LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Natura juridică a dreptului subiectiv la marcă


Iulian E. IORGA
Avocat
 

Descarcă versiunea pdf

Dreptul de a-și aplica numele, semnătura fie marca pe produsele rezultate din propria activitate intelectuală, de la bun început, nu a fost creat de lege, acesta a fost fondat prin însăși starea lucrurilor. Inițial utilizarea mărcilor reprezenta o obligație în sarcina fabricanților, care trebuiau să le utilizeze pentru indicarea provenienței produselor lor. Cu timpul, marca a devenit o facultate, iar funcțiile economice ale acesteia au suferit considerabile modificări.

Actualmente, categorisirea dreptului subiectiv la marcă rămâne a fi un subiect deschis. Mai mulți doctrinari încearcă să ofere, succint însă, o analiză a problematicii naturii juridice a dreptului subiectiv la marcă. Unii chiar evită abordarea acestui subiect. Vom încerca un discurs privind delicata chestiune.

Înainte de toate menționăm propunerea diferitor legiuitori, să califice dreptul la marcă. În Moldova, acesta s-a limitat în art. 9 alin. (1) din cadrul Legea privind protecţia mărcilor[1], să spună că „înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul exclusiv asupra acesteia„. O abordare practic identică o găsim și în textul legal român, cu toate că recent a fost modificat substanțial, art. 36 alin. (1) al Legii privind mărcile și indicațiile geografice[2] stabilește, ca și în trecut, că ”înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii”. La altă muchie se află textul legii franceze din 1991 (Codul Proprietăţii Intelectuale), care spre fericire este mai explicit, și prevede în art.713-1că „înregistrarea mărcii conferă titularului un drept de proprietate asupra acestei mărci pentru produsele şi serviciile pe care le desemnează[3]. Apropiat de legea franceză, în sensul clarității, Codul Civil rusesc califică drepturile izvorâte din creația intelectuală, inclusiv dreptul asupra mărcii – ca fiind drepturi exclusive, art. 1229 în mai multe rânduri indicând natura exclusivă a dreptului la marcă : ”persoana fizică sau juridică care deține un drept exclusiv asupra rezultatelor activității intelectuale fie asupra unui mijloc de individualizare […] titularul poate dispune de dreptul exclusiv […]”, alin. (2) – ”dreptul exclusiv asupra […] poate aparține unuia sau mai multor persoane […][4].

Dacă modalitatea de dobândire a dreptului se deosebeşte de la un sistem la altul (fie prin prioritatea de exploatare, fie cea a înregistrării), atunci o abordare unitară privind conţinutul acestui drept, şi anume elementul de exclusivitate (proprietate), este valabilă pentru totalitatea sistemelor ce recunosc existența proprietății intelectuale. Așadar, numai coroborate, caracterele juridice cu atributele dreptului, poate fi stabilită adevărata calificare juridică.

Arătasem mai sus că cel mai des, legislațiile evită să califice expres dreptul asupra mărcii ca fiind unul de proprietate, iar calificarea dreptului asupra mărcii doar ca un drept exclusiv, ne spune profesorul Roș, nu trebuie interpretată ca o dorinţă a legiuitorului de a amputa dreptul de proprietate în general. O astfel de calificare, suplinește autorul, este mai degrabă rezultatul unei reticente, justificate, de a-i privi ca un drept de proprietate, date fiind limitele pe care le are dreptul asupra mărcii[5]. Dacă în cazul invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale drepturile sunt limitate în timp, în cazul mărcilor durata protecţiei poate fi prelungită, teoretic, la nesfârşit prin reînnoirea înregistrării la perioade consecutive, iar în privința primelor am putea spune că titularul are un drept de proprietate limitat, în timp bineînțeles.

Drepturile exclusive, ca fiind categorii juridice independente, se evidențiază în jurisprudenţa şi legislaţia de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Termenul propriu zis, a apărut din faptul că în cadrul analizei  competenţelor titularului drepturilor de proprietate privind un obiect nematerial (operă, invenţie, marcă etc.) doctrinarii, iar mai apoi și legislatorii, se refereau la faptul că acesta are ”dreptul exclusiv de utilizare” a unui astfel de obiect. Exclusivitatea dreptului se construia pe faptul că legea stabileşte un monopol al autorului (sau alt deţinător, de exemplu, editor) în ceea ce privește utilizarea obiectului incorporal protejat[6].

Doctrina franceză califică dreptul asupra mărcii ca fiind un drept subaltern altor drepturi privative, însă îl consideră un drept de proprietate (de altfel cum am văzut legiuitorul francez a fost mai tranșant la problematica abordată – expres calificând dreptul asupra mărcii ca fiind de proprietate). Mai mult, doctrina afirmă că titularul unei mărci are asupra acesteia un drept de proprietate intelectuală (denumit şi drept de clientelă sau monopol) opozabil tuturor, care face parte din drepturile reale de proprietate, garantate prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, care are valoare constituţională[7].

Din elementele care urmează a fi analizate, vom vedea caracterele comune ale dreptului asupra mărcii cu cele ale dreptului de proprietate, aşa cum ultimul este definit ca fiind acel drept subiectiv care, dând expresie aproprierii unui bun, permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de el, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legii[8]. Raportându-ne la noţiunea prezentată, bun poate fi considerată marca, în forma sa intangibilă. Mai mult, marca a devenit un obiect al circuitului civil, fiind abolită teoria legăturii subiective dintre titular fie activitatea sa şi marca, aceasta poate fi liber transmisă, chiar şi în cazul mărcilor nominale, prin urmare acesta reprezintă un bun independent și se poate afla de sine stătător în circuitul civil.

Precum arătam mai sus, legea naţională, alături de normele altor state, cum ar fi cea română, evită să califice acest drept ca fiind unul de proprietate, statuând de cât exclusivitatea titularului asupra semnului, dobândită în conformitate cu procedurile stabilite. Însă, trebuie de menționat lipsa unei noțiuni efective a exclusivității, aceasta putând fi dedusă din atributele dreptului subiectiv la marcă, enunțate în continuarea art. 9 alin. (1), conform căruia titularului mărcii îi aparține facultatea să interzică terţilor să utilizeze în activitatea lor comercială un semn  identic sau similar semnului său. Prin urmare se observă caracterul absolut al dreptului asupra mărcii, evidențiindu-se faptul că titularul poate interzice terților, adică tuturor celorlalți – totalitatea subiecților pasivi nedeterminați.

Vom vedea, în cele ce urmează că dreptul asupra mărcii este caracterizat pin absolutism, perpetuitate, accesorialitate, şi ceea ce este specific acestuia, teritorialitatea, unicul caracter care deosebeşte dreptul asupra mărcii de dreptul de proprietate.

Raliem la partizanii opiniei conform căreia dreptul asupra mărcii este un drept real, cu particularităţile sale, asta deoarece dreptul real – jus in rem – este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite în mod direct şi nemijlocit atributele conferite de acest drept asupra unui lucru determinat (în cazul nostru fiind vorba de drepturile asupra semnului înregistrat), fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. Anume prerogativa acordată titularului de către legiuitor în privinţa semnului – exclusivitatea de a dispune de marcă – cât şi caracterele acestui drept, sunt acele elemente care determină natura juridică a unui drept real. Este imposibil ca dreptul asupra mărcii să fie calificat ca fiind unul de creanţă. Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv în temeiul căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Prin urmare, dreptul de creanţă exprimă un raport între două subiecte de la bun început determinate. Acest raport însă, nu există în privinţa dreptului la marcă.

Dreptul real este un drept absolut, iar dreptul de creanţă este un drept relativ. Ca drept absolut, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ de la început determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persoane, adică terții cărora titularul mărcii li se poate opune împotriva vreunei exploatări a semnului înregistrat. Dreptul real este opozabil erga omnes. Prin urmare, din caracterul absolut al dreptului real, rezultă că singura obligaţie care revine subiectului pasiv nedeterminat este aceea de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea de către subiectul activ a dreptului său, subiectul pasiv va avea o obligaţie generală negativă atâta timp cât va exista dreptul[9].

Pe de altă parte, dreptul creanţă fiind un drept relativ, subiectului pasiv îi revine fie o obligaţie pozitivă (a da, a face), fie o obligaţie negativă, adică de a nu face ceva ce ar fi avut voie să facă dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune faţă de creditor. În cazul acesta obligaţia aflată în sarcina debitorului este determinată de anumite raporturi juridice prestabilite.

Iar pentru o înţelegere și mai bună a calificării juridice propuse, trebuiesc analizate caracterele juridice ale dreptului asupra mărcii.

Sinteza caracterelor juridice ale dreptului subiectiv la marcă.

Mai sus spuneam că, dreptul asupra mărcii este un drept absolut, opozabil tuturor în limitele bunurilor şi serviciilor pentru care semnului i s-a acordat protecţia, este un drept accesoriu, este un drept continuu, care poate fi prelungit ori de câte ori este necesar, şi este un drept teritorial, însă cu vocaţie universală.

(a) Caracterul absolut. Calificarea dreptului ca exclusiv dă soluţie la disputa dintre cei care consideră că dreptul asupra mărcii este absolut şi cei care îl consideră relativ. Exclusivitatea, recunoscută şi de legiuitorul moldovean în art. 9 alin. (1) al legii naţionale, conferă dreptului caracterul absolut – se evidenţiază faptul că dreptul asupra mărcii se exercită numai de către titularul său și poate fi opus terților, nefiind specificată o anumită calitate specială pe care aceștia trebuie să o întrunească.  Este adevărat că pe temeiul principiului specialităţii mărcii, coroborat cu teoria specialităţii capacităţii de folosinţă, dreptul nu poate fi opus decât concurenţilor, adică împotriva celor care exercită o industrie identică sau similară[10]. În Republica Moldova însă, dreptul la marcă îmbracă forma caracterului absolut al dreptului de proprietate, adică dreptul subiectiv la marcă este opozabil tuturor, de sigur cum menţionam mai sus, în limitele bunurilor şi serviciilor pentru care semnului i s-a acordat protecţia, ceea ce în sine reprezintă principiul specialității mărcii. Aceasta înseamnă că dreptul este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care la rândul lor le revine o obligație de abținere, adicălea să nu facă nimic de natură a-l încălca.

Dreptul la marcă oferă exerciţiul total, integral, al prerogativelor stabilite în lege, acestea fiind rezervate titularului în totalitatea lor, pe când, spre exemplu în cazul licenţei, licenţiatului îi este oferit de cât dreptul de utilizare a mărcii.

Mai mult, precum dreptul de proprietate este inviolabil, dreptul la marcă nu poate fi încălcat de nimeni, această inviolabilitate are menirea să fortifice caracterul absolut. Condiţiile de exercitare a dreptului la marcă, ca şi cele de exercitare a dreptului de proprietate, pot fi modificate prin lege, fără însă să îi afecteze substanţa, aceste schimbări nu înseamnă înfrângerea caracterului absolut al dreptului la marcă, reprezentând o reglementare cu scopul asigurării unei utilizări conforme intereselor generale ale societăţii.

(b) Caracterul perpetuu. Potrivit art. 15 din legea privind protecţia mărcilor, marca se înregistrează pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de depozit, şi, cum ziceam, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită pentru perioade consecutive de 10 ani ori de câte ori este necesar. Legea franceză, şi ea consimte la perpetuitatea existenţei dreptului la marcă, aceasta dictează în art. L712-1: înregistrare produce efecte de la data depozitului cererii pentru o perioadă de zece ani şi poate fi reînnoită la nesfârșit[11].

În primul rând, dreptul la marcă este nelimitat în timp, deoarece el durează atâta timp cât durează bunul care formează obiectul său, în consecinţă, dreptul la marcă există atât cât acest lucru este înscris în registrele ţinute de oficiile naţionale, adică toată perioada cât semnul este înregistrat pe numele titularului. Durata de existenţă a mărcii este decisă de către titularul acesteia, având facultatea să o reînnoiască ori de câte ori va fi nevoie. În cadrul proprietăţii intelectuale, proprietatea este justificată prin existenţa unui drept, numit dreptul la marcă, care este un drept ce poate fi prelungit nelimitat în timp[12].

O altă chestiune reprezintă faptul că acest drept poate fi pierdut, cu respectarea unor proceduri şi condiţii stabilite, prin neuz[13] sau din lipsa reînnoirii. Acest lucru face diferenţa perpetuităţii dreptului la marcă de cea a dreptului de proprietate, ultimul nu se pierde prin neuz, adică nu este supus prescripţiei extinctive, de asemenea pentru ca să existe nu trebuie îndeplinită vreo formalitate anume.

În literatură[14] s-a afirmat temeinic că perpetuitatea dreptului de proprietate nu este incompatibilă cu caracterul său transmisibil. Transmisibilitatea dreptului este corolarul logic al perpetuităţii pentru că existenţa titularului este limitată în timp. Mai mult, dreptul la marcă este un drept real, componentă a patrimoniului – evaluabilă pecuniar, aşadar există posibilitatea detaşării de patrimoniu prin transmitere în comparaţie cu drepturile personale, care nu pot avea un preţ, fiind strict personale, legate de titular.

Prin transmiterea dreptului la marcă, adică prin înstrăinări succesive, acesta continuă să existe, deoarece se efectuează trecerea din patrimoniul unei persoane (transmiţătorul) în patrimoniul alteia (dobânditorul), existenţa sa fiind condiționată numai de reînnoirile succesive prevăzute de norma legală.

Astăzi marca nu mai este legată subiectiv de titularul său, nefiind determinată de atributul inalienabilităţii şi imprescriptibilităţii, prin urmare aflându-se în circuitul civil, transmiterea acesteia este liberă şi nu afectează în nici o formă existenţa sa.

(c) Caracterul accesoriu. Dreptul la marcă este un drept accesoriu pentru că legătura sa cu întreprinderea sau fondul de comerţ este mai puternică decât în cazul, spre exemplu, invenţiilor. Cu toate că în doctrină s-a relatat că drepturile asupra sem­nelor distinctive nu pot aparţine, în fapt, decât celor ce produc sau exploatează anumite bunuri, pe când drepturile asupra creaţiilor noi se pot naşte pe capul unor persoane străine de exercitarea unei industrii sau a unui comerţ, iar pe de altă parte, semnele distinctive, aşa cum le defineşte chiar denumirea, servesc exclusiv pentru a distinge, una de alta, anumite exploatări şi nu au, în general, o valoare în sine[15]. Astăzi legătura subiectivă între marcă şi titular, aşa cum am văzut anterior, s-a atenuat , marca a început să dobândească o valoare în sine, iar cesiunea liberă a mărcii a câştigat teren în dauna conexităţii, bazată tocmai pe ca­racterul accesoriu al dreptului la marcă.

Am putut vedea că transmiterea mărcii, ca fiind independentă şi valoare economică, a devenit o regulă comună în toate reglementările. Totuşi, una din funcţiile mărcii rămâne aceea de a identifica produse şi servicii, având în raport cu acestea, un caracter accesoriu.

(d) Caracterul teritorial. Asemenea altor drepturi de proprietate industrială, cu titlu de principiu care stăpânesc întreg domeniul, dreptul la marcă are un caracter teritorial, existenţa şi ocrotirea acestuia fiind recunoscută pe plan naţional, adică în jurisdicţia care a oferit protecţia. Această constrângere în spaţiu este greu tolerată, astăzi când dezvoltarea comerţului internaţional, circulaţia bunurilor, dau soluţie la extinderea dreptului asupra mărcii peste hotarele naţionale. Una din aceste forme, numită în doctrină vocaţia universală a dreptului la marcă[16], îmbracă forma protecţiei mărcilor telle quelle, consfinţită în Convenţia de la Paris, conform căreia[17]: orice marcă de fabrică sau de comerţ înregistrată reglementar în ţara de origine va fi admisă la depunere şi va fi protejată, aşa cum este ea (telle quelle), în celelalte ţări ale Uniunii.

O altă metodă de universalizare a dreptului la marcă, reprezintă posibilitatea extinderii valabilităţii acestuia pe teritoriul altor state, prin mecanismele oferite de Aranjamentul  de la Madrid privind înregistrarea internaţională  a mărcilor din 14 aprilie 1891 şi Protocolul la aranjamentul dat, astfel încât titularul poate decide înregistrarea internaţională a mărcii pe teritoriul mai multor state.

De menționat aici și marca comunitară, care înregistrată conform procedurilor instituite, se bucură de protecție în toate jurisdicțiile contractante ale Comunității Europene.

Cu toate acestea, considerăm totuşi că, atributul teritorial al dreptului la marcă va dispărea o dată cu posibilitatea recunoaşterii unei mărci pe întreg globul pământesc, şi numai atunci vom putea discuta despre un caracter universal al dreptului conversat.

Recunoaşterea unor efecte extrateritoriale prin intermediul fie a Convenţiei de la Paris, fie a Aranjamentului de la Madrid, sunt supuse şi ele unor limite teritoriale, din care motiv vom fi de acord să notăm caracterul teritorialităţii, uneori extins, al dreptului la marcă, ceea ce nu este de cât vocația universală a acestui drept.

*           *           *

Finalmente, într-o scurtă concluzie, după o analiză a bazei doctrinare în materie, putem afirma cu asumarea tuturor consecinţelor, că o dată cu evoluţia factorilor care au determinat o atare poziționare a mărcii pe planul circuitului civil, aceasta în sine va deveni o instituţie juridică separată, sau cel puţin, cu siguranţă a devenit deja o componentă a cercetărilor privind mijloacele juridice de individualizare.

Alinierea dreptului la marcă drepturilor reale, încă o dată demonstrează importanţa instituţiei. Nu putem rămâne de cât în speranţa că doctrina autohtonă va găsi acel interes în a ne oferi un studiu cât mai larg.

Notiță Bibliografică
Acte normative
  • Hotărârea Parlamentului Nr. 1328 privind aderarea Republicii Moldova la Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale şi la Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale din 11.03.1993 publicată în M.Of. nr. 003 din 30.03.1993.
  • Legea privind protecția mărcilor nr. 38  din  29.02.2008, Publicată în M.Of. RM nr. 99-101 din 06.06.2008;
  • Legea română privind mărcile si indicaţiile geografice  Nr. 84/1998, modificată, publicată în M.Of. al României, nr. 226 din 9 aprilie 2010;
  • Codul francez al Proprietăţii Intelectuale, adoptat prin Legea nr. 92-597 din 1 iulie 1992 (www.legifrance.gouv.fr);
  • Legea de aprobare a părții a IV-a a Codului Civil al Federației Ruse, nr. 231 din 18 decembrie 2006 (www.fips.ru);
Monografii, manuale și articole
  • Bîrsan C., Beleiu Gh., Deak F., Instituţii de drept civil, Edit. Univers Juridic, Bucureşti 2006;
  • Eminescu Yolanda, Regimul Juridic al Mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996;
  • Lulă Ion,  Sferdian Irina, Drept Civil, Drepturile Reale, Edit. Universitas Timisiensis, Timişoara 2001;
  • Roş Viorel, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Mărcile şi Indicaţiile Geografice, Vol I., Ed. SYLVI, Bucureşti 1999;
  • Trahtengerc L.A., Kommentarij k Grazhdanskomu kodeksu RF chasti chetvertoj, Edit. INFRA-M, Moscova 2009;
  • Volcinschi V., Şapoval V., Conţinutul şi natura juridică a dreptului subiectiv asupra mărcii în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Chișinău, 2001, nr.5;
  • Bertrand André R., Droit des marques, Signes distinctifs, Noms de domaine, Edit. DALLOZ, Paris 2005;

[1] Legea privind protecția mărcilor nr. 38  din  29.02.2008, Publicată în M.Of. RM nr. 99-101 din 06.06.2008

[2] Legea română privind mărcile si indicaţiile geografice  Nr. 84/1998, modificată, publicată în M.Of. al României, nr. 226 din 9 aprilie 2010;

[3] Codul france al Proprietăţii Intelectuale, adoptat prin Legea nr. 92-597 din 1 iulie 1992;

[4] Legea de aprobare a părții a IV-a a Codului Civil al Federației Ruse, nr. 231 din 18 decembrie 2006;

[5] Viorel Roş, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Mărcile şi Indicaţiile Geografice, Vol I., Ed. SYLVI, Bucureşti 1999; pag. 130

[6] L.A. Trahtengerc, Kommentarij k Grazhdanskomu kodeksu RF chasti chetvertoj, Edit. INFRA-M, Moscova 2009; pag. 147

[7] André R. Bertrand, Droit des marques, Signes distinctifs, Noms de domaine, Edit. DALLOZ, Paris 2005; pag. 279

[8] C. Bîrsan, Gh. Beleiu, F. Deak, Instituţii de drept civil, Edit. Univers Juridic, Bucureşti 2006; pag. 245

[9] Ion Lulă,  Irina Sferdian, Drept Civil, Drepturile Reale, Edit. Universitas Timisiensis, Timişoara 2001; pag. 91

[10] Viorel Roş, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Mărcile şi Indicaţiile Geografice, Vol I., Ed. SYLVI, Bucureşti 1999; pag. 131

[11] […. une période de dix ans indéfiniment renouvelable] Art. L712-1 din Legea franceză privind Codul Proprietăţii Intelectuale adoptat prin Legea nr. 92-597 din 1 iulie 1992;

[12] V. Volcinschi, V. Şapoval, Conţinutul şi natura juridică a dreptului subiectiv asupra mărcii în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2001, nr.5, pag.115

[13] Art. 20 alin. (1) lit. (a) Legea :  Titularul mărcii este decăzut din drepturile asupra mărcii […] dacă în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective […] Legea nr. 38  din  29.02.2008 privind protecţia mărcilor.

[14] Ion Lulă,  Irina Sferdian, Drept Civil, Drepturile Reale, Edit. Universitas Timisiensis, Timişoara 2001; pag. 97

[15] Yolanda Eminescu, Regimul Juridic al Mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996; pag. 146

[16] Idem.

[17] art. 6quinquies din Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: