LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Sinteză teoretică privind teoria epuizării dreptului subiectiv la marcă


Titularului mărcii, prin înregistrare în sistemul atributiv, i se conferă un şir de drepturi (denumite şi atribute), încadrate în conţinutul dreptului subiectiv asupra mărcii. Acestea, în sinteză, reprezintă totalitatea acţiunilor la care este îndreptăţit titularul dreptului – (a) dreptul de prioritate şi (b) exclusivitatea.

Prima componentă reprezintă, mai mult, un beneficiu, care se manifestă prin faptul că prioritar, este recunoscut titular al mărcii acela care a efectuat înainte de toți depozitul unei cereri de înregistrare ca marcă a unui semn distinctiv.

Pe lângă prioritate, prerogativele conţinute în dreptul la marcă, recunoscut prin înregistrare, generic vorbind sunt două, şi anume : (a)  dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, şi (b) dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.

Legea privind protecţia mărcilor[1], stabileşte în art. 9 prerogativele de care se poate bucura titularul dreptului la marcă. Aşadar, o dată înregistrat, titularul obţine, retroactiv din data depozitului, o exclusivitate asupra utilizării semnului. În alin. (1) al articolului conversat, este precizată noţiunea exclusivităţii, care se exteriorizează prin facultatea titularului de a interzice folosirea semnului de către terţi.

Transformarea în timp a funcţiilor economice ale mărcii, a influenţat bineînțeles, întinderea drepturilor titularului unei mărci. Problematica corectei utilizări a conţinutului dreptului asupra mărcii, cât şi teoriile privind economia de piaţă, au dat naştere unui dialog privind limitele acestor atribute, care, justificat se consideră necesar a fi instituite, atunci când exercitarea exclusivităţii vine în contradicţie şi denaturează interesul public sau libera concurenţă.

Pentru a determina întinderea drepturilor asupra mărcii, în raport cu deţinătorii produsului care poartă marca, au fost elaborate două teorii: aceea a licenţei tacite, şi aceea a epuizării dreptului titularului, creaţie a doctrinei germane, care a extins-o din domeniul brevetelor la ace­la al mărcilor[2].

Pornind de la ideea că „folosirea” mărcii, de către dobânditorii şi sub-dobânditorii produselor marcate trebuie să fie acceptată de titularul mărcii, doctrina a formulat principiul denumit al neintervenţiei. Potrivit acestui principiu, titularul unei mărci nu poate in­terzice, celor care au dobândit produsele sale, de a se servi de marca aplicată pe aceste produse sau de a se referi la ea, întrucât punerea în circulaţie a unor produse marcate presupune că inter­mediarii le vor putea vinde, cu marca pe care o poartă[3]. Această teorie, pe tărâm juridic, poate fi definită ca fiind o licenţă tacită. În baza acestei teorii, s-a considerat că prima vânzare a produsului, presupune o autorizare tacită, fără să existe o dezmembrare a dreptului la marcă – care există independent de prioritatea la obiectul marcat. În ideea dată, cumpărătorul produsului dobândeşte dreptul de a utiliza marca în limite determinate (cum ar fi posibilitatea de a realiza cu amănuntul produsul fără a avea dreptul de export).

În ceea ce priveşte a doua teorie, s-a considerat că dobânditorul, o dată cu achiziţionarea produsului, primeşte şi marca. În această accepţiune, odată produsul pus în circulaţie, drep­tul titularului este „epuizat”, în măsura în care este vorba de o fo­losire normală a semnului aplicat sau ataşat la produs. Asta deoarece, funcţiile economice ale mărcii, o fac inseparabilă de produsul pe care se aplică, odată ce produsul se află în circuitul civil.

Această teorie este o creaţie a practicii judiciare, care s-a implicat în găsirea unei soluţii ce să facă aplicabil art.30 din Tratatul de la Roma (prin care a luat fiinţă C.E.E.) privind libera circulaţie a mărfurilor – unul din pilonii comunităţii europene[4]. Prima dată regula a fost consacrată în Directiva Comunitară din 21 decembrie 1988[5] în art.7; în Moldova aceasta îşi are legiferarea în art. 13 din Legea privind protecţia mărcilor[6], iar în codul francez al proprietăţii intelectuale, spre exemplu, este impusă în art. L713-4.

Conform normei naţionale, titularul unei mărci înregistrate nu poate cere interzicerea utilizării de către alte persoane a acestei mărci pe produse şi/sau servicii care au fost plasate pe piaţa Republicii Moldova de el însuşi ori cu consimţământul său.

În argumentarea teoriei date, justificat s-a mai adăugit că, dreptul asupra mărcii, nu îi conferă titularului un drept de suită asupra produselor marcate, aşa cum îl are asupra operelor sale autorul, mai mult, dreptul mărcii nu are nici obiect şi nici efect atribuirea monopolului desfacerii produselor sale până la consumatorul final[7].

Prin urmare, se constată, că prin prisma acestei teorii, atributul exclusivităţii titularului de a pune în circulaţie un produs, marcat cu semnul înregistrat, se epuizează la prima vânzare a produsului. Din momentul primei vânzări, titularul nu se poate folosi de atributul exclusivităţii şi nu mai poate împiedica circuitul produselor marcate şi nu constituie un obstacol pentru tranzacţiile ulterioare, bineînţeles cu anumite excepţii.

Sigur că, aflându-se în categoria drepturilor intelectuale, nu există posibilitatea de a constrânge titularul în ceea ce priveşte modul de utilizare a mărcii, indiferent de locul aflării produselor, aici fiindu-i acordat mecanismul intervenţiei, prin intermediul căruia titularul s-ar putea opune neconformei utilizări (spre exemplul în cazul menţinerii mărcii pe produse modificate de către revânzător, fie acoperirea acesteia). Această intervenţie are în vedere aflarea în raport strict cu proprietatea intelectuală, cum ar fi forma de prezentare a produsului, calitatea fie destinaţia acestuia. Însă şi la acest capitol, Curtea Europeană a statuat neuniform.

Teoria epuizării dreptului are ca bază diversele atribute ale dreptului la marcă. Problemele care se doresc soluţionate prin această teorie ţin de distribuţie şi preţ. În accepţiunea partizanilor acestei teorii, distribuţia şi preţul nu ţin de dreptul la marcă, ceea ce înseamnă că titularul nu are exclusivitatea asupra acestor chestiuni.

Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa ţărilor Comunităţii Europene au ajuns la aceeaşi concluzie, şi anume că dreptul exclusiv al titularului mărcii este încălcat atunci când un terţ, fără consimţământul său, aplică marca pe produse pe care le-a recondiţionat sau le-a modificat, chiar dacă aceste produse au fost anterior puse în circulaţie, marcate licit[8]. Cu acest prilej, reamintim că obiectul specific al mărcii constă în garantarea provenienţei produsului care poartă marca respectivă. O eventuală reambalare a acestui produs, efectuată de un terţ fără autorizarea titularului, poate crea riscuri reale pentru această garantare a provenienţei.

Soluţia epuizării dreptului după prima realizare a fost adoptată, precum arătam mai sus, inclusiv de legislaţia europeană, care prin Directiva 2008/95/CE din 22 octombrie 2008[9], în art.7 alin.(1) statuează că marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piaţa comunitară sub această marcă de către titular sau cu consimţământul acestuia, adică produsele introduse în regim legal. Prin excepţie, spunem în situaţia în care utilizarea mărcii ar aduce atingere funcţiilor sale, în temeiul alin. (2) din articolul amintit, imposibilitatea implicării titularului nu se va extinde şi atunci când există motive justificate pentru ca titularul să se opună comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piaţă. Interpretarea articolului dat, a făcut obiectul mai multor cereri preliminare, cel mai des fiind relevant cazul licenţiatului care modifică produsul, fie îl transmite (efectuează a doua vânzare) contrar prevederilor contractuale. Într-o interpretare, Curtea a statuat că re-vânzarea poate fi interzisă atunci când  aduce atingere renumelui mărcii[10]. Acest lucru se datorează în primul rând caracterului intelectual al drepturilor conferite prin înregistrarea mărcii.

Pe de altă parte, jurisprudenţa comunitară impune limite asupra dreptului titularului atunci când apare interesul liberei circulaţii a bunurilor, aşa cum s-a statuat într-o decizie a Curţii Europene care a stabilit că obiectul specific al dreptului asupra unei mărci reprezintă „garantarea dreptului exclusiv al titularului de a utiliza marca pentru prima punere în circulaţie a unui produs”[11]. Din această definiţie a decurs în mod natural doctrina cu privire la epuizarea drepturilor asupra mărcii. Curtea a concluzionat astfel că exercitarea de către titularul unei mărci a dreptului de care beneficiază în temeiul legislaţiei unui stat membru de a interzice vânzarea, în acest stat, a unui produs care a fost comercializat sub respectiva marcă într‑un alt stat membru de către titularul mărcii sau cu acordul acestuia, nu este compatibilă cu dispoziţiile Tratatului CE privind libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei comune.

Într-o sinteză, limitarea arătată mai sus îşi are argumentul în evitarea fragmentării pieţei, în scopul stabilirii unei politici de distribuţie şi de preţ, în aşa fel încât să nu fie opusă funcţiilor esenţiale ale mărcii – distinctivitatea şi identificare.


[1] Legea nr. 38  din  29.02.2008 privind protecţia mărcilor, Publicată în M.Of. nr. 99-101 din 06.06.2008

[2] Yolanda Eminescu, Regimul Juridic al Mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996

[3] Idem

[4] Viorel Roş, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Mărcile şi Indicaţiile Geografice, Vol I., Ed. SYLVI, Bucureşti 1999

[5]Prima Directivă a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci Nr. 89/104/CEE. Publicată în Jurnalul Oficial Nr. L 40/1 din 11.02.1989

[6] Legea nr. 38  din  29.02.2008 privind protecţia mărcilor, Publicată în M.Of. nr. 99-101 din 06.06.2008

[7] Yolanda Eminescu, Regimul Juridic al Mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996

[8]Pentru detaliere vezi Cauza C‑348/04 Boehringer Ingelheim KG c. Swingward Ltd şi alţii, Hotărârea CJCE din 26 aprilie 2007 (www.curia.eu)

[9] Directiva 2008-95-CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci. Publicată în Jurnalul Oficial L 299 din 08/11/2008

[10] Pentru detaliere vezi Cauza C-59/08 Copad SA c. Christian Dior Couture SA şi alţii. Hotărârea CJCE din 23 aprilie 2009 (www.curia.eu)

[11] Pentru detaliere vezi Cauza C-16/74 Winthorp şi alţii. Hotărârea CJCE din 31 octombrie 1974 (www.curia.eu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: