LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Sinteză privind caracterele juridice și conţinutul dreptului subiectiv la marcă.



Iulian E. IORGA

Dreptul asupra mărcii este un drept absolut, opozabil tuturor în limitele bunurilor şi serviciilor pentru care semnului i s-a acordat protecţia, este un drept accesoriu, este un drept continuu, care poate fi prelungit ori de câte ori este necesar, şi este un drept teritorial, însă cu vocaţie universală. Să analizăm.

(a) Caracterul absolut. Calificarea dreptului ca exclusiv dă soluţie la disputa dintre cei care consideră că dreptul asupra mărcii este absolut şi cei care îl consideră relativ. Exclusivitatea, recunoscută şi de legiuitorul moldovean în art. 9 alin. (1) al legii naţionale, conferă dreptului caracterul absolut – se evidenţiază faptul că dreptul asupra mărcii se exercită numai de către titularul său.  Este adevărat că pe temeiul principiului specialităţii mărcii, aplicabil în statele în care este valabilă teoria specialităţii capacităţii de folosinţă, dreptul nu poate fi opus decât concurenţilor, adică împotriva celor care exercită o industrie identică sau similară[1]. În Republica Moldova însă, acesta îmbracă forma caracterului absolut al dreptului de proprietate, adică dreptul subiectiv la marcă este opozabil tuturor, de sigur cum menţionam mai sus, în limitele bunurilor şi serviciilor pentru care semnului i s-a acordat protecţia. Aceasta înseamnă că dreptul este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca.

Dreptul la marcă oferă exerciţiul total, integral, al prerogativelor stabilite în lege, acestea fiind rezervate titularului în totalitatea lor, pe când, spre exemplu în cazul licenţei, licenţiatului îi este oferit de cât dreptul de utilizare a mărcii.

Mai mult, precum dreptul de proprietate este inviolabil, dreptul la marcă nu poate fi încălcat de nimeni, această inviolabilitate are menirea să fortifice caracterul absolut. Condiţiile de exercitare a dreptului la marcă, ca şi cele de exercitare a dreptului de proprietate, pot fi modificate prin lege, fără însă să îi afecteze substanţa, aceste schimbări nu înseamnă înfrângerea caracterului absolut al dreptului la marcă, reprezentând o reglementare cu scopul asigurării unei utilizări conforme intereselor generale ale societăţii.

(b) Caracterul perpetuu. Potrivit art. 15 din legea privind protecţia mărcilor, marca se înregistrează pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de depozit, şi, precum spuneam anterior, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită pentru perioade consecutive de 10 ani ori de câte ori este necesar. Legea franceză, şi ea consimte la perpetuitatea existenţei dreptului la marcă, aceasta dictează în art. L712-1: înregistrare produce efecte de la data depozitului cererii pentru o perioadă de zece ani şi poate fi reînnoită la nesfârșit[2].

În primul rând, dreptul la marcă este nelimitat în timp, deoarece el durează atâta timp cât durează bunul care formează obiectul său, în consecinţă, dreptul la marcă există atât cât acest lucru este înscris în registrele ţinute de oficiile naţionale, adică toată perioada cât semnul este înregistrat pe numele titularului. Durata de existenţă a mărcii este decisă de către titularul acesteia, având facultatea să o reînnoiască ori de câte ori va fi nevoie. Condiţia reînnoirii este mai mult una de ordin tehnic, limitarea unei perioade de 10 ani este o măsură pentru a nu aglomera evidenţa în registre.

O altă chestiune reprezintă faptul că acest drept poate fi pierdut, cu respectarea unor proceduri şi condiţii stabilite, prin neuz[3] sau din lipsa reînnoirii. Acest lucru face diferenţa perpetuităţii dreptului la marcă de cea a dreptului de proprietate, ultimul nu se pierde prin neuz, adică nu este supus prescripţiei extinctive, de asemenea pentru ca să existe nu trebuie îndeplinită vreo formalitate anume.

În literatură[4] s-a afirmat temeinic că perpetuitatea dreptului de proprietate nu este incompatibilă cu caracterul său transmisibil. Transmisibilitatea dreptului este corolarul logic al perpetuităţii pentru că existenţa titularului este limitată în timp. Mai mult, dreptul la marcă este un drept real, componentă a patrimoniului – evaluabilă pecuniar, aşadar există posibilitatea detaşării de patrimoniu prin transmitere în comparaţie cu drepturile personale, care nu pot avea un preţ, fiind strict personale, legate de titular.

Prin transmiterea dreptului la marcă, adică prin înstrăinări succesive, acesta continuă să existe, deoarece se efectuează trecerea din patrimoniul unei persoane (transmiţătorul) în patrimoniul alteia (dobânditorul), existenţa sa fiind condiționată numai de reînnoirile succesive prevăzute de norma legală.

Astăzi marca nu mai este legată subiectiv de titularul său, nefiind determinată de atributul inalienabilităţii şi imprescriptibilităţii, prin urmare aflându-se în circuitul civil, transmiterea acesteia este liberă şi nu afectează în nici o formă existenţa sa.

(c) Caracterul accesoriu. Dreptul la marcă este un drept accesoriu pentru că legătura sa cu întreprinderea sau fondul de comerţ este mai puternică decât în cazul, spre exemplu, invenţiilor. Cu toate că în doctrină s-a relatat că drepturile asupra sem­nelor distinctive nu pot aparţine, în fapt, decât celor ce produc sau exploatează anumite bunuri, pe când drepturile asupra creaţiilor noi se pot naşte pe capul unor persoane străine de exercitarea unei industrii sau a unui comerţ, iar pe de altă parte, semnele distinctive, aşa cum le defineşte chiar denumirea, servesc exclusiv pentru a distinge, una de alta, anumite exploatări şi nu au, în general, o valoare în sine[5]. Astăzi legătura subiectivă între marcă şi titular, aşa cum am văzut anterior, s-a atenuat , marca a început să dobândească o valoare în sine, iar cesiunea liberă a mărcii a câştigat teren în dauna conexităţii, bazată tocmai pe ca­racterul accesoriu al dreptului la marcă.

Am putut vedea că transmiterea mărcii, ca fiind independentă şi valoare economică, a devenit o regulă comună în toate reglementările. Totuşi, una din funcţiile mărcii rămâne aceea de a identifica produse şi servicii, având în raport cu acestea, un caracter accesoriu.

(d) Caracterul teritorial. Asemenea altor drepturi de proprietate industrială, cu titlu de principiu care stăpânesc întreg domeniul, dreptul la marcă are un caracter teritorial, existenţa şi ocrotirea acestuia fiind recunoscută pe plan naţional, adică în jurisdicţia care a oferit protecţia. Această constrângere în spaţiu este greu tolerată, astăzi când dezvoltarea comerţului internaţional, circulaţia bunurilor, dau soluţie la extinderea dreptului asupra mărcii peste hotarele naţionale. Una din aceste forme, numită în doctrină vocaţia universală a dreptului la marcă[6], îmbracă forma protecţiei mărcilor telle quelle, consfinţită în Convenţia de la Paris, conform căreia[7]: orice marcă de fabrică sau de comerţ înregistrată reglementar în ţara de origine va fi admisă la depunere şi va fi protejată, aşa cum este ea (telle quelle), în celelalte ţări ale Uniunii.

O altă metodă de universalizare a dreptului la marcă, reprezintă posibilitatea extinderii valabilităţii acestuia pe teritoriul altor state, prin mecanismele oferite de Aranjamentul  de la Madrid privind înregistrarea internaţională  a mărcilor din 14 aprilie 1891 şi Protocolul la aranjamentul dat, astfel încât titularul poate decide înregistrarea internaţională a mărcii pe teritoriul mai multor state.

Cu toate acestea, considerăm totuşi că, atributul teritorial al dreptului la marcă va dispărea o dată cu posibilitatea recunoaşterii unei mărci pe tot globul pământesc, şi numai atunci vom putea discuta despre un caracter universal al dreptului conversat.

Recunoaşterea unor efecte extrateritoriale prin intermediul fie a Convenţiei de la Paris, fie a Aranjamentului de la Madrid, sunt supuse şi ele unor limite teritoriale, din care motiv vom fi de acord cu caracterul teritorialităţii, uneori extins, al dreptului la marcă.

 

Conţinutul dreptului subiectiv la marcă

Prin conţinutul unui drept, oricare natură şi origine ar avea acesta, se înţelege anume acele acţiuni la care este îndreptăţit titularul dreptului. În ceea ce priveşte domeniul nostru de studiu, interesul comercianţilor faţă de mărci este determinat în mod special de conţinutul dreptului conferit o dată cu recunoaşterea protecţiei. Invariabil de sistemul în care s-a născut dreptul, fie declarativ sau atributiv, conţinutul dreptului la marcă este asemănător în majoritatea legislaţiilor.

§1Dreptul de Prioritate.

În primul rând trebuie menţionat dreptul de prioritate, ca o componentă a dreptului la marcă. Vorbim despre un drept, conferit în sistemul atributiv, care se manifestă prin faptul că prioritatea de înregistrare (prioritatea de a fi recunoscut ca titular) revine celui care a efectuat dintâi depozitul unei cereri de înregistrare ca marcă a unui semn distinctiv pentru a fi recunoscut ca titular al mărcii. Pe de altă pate, în sistemul declarativ dreptul de a fi recunoscut ca titular al mărcii aparţine celui care a folosit cel dintâi un semn distinctiv ca marcă.

În Moldova, ca jurisdicţie care a însuşit sistemul atributiv, prin interpretarea art. 15 a legii privind protecţia mărcilor, implicit s-a recunoscut dreptul de prioritate cu începere de la data depunerii cererii de înregistrare (depozitul reglementar), faţă de oricare alt depozit constituit ulterior pentru aceeaşi marcă, privind aceleaşi produse sau servicii.

Convenţia de la Paris, însuşind sistemul atributiv, a recunoscut un drept de prioritate unionistă în favoarea celui care cel dintâi a efectuat depozitul unei mărci într-un stat membru a Uniunii de la Paris, cu condiţia de a depune aceeaşi marcă în interval de 6 luni de la efectuarea primului depozit în oricare altă ţară a Uniunii[8].

Dreptul de prioritate unionistă este consacrat şi în art. 33 al legii noastre, care prevede că orice persoană care a depus reglementar o cerere de înregistrare a unei mărci într-un stat sau pentru un stat parte la Convenţia de la Paris sau la Acordul de instituire a  Organizaţiei Mondiale a Comerţului, după caz, ori succesorul de drepturi al acestei persoane beneficiază, la depunerea în AGEPI a cererii de înregistrare a aceleiaşi mărci pentru produse şi/sau servicii identice cu sau cuprinse în cele pentru care a fost depusă cererea, de un drept de prioritate pentru un termen de 6 luni, începând cu data de depozit a primei cereri de înregistrare a mărcii. De menţionat că dreptul de prioritate unionistă urmează să fie recunoscut pentru orice depozit care are valoarea unui depozit naţional reglementar, în condiţiile legislaţiei naţionale a statului în care a fost constituit.

§2. Exclusivitatea

Pe lângă prioritate, care reprezintă mai mult sau mai puţin un beneficiu în dobândirea dreptului, prerogativele conţinute în dreptul la marcă, recunoscut prin înregistrare, generic vorbind sunt două, şi anume : (a)  dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, şi (b) dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.

Legea moldovenească stabileşte în art. 9[9] prerogativele de care se poate bucura titularul dreptului la marcă. Astfel că, o dată înregistrată, titularul obţine, retroactiv din data depozitului, o exclusivitate asupra utilizării semnului înregistrat. În alin. (1) al articolului conversat, este lămurită noţiunea exclusivităţii, care la rândul ei se manifestă prin facultatea titularului de a interzice folosirea semnului de către terţi, sigur că în limitele dreptului pe care el însăşi le are.

Textul citat statuează că titularul mărcii, în baza exclusivităţii pe care o deţine, este în drept să interzică terţilor să utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: (a) un semn identic cu marca pentru produse şi/sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată ; (b) un semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată şi  identităţii ori similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului; riscul de confuzie include şi riscul de asociere între semn şi marcă; (c) un semn identic ori similar cu marca pentru produse şi/sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată când aceasta din urmă a dobândit un renume în Republica Moldova, iar persoana terţă, în urma folosirii semnului, fără motive justificate, profită de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau le aduce atingere acestora;

Tot în calitate de componente ale dreptului la marcă, în sensul legii, se prezintă posibilitatea titularului de a cere interzicerea: (a) aplicării semnului pe produse sau pe ambalaje, precum şi utilizarea lui în calitate de ambalaj, în cazul mărcilor tridimensionale; (b) oferirea produselor spre comercializare sau comercializarea ori stocarea lor în aceste scopuri sau, după caz, oferirea ori prestarea serviciilor sub acest semn; (c) importul sau exportul produselor sub acest semn; (d) utilizarea semnului pe documentele de afaceri şi în publicitate; (e) multiplicarea, stocarea sau comercializarea semnului în scopurile menţionate mai sus.

Din cele arătate mai sus, se observă că numai titularul este acela care poate dispune de marcă, sigur că în limitele stabilite de normă.

Se cere imperios a adăuga faptul că înregistrarea semnului conferă titularului un drept exclusiv subordonat principiului specialităţii. Acest lucru înseamnă că dreptul exclusiv permite titularului folosirea în exclusivitate a mărcii pentru acele produse şi servicii pentru care a fost făcută înregistrarea şi că folosirea aceleiaşi mărci de către un terţ pentru alte produse sau servicii este posibilă şi nu constituie o încălcare a dreptului la marcă.


[1] Viorel Roş, Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Mărcile şi Indicaţiile Geografice, Vol I., Ed. SYLVI, Bucureşti 1999; pag. 131

[2] […. une période de dix ans indéfiniment renouvelable] Art. L712-1 din Legea franceză privind Codul Proprietăţii Intelectuale adoptat prin Legea nr. 92-597 din 1 iulie 1992;

[3] Art. 20 alin. (1) lit. (a) Legea :  Titularul mărcii este decăzut din drepturile asupra mărcii […] dacă în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective […] Legea nr. 38  din  29.02.2008 privind protecţia mărcilor.

[4] Ion Lulă,  Irina Sferdian, Drept Civil, Drepturile Reale, Edit. Universitas Timisiensis, Timişoara 2001; pag. 97

[5] Yolanda Eminescu, Regimul Juridic al Mărcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996; pag. 146

[6] Idem.

[7] art. 6quinquies din Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale

[8] A se vedea art. 4 p. Cdin Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale;

[9] Legea nr. 38  din  29.02.2008 privind protecţia mărcilor;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: