LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Particularităţi ale acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului ecologic cauzat de minori


Grigore Ardelean, lector universitar la Catedra „Ştiinţe juridice” a Academiei “Ştefan cel Mare”, doctorand

RECENZENT: Igor Trofimov, Şeful catedrei „Ştiinţe juridice” a Academiei “Ştefan cel Mare”, doctor în drept, conferenţiar universitar

***

Summary

Ensuring the exercise of the right to a healthy environment is possible only in the presence of an effective mechanism of defense by preventing or ultimately damage caused. The legal resources on providing a full repair environmental damage are functional only with the support of rules that belong to other branches of law, which in turn have to meet the new needs and aspirations.

*** 

Esenţa unui trai decent, în principiu, nu presupune doar comfortul material pe care şi l-a adaptat omul de-a lungul existenţei sale, ce constă adesea în puterea de cumpărare a diferitor bunuri şi servicii generată de nivelul înalt al remunerării, asistenţa medicală, garanţiile sociale sau de nivelul de asigurare a securităţii şi ordinii de drept, ci în mare parte de calitatea mediului ce asigură viabilitatea tuturor proceselor ce alcătuiesc existenţa umană.

Potrivit unor evaluări recente[1], protecţia mediului a devenit o necesitate a societăţii contemporane, o oportunitate cu caracter universal. Preocupările privind păstrarea unui mediu sănătos vizează ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului, menţinerea echilibrului ecologic, a ecosistemelor din care fiinţa umană face parte integrantă. Existenţa unui mediu sănătos reprezintă o condiţie a realizării drepturilor fundamentale ale omului: dreptului la sănătate fizică şi morală şi dreptului la viaţă. Aceasta implică păstrarea calităţii principalelor componente ale mediului,  în condiţiile unei dezvoltări durabile. Acţiunea de protecţie a mediului se poate realiza pe deplin numai prin asocierea măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional. Schimbarea mentalităţii oamenilor nu este deloc uşoară, dar fără o educaţie în acest sens orice acţiune de ocrotire a mediului este sortită eşecului. Este de menţionat că educaţia ecologică ocupă un loc central în politicile statelor europene la care aspiră Republica Moldova.

Astfel, reieşind din necesitatea consolidării pe viitor a normelor ce urmăresc ridicarea nivelului de cultură ecologică ce pot avea o influenţă pozitivă asupra unor categorii de subiecţi la o anumită vîrstă, în elaborarea studiului propus vom aborda problematica ce vizează raportul dintre delicvenţa juvenilă şi prejudiciile aduse mediului. Actualmente, recunoaştem că normele ce au menirea să asigure o apărare eficientă a drepturile omului la un mediu sănătos şi neprejudiciat din punct de vedere ecologic au înregistrat progrese şi rezultate palpabile, însă ţinînd cont de specificul factorilor naturali şi al sensibilităţii acestora la atacurile întreprinse zilnic prin activităţile cotidiene ale omului, cadrul juridic în anumite ipostaze devine vulnerabil şi neputincios. Avînd în vedere specificitatea prejudiciului ecologic în materie de constatare, estimare şi reparare, acesta devine şi mai specific în cazul  imposibilităţii incriminării responsabilităţii subiecului iresponsabil datorită vîrstei sale, care are la bază un mecanism nu tocmai perfect. Potrivit regulilor generale, în cazul comiterii unei fapte ilicite, cu caracter prejudiciabil, în prezenţa vinovăţiei, subiectul va suporta consecinţele răspunderii contravenţionale sau penale după caz, însoţite de cele ale răspunderii civile delictuale, iar această formă a răspunderii poate fi aplicată şi în cazul lipsei caracterului ilicit al faptei sau vinovăţiei în anumite cazuri concrete[2], însă cu condiţia să existe un prejudiciu. Finalitatea aplicării răspunderii civile delictuale o constitue repararea prejudiciului cauzat şi repunerea victimei în situaţia anterioară, constituind o formă a sancţiunii aplicată faţă de făptuitor.

Însă dificultatea aplicării răspunderii civile delictuale devine sesizabilă atunci cînd fapta prejudiciabilă este săvîrşită de subiectul care datorită vîrstei sale de pînă la 14 ani nu poate fi tras nici la una din formele răspunderii juridice, deoarece acesta se consideră că nu dispunea de discernămînt în momentul comiterii faptei. Cu atît mai mult, în cadrul răspunderii civile delictuale unde principala sancţiune o constituie repararea prejudiciului, aplicarea acesteia nu ar avea nici un efect atîta timp cît minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu diuspune de venituri din cauza faptului că nu are capacitate de muncă. În acest caz, legiuitorul pentru asigurarea exercitării dreptului de creanţă a victimei faţă de făptuitor, care este debitorul obligaţiei de reparare, a instituit mecanismul aplicării răspunderii faţă de subiect, altul decît cel ce a cauzat dauna, formula respectivă fiind valabilă şi în materia reparării prejudiciilor ecologice.

Aşadar, avînd în vedere genericul subiectului investigat, în lucrarea de faţă ne vom referi nemijlocit la specificul aplicării răspunderii civile delictuale faţă de subiecţii responsabili pentru faptele minorilor, în vederea stabilirii unor circumstanţe caracteristice şi reguli aplicabile reparării acestor categorii de prejudicii. Potrivit unor opinii[3], aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse mediului se face prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept al mediului.

După cum am menţionat mai sus, potrivit regulii generale, pentru angajarea răspunderii delictuale, este necesară vinovăţia autorului faptei ilicite. Însă nu întotdeauna aceeaşi persoană întruneşte calitatea de autor al faptei ilicite şi cea de debitor în obligaţia delictuală. Din acest considerent, prin aplicarea principiului obiectivizării răspunderii, în cazul în care paguba materială a fost pricinuită de către un minor căruia nu i se poate incrimina vinovăţia datorită lipsei discernămîntului, prejudiciul cauzat mediului înconjurător se repară de părinţi (adoptatori), tutori, instituţiile de învăţămînt, de educaţie, curative sub a căror supraveghere se află minorul, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor[4] (art. 1406, art. 1407 CC). Analizînd în detaliu conţinutul normei în cauză, constatăm că în cazul în care de cauzarea unui prejudiciu ecologic se face vinovat subiectul ce nu a împlinit vîrsta de 14 ani, prejudiciul va fi reparat de părinţii acestuia, tutori sau instituţiile de învăţămînt, de educaţie, curative sau persoanele obligate să-l supravegheze în bază de contract, cu condiţia că se demonstrează vinovăţia acestora în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de supraveghere şi educaţie. Aparent, soluţia ar fi clară, însă dacă e să ne aprofundăm în complexitatea situaţiilor imprevizibile  care îşi pot face apariţia în cursul aplicării acestei norme, constatăm necesitatea revizuirii cadrului normativ în domeniu, riscînd poate să nu identificăm soluţii total perfecte de apărare a titularilor dreptului la repararea prejudiciului ecologic, datorită specificului acestuia. Conform unor viziuni[5], repararea prejudiciului ecologic nu este asigurată decît în mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură,  fie că este diluat încît nici o reparaţie nu este posibilă. Una din situaţiile neprevăzute ce pot fi sesizate în cursul examinării litigiilor ce au ca obiect repararea prejudiciului de către părinţii minorului culpabil de fapt, dar nu şi de drept, ar fi cazul în care nu se demonstrează vinovăţia lor sau invers, aceştia demonstrează nevinovăţia. Aşadar, din conţinutul ultimei expresii, cu toate că vedem clară reglementarea ce se referă la sarcina probării lipsei vinovăţiei rezultată din supravegherea necorespunzătoare, care în mod evident revine părinţilor minorului, totuşi aici idenificăm şi unele situaţii critice ce ar genera multe semne de întrebare cum ar fi: care sunt parametrii ce atestă îndeplinirea corespunzătoare sau neîndeplinirea obligaţiilor de educaţie a minorului[6], iar mai cu seamă cele de supraveghere?; cine repară prejudiciul în lipsa vinovăţiei părinţilor?  În principiu, problema ce implică cele mai multe discuţii şi cercetări, constă în identificarea soluţiei în cazul în care  minorul a cauzat un prejudiciu ecologic, în lipsa supravegherii, spre exemplu, în timp ce se deplasa de la instituţia de învăţămînt spre casă. Aici ne întrebăm, cui îi va fi incriminată vinovăţia ce rezultă din neîndeplinirea obligaţiilor de supraveghere. În acest sens, potrivit unor opinii[7], în scopul sporirii garanţiilor creditorilor dreptului de creanţă ce rezultă din repararea prejudiciului, s-ar admite posibilitatea angajării răspunderii comune pe cote – părţi ale părinţilor (tutorilor) şi ale instituţiilor de învăţămînt, de educaţie sau curative cînd fapta prejudiciabilă se comite ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate de către instituţiile respective şi educării necorespunzătoare de către părinţi sau tutori.

Ar fi posibilă o asemenea soluţie, numai că va fi dificilă demonstrarea gradului de vinovăţie a fiecărui subiect în parte. O situaţie similară se atestă în cazul în care unul din părinţi este înlăturat de la exercitarea supravegherii minorului din cauza decăderii acestuia din drepturile părinteşti. Da, suntem de acord cu reglementările ce prescriu modul de reparare a  prejudiciulului ce a fost cauzat de un minor, în sensul că părinţii acestuia vor răspunde solidar indiferent dacă sunt căsătoriţi, divorţaţi sau dacă copilul este născut în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat. Însă cum va opera răspunderea faţă de părintele care a fost decăzut din drepturile părinteşti, iar urmare a acestui fapt, i-a fost îngrădit accesul în exercitarea obligaţiei de supraveghere. Evident, răspuns la această întrebare care susţine poziţia de a incrimina vinovăţia „cu orice preţ” acestuia din urmă ar servi prevederile art. 58 alin. 1 al Codului familiei care menţionează că,” Părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat”, numai că, analizînd în detaliu conţinutul normei în cauză, constatăm că obligaţiile respective se constituie faţă de copii, dar nu şi faţă de terţii care sunt creditorii dreptului de creanţă. De fapt, teza referitoare la posibilitatea exonerării de răspundere a părintelui care trăieşte separat de copii este susţinută şi de Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie[8], numai că aceasta se referă la cazurile în care el a fost lipsit de posibilitatea de a participa la educarea copilului din vina altui părinte. Totuşi această soluţie nu are o argumentare suficientă şi nu va avea aplicabilitate doar în cazul responsabilizării pentru neexecutarea obligaţiilor de educare, deoarece în cazul decăderii din drepturile părinteşti a unui părinte, vina lipsirii de posibilitatea de a participa la educarea copilului aparţine tot acestuia şi nu părintelui care a înaintat acţiunea de decădere din drepturi. Însă aceasta s-ar putea bucura de aplicabilitate în cazul exonerării de răspundere datorită invocării lipsei de vinovăţie pentru supraveghere necorespunzătoare din cauza îngrădirii accesului la executarea obligaţiei de supraveghere.

         Astfel, considerăm posibilă exonerarea de răspundere a părintelui care a fost înlăturat de la exercitarea supravegherii minorului prin decăderea din drepturile părinteşti, dar care nu va opera şi pentru invocarea lipsirii de posibilitatea executării obligaţiei de educare. Or, în lipsa unor reglementări exprese, potrivit dicţionarului explicativ, exerciţiul supravegherii constă în acţiunea de a observa, a păzi cu grijă, cu atenție, cu autoritate, a avea sub control, iar pentru a realiza paza unei persoane aceasta trebuie să fie permanent în apropierea şi vizorul păzitorului (supraveghetorului), în caz contrar, acesta nu se face vinovat de realizarea necorespunzătoare a supravegherii.

 De fapt, considerăm că şi în cazul în care părinţii vor demonstra nevinovăţia lor, prejudiciul va fi reparat tot de către aceştia ca şi în cazul minorilor în vîrstă de 14 şi 18 ani care dispun de discernămînt şi răspund personal potrivit regulilor generale, însă nu dispun de venituri, iar prejudiciul în tot cazul trebuie reparat integral.  Mai complicată devine situaţia cînd părinţii necăsătoriţi ai minorului sunt şi ei minori, dar se fac vinovaţi de neexecutarea obligaţiei de supraveghere şi de educaţie a minorului, problema în cauză riscînd să nu găsească o soluţie, deoarece e absurd şi total inadmisibil ca buneii să răspundă pentru fapta nepoţilor. Ca soluţie alternativă, prin interpretarea normei de la art. 1496 alin. 3 CC, ar fi posibilă impunerea părinţilor minori la plata despăgubirii, doar atunci cînd vor ajunge la majorat. Totuşi, această formulă necesită un studiu aprofundat şi fundamentat, riscînd a fi răsturnată prin motivaţia că norma de mai sus se referă expres la atingerea majoratului de către minorul cu vîrstă de pînă la 14 ani care a cauzat nemijlocit un prejudiciu, iar pentru cazul nostru, în primul rînd părinţii minorilor vizaţi se încadrează de obicei în vîrsta de după 14 ani, în al doilea rînd el poartă răspundere nu pentru că a cauzat direct prejudiciului, ci pentru neexecutarea obligaţiei de educaţie şi supraveghere.  Din cele expuse mai sus, observăm că în materia răspunderii delictuale a părinţilor pentru fapta minorului, fiind întemeiată pe principiul obiectivizării răspunderii, prejudiciul va fi reparat în tot cazul de părinţii făptuitorului minor, indiferent dacă a împlinit sau nu vîrsta de 14 ani. Totuşi, dacă despăgubirea achitată de părinţi pentru fapta minorului în vîrstă de pînă la 14 ani are loc din cauza iresponsabilităţii acestuia, din cauza lipsei discernămîntului, atunci în cazul minorului ce a împlinit această vîrstă părinţii achită despăgubirea nu din cauza faptului că acesta nu are capacitate delictuală, ci pentru că nu dispune de venituri suficiente, această despăgubire avînd un caracter obiectiv. Aşadar, în pofida imposibilităţii exercitării dreptului de regres împotriva minorilor, garantată prin art. 1415 alin. 3 al Codului civil, considerăm că ar fi admisibilă aplicabilitatea acestei norme doar faţă de minorii care în momentul săvîrşirii faptei nu aveau vîrsta de 14 ani, iar împotriva celor ce au comis fapta cu vinovăţie datorită prezenţei discernămîtului (minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani) să fie admisă acţiunea în regres la atingerea majoratului. Potrivit unor opinii[9], care confirmă poziţia noastră, soluţia este diferită în ipoteza în care reparaţia a fost acordată victimei de către persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de un minor care la momentul săvîrşirii faptei ilicite avea vîrsta de 14 ani. Astfel, din textul art. 1366 alin. 2 al Codului civil al României, care este aproape identic cu textul art. 1407 alin. 1 a CC al RM, deducem o prezumţie legală relativă, în sensul că minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are discernămînt în plan delictual; aşadar, dacă se dovedeşte vinovăţia lui, el va răspunde de prejudiciul cauzat. Aceasta înseamnă că dacă persoana răspunzătoare a acordat victimei reparaţia, ea se va putea întoarce cu acţiune în regres împotriva minorului. Tot autorul în cauză, menţionează că nu trebuie neglijat faptul că prezumţia legală de discernămînt este relativă şi poate fi înlăturată prin proba contrarie; prin urmare, acţiunea în regres va fi respinsă dacă minorul va dovedi că la momentul săvîrşirii faptei prejudiciabile a fost lipsit de discernămînt. Deci, în contextul de mai sus, va spori responsabilitatea minorilor în cauză şi respectiv eficienţa răspunderii delictuale.

 Un alt aspect important ce urmează a fi luat în considerare la formularea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului ecologic cauzat de minor rezultă din specificitatea în materie de constatare a momentului săvîrşirii faptei şi respectiv începutul producerii efectelor negative. În materie de mediu sunt cunoscute fapte ilicite[10] care îşi produc efectul dăunător, adică devin prejudiciabile după un interval mare de timp de la comitere. În acest caz, este important ca instanţa să stabilească cine se face responsabil de repararea prejudiciului, dacă acesta a fost sesizat cînd făptuitorul a atins majoratul, însă s-a constatat că în momentul săvîrşirii faptei cauzatoare de daune subiectul era minor. De fapt, dilema apare în cazul în care nu se poate stabili cu certitudine momentul săvîrşirii faptei care pune instanţa în imposibilitatea de a incrimina responsabilitatea reparării prejudiciului, în rest, atunci cînd la data comiterii faptei minorul nu avea 14 ani, potrivit art. 1406 alin. 3 al CC, obligaţia părinţilor (adoptatorilor) de a repara prejudiciul cauzat de acest minor nu încetează odată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată cu dobîndirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului, iar în cazul în care acesta avea 14 ani, potrivit art. 1407 alin. 3 CC  obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de minor încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul. Deci în acest caz soluţia este evidentă, numai dacă nu ar fi pusă problema incertitudinii stabilirii momentului exact al comiterii faptei, cu toate că în materie de mediu este destul de frecvent întîlinit acest fenomen. Alta e problema atunci cînd se constată că fapta a fost comisă de către făptuitor cu 50 de ani în urmă, atunci cînd avea vîrsta de 12 ani, dar ştim că potrivit art. 1406 alin. 3 CC obligaţia părinţilor nu se stinge odată cu atingerea majoratului de către făptuitorul minor. În acest caz, vor repara prejudiciul părinţii care sunt în vîrstă de 80 de ani?, care de fapt nu mai au nici o obligaţie faţă de copii, ci invers, copii sunt obligaţi la întreţinerea părinţilor inapţi de muncă în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei[11]. Astfel, observăm că norma în cauză nu va avea aplicabilitate, din cauza unor împrejurări de fapt şi de drept ce fac imposibilă executarea acestor categorii de obligaţii. În situaţia similară, atunci cînd părinţii responsabili de repararea prejudiciului cauzat de copilul lor în momentul cînd era minor sunt decedaţi, constatăm că titularii dreptului de creanţă ce rezultă din repararea prejudiciului ecologic vor avea drept de acţiune împotriva făptuitorului, iar acesta nu va executa obligaţia în nume propriu, ci în numele părinţilor, dar  pe contul său odată ce a acceptat moştenirea, datorită caracterului ei universal. În final, reieşind din acest concurs de împrejurări, aparent dispare caracterul obiectiv al răspunderii, dacă considerăm că făptuitorul a plătit pentru fapta proprie. Însă în realitate caracterul obiectiv al răspunderi nu dispare, deoarece obligaţia de reparare a prejudiciului este executată din contul făptuitorului, dar în numele părinţilor, din simplul considerent al faptului că aceştia sunt obligaţi să răspundă pentru fapta minorului chiar dacă acesta a ajuns la majorat.

Aşadar, din contextul celor analizate mai sus, venim cu următoarele propuneri şi recomandări ce vizează îmbunătăţirea cadrului normativ în reglementarea modului de soluţionare a litigiilor care au ca obiect repararea prejudiciului ecologic:

  1. Revizuirea şi completarea legislaţiei familiei şi a celei civile cu norme ce ar admite exonerarea de răspundere a părintelui care a fost înlăturat de la exercitarea supravegherii minorului prin decăderea din drepturile părinteşti.
  2. Completarea cadrului normativ în vederea admiterii angajării răspunderii comune pe cote – părţi a părinţilor (tutorilor) şi a instituţiilor de învăţămînt, de educaţie sau curative cînd fapta prejudiciabilă se comite ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate de către instituţiile respective şi educării necorespunzătoare de către părinţi sau tutori.
  3. În vederea asigurării realizării eficiente a scopului răspunderii delictuale, considerăm oportună admiterea acţiunii de regres a părinţilor răspunzători împotriva minorului care a cauzat un prejudiciu avînd vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani la atingerea majoratului, cu condiţia că în momentul săvîrşirii faptei dispuneau de discernămînt.

_____________________________

[1] Raportul privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2012. Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, Chişinău, 2012, p. 66.

[2] Potrivit Comentariuui la Codul civil al Republicii Moldova. Coordonatori M. Buruiană, O. Efrim, N. Eşanu vol. I, p. 1067, „Legislaţia civilă cunoaşte cazuri în care răspunderea delictuală se poate angaja şi în lipsa caracterului illicit al faptei dăunătoare (art. 1402 CC) sau în lipsa vinovăţiei (art. 1405 “răspunderea obiectivă ”).

[3] Igor Trofimov. Dreptul Mediului. Chişinău 2002. pag. 51.

[4] Hotărîrea plenului Curţii supreme de Justiţie nr.3 din 25.12.2010 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei ecologice în cadrul examinării cauzelor civile.

[5] Mircea Duţu, Dreptul Mediului, ediţia a III-a, Bucureşt, 2010, p. 241.

[6] Ne punem această întrebare, avînd în vedere că nu există o unitate de măsură a educaţiei pentru a incrimina vinovăţia părinţilor. Unele prejudicii pot fi aduse mediului şi de copii cu un nivel înalt de educaţie, iar comiterea faptei prejudiciabile prezumă contrariul, adică lipsa de educaţie. Cu atît mai mult, potrivit art. 60 alin 1 al Codului familiei, „Părinţii au dreptul şi sunt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat”. De aici conchidem că nivelul de educaţie a copiilor este direct proporţional cu nivelul de educaţiei al părinţilor ce face dovada capacităţii convingerilor exprimate de ei la educarea acestora. Prin urmare, avînd în vedere că nivelul de pregătire a părinţilor este diferit, astfel şi nivelul de educaţie a copiilor lor nu poate fi evaluat după parametri uniformi.

[7] Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova. Coordonatori M. Buruiană, O. Efrim, N. Eşanu vol. I, p. 1075.

[8] Pct. 23 al Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii” nr.9 din 23.02.1998.

[9] L. Pop, Ionuţ-Florin Popa, S.I. Vidu. Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Bucureşti 2012. Pag. 476.

[10] Sunt cunoscute efectele pe care le pot produce substanţele numite freon – 11 şi freon – 12 aflate în stare gazoasă, care se găsesc în cantităţi mari în lichidele pentru răcire şi în flacoanele aerosol. Fiind emise în atmosferă, ele nu cauzează efecte negative imediate. Dar după o perioadă lungă de timp ele ajung în stratosferă, unde, sub influenţa razelor ultraviolete, se descompun şi eliberează atomi de clor. Acestea intră în reacţie cu moleculele de ozon din atmosferă, pe care le descompun în simple molecule de oxigen. Efectivul atomilor de clorură se produce sub formă de reacţie în lanţ. Astfel, o singură moleculă de clor poate distruge mai multe sute de molecule de ozon, formând aşa numitele fâşii de ozon. Gazele de freon ajung în stratosferă, timp de 10-15 ani, iar reacţiile se produc într-o perioadă de timp dublă, deci consecinţele vor fi sesizate doar peste 50-100 ani. (Pentru detalii, a se vedea Igor Trofimov, Dreptul Mediului, Chişinău, 2002, p. 10.)

[11] Potrivit art. 80 alin. 1 al Codului Familiei al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1316 din  26.10.2000 „Copiii majori apţi de muncă sunt obligaţi să-şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă care necesită sprijin material.

 ***

Referinţe bibliografice:

  1. Constituţia Republicii Moldova din  29.07.1994, Monitorul Oficial Nr. 1 din 08.1994, în vigoare din  27.08.1994.
  2. Codul civil al Republicii Moldova/Legea nr.1107-XV din 06.06.2002.O. nr.82-86 din 22 iunie 2002.
  3. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova. Coordonatori Buruiană M., Efrim O., Eşanu N. Vol. I.
  4. Codului familiei al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1316 din  26.10.2000. Monitorul Oficial nr. 47-48 din 26.04.2001.
  5. Legea privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515-XII din 16.06.1993, Monitorul Parlamentului nr. 10 din 01.10.1993.
  6. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii” 9 din 23.02.1998.
  7. Hotărîrea plenului Curţii supreme de Justiţie nr. 3 din 25.12.2010 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei ecologice în cadrul examinării cauzelor civile.
  8. Raportul privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2012. Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, Chişinău, 2012.
  9. Igor Trofimov. Dreptul mediului, Chişinău, 2002.
  10. Mircea Duţu, Dreptul Mediului, ediţia a III-a, Bucureşti, 2010.
  11. L. Pop, Ionuţ-Florin Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Bucureşti, 2012.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: