbătoare, uneori este dificil de a determina starea de insolvabilitate. În acest context, profesorul român Ion Turcu aduce o serie de indici care servesc în calitate de ajutor la constatarea stării de insolvabilitate: existenţa unor cereri de plată contra debitorului; existenţa unui pasiv exigibil important şi în special acumularea datoriilor fiscale; sechestre aplicate pe bunuri; neplata salariilor şi a cotizaţiilor de asigurări sociale; absenţa reînnoirii stocurilor şi vânzarea către creditori de utilaje de producţie; emiterea de cecuri fără acoperire; închiderea magazinelor şi încetarea activităţii; vânzarea activelor la preţuri derizorii etc.[15]

Pentru ca o persoană să fie considerată creditor în cadrul procesului de insolvabilitate, creanţa sa trebuie să fie certă, indiferent de faptul dacă a ajuns sau nu la scadenţă. Faptul că creanţa este certă se confirmă prin documente, atât din partea creditorului, cât şi a debitorului. Scadenţa creanţei este şi ea o condiţie, dar relativă, fiindcă numai ca rezultat al neplăţii creanţei creditorul are temei de a cere declararea insolvabilităţii. Nu prezintă importanţă pentru deschiderea procedurii numărul creanţelor datorate. Este posibil ca cererea introductivă să privească o singură datorie neexecutată în termen.

În baza aprecierii temeiurilor de insolvabilitate şi a faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive, instanţa hotărăşte asupra intentării procedurii de insolvabilitate sau asupra respingerii acesteia. Cu această ocazie, într-o decizie de speță Curtea Supremă de Justiție a R.M. s-a expus că hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate poate fi atacată cu recurs doar de către debitor, iar hotărârea de respingere a cererii introductive poate fi atacată cu recurs atât de debitor, cât şi de ceilalţi participanţi la proces. Nu poate fi înaintat recurs împotriva încheierii de admitere sau respingere a cererii de admitere spre examinare a cererii introductive privind intentarea procesului de insolvabilitate. Această reiese din faptul că Legea insolvabilităţii nu prevede expres că astfel de încheieri ale instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs[16].

Importanţa adoptării hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate este una categorică pentru întregul proces, fiind cauza şi momentul de început al tuturor acţiunilor legate de desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate[17]. Prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa desemnează administratorul insolvabilităţii şi instituie, după caz, comitetul creditorilor. În hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate se indică: a) denumirea/numele şi prenumele, sediul/adresa, codul fiscal, domeniul de activitate al debitorului; b) numele, prenumele, adresa administratorului insolvabilităţii; c) locul, data şi ora şedinţei de validare a mărimii creanţelor (şedinţa de validare) şi, după caz, locul, data şi ora adunării creditorilor de audiere a raportului administratorului insolvabilităţii (adunarea de raportare); d) ora intentării procesului de insolvabilitate.

Dispozitivul hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova[18]. Totodată, administratorul insolvabilităţii expediază o notificare despre intentarea procedurii de insolvabilitate către toţi creditorii cunoscuţi pentru ca aceştia să înainteze creanţele faţă de debitorul insolvabil (art.35 alin.(4) din Legea insolvabilităţii). În acest context, Curtea Supremă de Justiție indică asupra faptului că publicarea dispozitivului hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nu poate echivala cu notificarea corespunzătoare a creditorului de către administratorul insolvabilităţii (lichidatorul) despre intentarea acestei proceduri[19].

În afară de notificarea creditorilor, administratorul insolvabilităţii mai este obligat să expedieze hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate debitorului, Camerei Înregistrării de Stat, inspectoratului fiscal de stat teritorial, băncilor în care debitorul are conturi şi, după caz, registrelor în care se înregistrează gajul, organului cadastral teritorial, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, registrelor de stat ale transporturilor, altor instituţii şi autorităţi relevante.

Efectele intentării procedurii de insolvabilitate. Conform art.74 din Legea insolvabilităţii, un prim efect al intentării procedurii de insolvabilitate constă în înlăturarea de iure a debitorului de la administrare. În comparaţie cu perioada de până la intentare, când înlăturarea debitorului de la administrarea întreprinderii poartă caracterul unei măsuri de asigurare, după intentarea procedurii de insolvabilitate, dreptul debitorului insolvabil de a administra întreprinderea şi a dispune de bunurile sale încetează de drept. Mai mult, în calitate de sancţiune legea prevede că orice act de dispoziţie al debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuat după intentarea procedurii de insolvabilitate este nul (alin.(2)).

Din momentul intentării procedurii de insolvabilitate are loc suspendarea activităţii organelor de conducere a debitorului. Asociaţii nu au dreptul de a distribui între ei profitul acumulat din cotele de participaţie pe care le au în cadrul debitorului. În vederea conservării masei debitoare, odată cu intentarea procesului se suspendă penalităţile, dobânzile şi alte plăţi aferente datoriilor creditoare ale debitorului. Achitările cu debitorul se fac numai prin contul bancar de acumulare, gestionat de administratorul insolvabilităţii.

Intentarea procesului de insolvabilitate are ca efect şi suspendarea proceselor civile în care debitorul îşi are calitatea fie de reclamant, fie de pârât. Conform art.84 alin.(1), după intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa poate obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de conducere să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea sa expresă în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă ori să se eschiveze de la participare la proces.

Subliniem faptul că interdicţia de a părăsi teritoriul ţării nu constituie o încălcare a dreptului la libera circulaţie. Astfel, într-o situația de speţă, instanţa de insolvabilitate a dispus interzicerea părăsirii teritoriului Republicii Moldova pentru administratorul de naţionalitate turcă a unei companii de investiţie, din motiv că pe numele companiei au fost înaintate peste 140 de cereri de validare a creanţelor. Persoana vizată a atacat încheierea primei instanţe cu recurs motivând încălcarea dreptului la libera circulaţie. Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat că argumentul invocat nu constituie temei pentru admiterea recursului, deoarece încheierea contestată clar prevede că, în caz de apariţie a necesităţii ieşirii în afara teritoriului ţării, persoanele în privinţa cărora a fost aplicată interdicţia urmează să se adreseze în instanţa de judecată cu cerere pentru obţinerea permisiunii. Din materialele pricinii nu rezultă că recurentul a depus cerere în adresa instanţei de judecată prin care să solicite permisiunea ieşirii în afara teritoriului Republicii Moldova. Prin urmare argumentele invocate în acest sens sunt declarative[20].

Şedinţa de validare a creanţelor. Şedinţa de judecată în care se validează creanţele înaintate de creditori faţă de patrimoniul debitorului se numeşte şedinţă de validare. Convocarea creditorilor în şedinţa de validare se face prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate.

Desfăşurarea şedinţei de validare reprezintă un pilon fundamental pentru derularea în continuare a procedurii de insolvabilitate. Scopul şedinţei de validare este confirmarea creanţelor creditorilor.

O persoană poate fi recunoscută în calitate de creditor numai în cadrul şedinţei de validare a creanţelor. Până în acel moment, orice persoană care pretinde a avea creanţe faţă de bunurile debitorului se consideră că nu are încă statut de creditor, respectiv nu poate fi parte şi nici participant la procesul de insolvabilitate.

Şedinţa de validare îşi desfăşoară lucrările sub conducerea instanţei de judecată (art.55 alin.(8)), iar secretariatul este pus pe seama administratorului insolvabilităţii (alin.(1)). Administratorul insolvabilităţii întocmeşte şi înregistrează în instanţa de judecată tabelul definitiv al creanţelor care va conţine: lista creanţelor, temeiul, valoarea şi rangul lor, numele creditorilor, suma solicitată de creditor şi cea acceptată de administrator după verificare. Aprobarea tabelului definitiv al creanţelor se face în cadrul şedinţei de validare (art.110).   

Studiu de caz. Prin hotărârea Curţii de Apel Comrat, a fost intentată procedura simplificată de faliment în privinţa ÎI „SP Gagauz”. Nefiind de acord cu hotărârea, L.S. a contestat-o cu recurs, solicitând casarea acesteia. Recurenta a invocat că instanţa de judecată în mod neîntemeiat a intentat procedura simplificată de faliment în privinţa debitorului, întrucât, acest fapt se va răsfrânge negativ asupra datoriei pe care o are debitorul faţă de ea. Curtea Supremă de Justiţie conchide că recursul înaintat de L.S. urmează a fi respins din motiv că ea nu este parte în proces, neavând nici un statut procesual. Recurenta mai întâi urmează să obţină un statut procesual și aceasta poate avea loc numai după ce instanţa de insolvabilitate va dispune validarea creanţei sale. Din acest considerent, instanţa supremă ajunge la concluzia de a respinge cererea de recurs declarată de către L.S., ca fiind depusă de o persoană care nu este în drept să declare recurs[21].

Adunarea de raportare. Prima adunare a creditorilor se numeşte adunarea de raportare şi se convoacă după şedinţa de validare a creanţelor de către instanţa de judecată. Adunarea este prezidată de administratorul insolvabilităţii şi în cadrul acesteia creditorii decid cum să desfăşoare mai departe procesul de insolvabilitate.

Lucrările adunării de raportare sunt concentrate în jurul unui singur act, raportul administratorului insolvabilităţii privind situaţia economică a debitorului. Ţinând cont de propunerile administratorului şi de părerile exprimate pe parcurs, adunarea creditorilor urmează să decidă: a) trecerea la procedura de restructurare sau b) trecerea la procedura de faliment.

În dependenţă de hotărârea adunării creditorilor, instanţa de judecată urmează să confirme, printr-o încheiere, trecerea la procedura de restructurare (art.114 alin.(7)) sau trecerea la procedura de faliment (art.114 alin.(9)).

Concluzii și recomandări. Subliniem că procedura insolvabilităţii stabilită prin Legea insolvabilităţii este excesiv de greoaie şi anevoiasă (ca şi legea în sine, de fapt)[22]. Pentru comparaţie, în Franţa, legea cu privire la insolvabilitate din 1985[23] a abolit adunarea creditorilor, acordând reprezentantului creditorilor, mandatar al justiţiei desemnat de tribunal, puterea de a acţiona în numele şi în interesul creditorilor. Profesia de mandatar este incompatibilă cu orice altă profesie. Mandatarul este singurul abilitat să acţioneze atât în interesul colectiv al creditorilor, cât şi în interesul individual al fiecărui creditor.

Comparativ cu procedura insolvabilităţii din Republica Moldova, în Franţa procedura respectivă se dovedeşte a fi mai simplă şi mai rapidă. În primul rând, cheltuielile legate de insolvabilitate sunt mai reduse, ceea ce înseamnă că debitorul insolvabil are posibilitatea de a economisi mai mulţi bani pentru a plăti datoriile faţă de creditori. În al doilea rând, se câştigă timp.

Mecanismul actual instituit prin Legea insolvabilităţii necesită o perioadă lungă de timp, fapt ce dezavantajează atât creditorii, care nu-şi pot recupera imediat creanţele, cât şi debitorul insolvabil, a cărui activitate pe această durată este paralizată. Deseori, în practică, anume instituirea şi organizarea adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor creează cele mai multe dificultăţi, fapt care generează, în cele din urmă, risipă de timp şi de bani.

Dintre aceste două structuri, mai puţin eficientă se dovedeşte adunarea creditorilor. În primul rând, la alin.(2)-(8) art.57 legiuitorul acordă prea multă atenţie cerinţelor cu privire la cvorum pentru ca în alin.(9) al aceluiaşi articol să indice foarte uşor că adunarea creditorilor convocată repetat este deliberativă, indiferent de numărul creditorilor cu drept de vot prezenţi şi indiferent de valoarea creanţelor reprezentate. În aceste condiţii apare întrebarea firească: care este rostul stabilirii de către legiuitor în alin.(2)-(8) art.57 a unor exigenţe foarte drastice cu referire la prima adunare a creditorilor, dacă în scurt timp poate fi convocată o adunarea repetată faţă de care nu există cerinţe speciale şi este deliberativă în orice situaţie?

Practica atestă faptul că în mod frecvent, prima adunare a creditorilor nu întruneşte cvorumului prevăzut la alin.(3) art.57 din cauza lipsei de interes din partea creditorilor, fiind necesară convocarea adunării repetate. Mai mult, adunările creditorilor sunt prea dese şi sufocate de prea multe formalităţi şi atribuţii, în condiţiile în care gradul de informare a creditorilor obişnuiţi cu privire la acest gen de proceduri este foarte redus.

Cu referire la problema respectivă, în doctrină se propun două soluţii: Cea dintâi, eliminarea instituţiei adunării generale a creditorilor, iar în centrul spaţiului decizional să fie comitetul creditorilor, care este mai lucrativ. Aceasta ar conduce la o creştere a eficienţei procedurii insolvabilităţii, prin transformarea caracterului complicat al deliberării creditorilor într-un mecanism simplificat. Cea de-a doua, susţinută de profesorul Ion Turcu, prevede eliminarea adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor, respectiv înlocuirea acestora cu un singur creditor, mandatat de către toţi ceilalţi creditori pentru apărarea intereselor acestora. În condiţiile actuale, convocările de adunări şi comitete ale creditorilor sunt deseori ineficiente, cu şedinţe lungi și cronofage. Se impune renunţarea la adunarea creditorilor şi la comitetul creditorilor pentru a fi înlocuite de o singură persoană – un reprezentant al creditorilor. În calitate de exemplu serveşte modelul francez care funcţionează satisfăcător de peste 20 de ani[24].

Menționăm și faptul că Legea insolvabilităţii nr.149/2012 nu prevede un cuantum al creanţei de la care creditorul să fie în drept a înainta cerere introductivă. Ca exemplu, în Federaţia Rusă creditorul poate înainta cerere introductivă împotriva debitorului-persoană juridică numai dacă mărimea creanţei depăşeşte suma de 100.000 ruble (40.000 lei), iar în privinţa debitorului-persoană fizică – 10.000 ruble (4.000 lei). O situație similară există și în legislația altor state, precum Portugalia, Elveția, Belgia etc.

Suntem de părerea că fixarea în Legea insolvabilităţii a unui plafon minim al creanţelor necesar pentru declararea procedurii de insolvabilitate va contribui la reducerea numărului de cazuri în judecată, dar şi la mobilizarea întreprinzătorilor individuali de a găsi soluţii de alternativă pentru redresarea situaţiei financiare şi evitarea procedurii de insolvabilitate.

[1] Legea insolvabilității, nr.149 din 29.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.193-197.

[2] Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225 din 30.05.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115.

[3] Piperea Gheorghe. Drept comercial. Întreprinderea. – Bucureşti: C.H.Beck, 2012, p.15.

[4] Turcu Ion. Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole. Ediţia 4 (în colaborare cu Andreea Szombati). – Bucureşti: C.H.Beck, 2012, p.12.

[5] Pentru comparaţie, legea germană (din anul 1999) prevede că procedura insolvabilităţii poate fi deschisă numai la cererea creditorilor sau a debitorului. Legea italiană (din anul 2006) stabileşte că insolvabilitatea se declară de către tribunal, la cererea debitorului, la cererea unuia sau mai multor creditori ori la sesizarea ministerului public (art.6). Legea franceză (din anul 1985) prevede că deschiderea procedurii poate fi cerută de către debitor, creditor, procuror sau la sesizarea din oficiu a tribunalului (art.3 şi 4).

[6] Barbă Valentin, Macovei Gheorghe. Procedura de declarare a insolvabilităţii // Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ediţia a II-a (coord. M.Poalelungi). – Chişinău: Tipografia Centrală, 2013, p.234.

[7] Macovei Gheorghe. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate // Materialele Conferinţei ştiinţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.76.

[8] Din punct de vedere procesual, administratorul provizoriu îşi îndeplineşte atribuţiile doar în perioada de timp cuprinsă între momentul primirii cererii introductive spre examinare şi până la intentarea procesului de insolvabilitate (după caz, până la respingerea cererii introductive, încheierea tranzacţiei de împăcare). Principalele atribuţii ale administratorului provizoriu se rezumă la supravegherea activităţii debitorului în perioada de observaţie.

[9] Barbă Valentin, Macovei Gheorghe, op.cit., p.237.

[10] Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 03.07.2013, dosarul nr.2rc-281/13; Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 06.11.2013, dosarul nr.2rc-411/13.

[11] Hotărârea Curţii de Apel Economice din 11.11.2011, dosar nr.2e-809/11. Arhiva instanței judecătorești.

[12] Woog Jean-Claude, Sari Marie-Christine, Woog Stéphane. Stratégie contentieuse du créancier, 2e edition, Dalloz, 2006, p.429.

[13] Procédures collectives d’insolvabilité / Sous la coordination de Michèle Grégoire, 1-ère Edition. – Paris: Bruylant, 2012, p.34.

[14] Pct.6 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de instanţele judecătoreşti economice” nr.34 din 22.11.2004 (republicată) // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2008, nr.6, p.4-15.

[15] Turcu Ion, op.cit., p.256.

[16] Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 18.09.2013, dosarul nr.2rc-352/13, http://www.csj.md.

[17] Macovei Gheorghe, op.cit., p.77.

[18] Instanţa de judecată poate decide ca dispozitivul hotărârii să fie publicat în alte surse decât Monitorul Oficial, cum ar fi: în ziarele locale din zonele în care debitorul îşi are sediul ori sunt concentrate sediile celor mai mulţi creditori, prin internet sau prin alt sistem electronic.

[19] Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 20.11.2013, dosarul nr.2rc-443/13, http://www.csj.md.

[20] Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 26.12.2012, dosarul nr.2re-438/12, www.csj.md.

[21] Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 22.11.2013, dosarul nr.2ri-55/13.

[22] Pentru detalii a se vedea: Mihalache Iurie. Insolvabilitatea întreprinzătorilor // Analele științifice ale Universității de Studii Politice și Economice Europene „Constantin Stere”, Ediția a II-a. – Chișinău: USPEE „C.Stere”, 2014, p.23-28.

[23] Legea cu privire la redresarea şi lichidarea judiciară a întreprinderilor (legea insolvabilităţii), nr.85-98 din 25.01.1985 (Franţa), http://www.legifrance.gouv.fr/ (vizitat 14.11.2013).

[24] Turcu Ion, op.cit., p.180.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: